ICCJ. Decizia nr. 2126/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2126/2015
Dosar nr. 20554/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu din 8 octombrie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 iunie 2014, reclamanţii M.E., H.E.M., H.I.T., P.T.M., G.N.I., S.C., D.L., C.G.M., P.K., Ş.N.L. au chemat în judecată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanţei anularea deciziei de invalidare din 27 martie 2014 emisă de pârâtă, să se constate existenţa dreptului de proprietate al autorului petenţilor şi să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 15,84 ha teren agricol.
În motivare, reclamanţii au arătat că s-a emis de către Comisia Judeţeană de Fond Funciar Maramureş, Hotărârea nr. 941/1991 şi de Comisia Locală de Fond Funciar Ruscova Maramureş adeverinţa nr. x/1992, acte prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 13 ha teren arabil şi păşune.
Comisia Judeţeană de Fond Funciar Maramureş a emis Hotărârea nr. 180/A/2001, validând anexa nr. 39 Ruscova, unde la poziţia nr. 1 reclamanţii figurau cu acordare despăgubiri pentru suprafaţa de 15,84 ha teren agricol.
În drept, reclamanţii au invocat Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 165/2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 1090 din data de 29 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.
În motivare, tribunalul a reţinut incidenţa art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării,
În susţinerea aceleiaşi interpretări a menţionat şi faptul că art. 35 nu face referire la "entitatea emitentă" a deciziei de validare, ci la "entitate", precum şi că de fiecare dată când intenţia legiuitorului a fost de a stabili competenţa unei singure instanţe, a identificat-o prin denumire. Indicarea unor criterii de determinare a instanţei competente (ex: sediu, domiciliu, locul situării imobilului) se impune numai în cazurile în care este necesară pentru identificarea acelei instanţe dintre mai multe care judecă acelaşi tip de cauze, cum este cazul contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Învestit prin declinare, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 808 din 15 septembrie 2015, prin care a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat soluţionarea cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, s-au reţinut prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care prevede că "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării", care instituie calea de atac împotriva hotărârilor date de entităţile învestite de lege cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Tribunalul Maramureş a arătat că, în dosarul de faţă, este atacată o Hotărâre a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în Bucureşti şi nu Hotărârea nr. 180/A din 29 noiembrie 2001 dată de Comisia Judeţeană Maramureş, cu sediul în judeţul Maramureş.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, CM a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.
Astfel, potrivit acestui text de lege "Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării".
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţa teritorială absolută, ce conferă tribunalului, în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii; a) unitatea deţinătoare, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;
f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;
g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.
În cauză, Decizia de invalidare nr. 817 din 27 martie 2014, contestată de reclamanţi, a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie având calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2121/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2127/2015. Civil → |
|---|
