ICCJ. Decizia nr. 2130/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2130/2015

Dosar nr. 27063/3/2009

Şedinţa publică din 9 octombrie 2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 iunie 2009, reclamanţii S.S.M., S.D. şi S.C.M.C., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a apartamentului de la mansardă şi a terenului liber de construcţii (curte) aferent imobilului situat în Bucureşti, în temeiul art. 25 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi la predarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului şi a terenului menţionate anterior, întrucât pârâtul a refuzat nejustificat să emită o dispoziţie motivată pentru restituirea în natură.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că imobilul a fost proprietatea exclusivă a autorului lor P.E., fiind compus din trei apartamente edificate pe terenul dobândit de acesta prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 20 decembrie 1924, ca moştenire de pe urma tatălui său P.I.

Prin notificarea din 8 august 2001 comunicată prin executorul judecătoresc Primăriei Municipiului Bucureşti au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, format dintr-o clădire cu destinaţie de locuinţă compusă din trei apartamente şi terenul aferent acesteia ce au fost proprietatea lui P.E.

Întrucât două din cele trei apartamente ale imobilului în cauză au fost înstrăinate de către Municipiul Bucureşti, au formulat acţiuni în justiţie pentru anularea acestor acte de înstrăinare, procedura administrativă de restituire a acestor apartamente fiind suspendată de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acestor acţiuni conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 1302A pronunţată în data de 5 iulie 2006 în Dosarul nr. 37796/3/2005 (număr în format vechi 5525/2005) al Tribunalului Bucureşti a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S. în contradictoriu cu pârâţii F., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, care a făcut obiectul contractului menţionat anterior.

Prin Sentinţa civilă nr. 5075 pronunţată în data de 30 martie 2007 în Dosarul nr. 4196/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S. în contradictoriu cu pârâţii P., a anulat contractul de vânzare-cumpărare înregistrat în 2 iunie 1997 şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament situat în Bucureşti şi teren aferent.

În ceea ce priveşte însă apartamentul de la mansardă şi terenul aferent întregii construcţii, reclamanţii au arătat că până în prezent pârâtul Municipiul Bucureşti a refuzat nejustificat să răspundă notificării din 8 august 2001 comunicată prin executorul judecătoresc şi întrucât lipsa răspunsului la notificare echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat, consideră că sunt îndreptăţiţi să solicite soluţionarea pe fond a acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtului să le predea în deplină şi exclusivă proprietate cel de-al treilea apartament şi terenul aferent construcţiei ce formează obiectul prezentului litigiu.

Astfel, titlul statului rezultat din naţionalizarea imobilului cu destinaţia de locuinţă, aflat în proprietatea lui P.E. este nevalabil datorită neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 în integralitatea lui, faţă de art. 8 din Constituţia din 1948 şi a contradicţiei dintre acest Decret, pe de o parte, şi art. 480 şi 481 C. civ. pe de altă parte.

Reclamanţii au solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul Bucureşti de a emite dispoziţie motivată pentru restituirea în natură a acestui teren ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat şi, soluţionând pe fond cauza, în temeiul art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, republicată să se dispună obligarea pârâtului să predea în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul şi terenul ce constituie obiectul prezentului proces.

La data de 18 mai 2011, reclamanţii S.S.M. şi S.D. au formulat o cerere completatoare a cererii introductive de instanţă, prin care au solicitat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, B.M. şi SC R. SA, ca în temeiul art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, repunerea în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi pe cale de consecinţă să se constate nulitatea absolută a contractului de cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M., obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, situat în Bucureşti, în principal în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în subsidiar în temeiul dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. de la 1864; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să le predea în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul liber de construcţii (curte) aferent imobilului situat în Bucureşti.

În motivarea cererii completatoare, reclamanţii au arătat că, întrucât la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2011, ulterior formulării cererii ce formează obiectul prezentului dosar au luat cunoştinţă că apartament nr. 3, mansardă al imobilului din str. R. a fost înstrăinat de SC R. conform contractului de vânzare din 23 iulie 1997 către cumpărătoarea B.M., în temeiul disp. art. 132 alin. (1) C. proc. civ., înţeleg să formuleze cerere de repunere în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât până la data de 20 aprilie 2011 nu au avut cunoştinţă despre înstrăinare a apartamentului 3, mansardă, din imobilul situat în str. R.

Odată cu întâmpinare, pârâta B.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în condiţiile disp. art. 60 C. proc. civ. comb. art. 50 alin. (2) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, solicitând obligarea pârâţilor chemaţi în garanţie la achitarea către reclamantă a sumei de 247.000 euro în schimbul apartamentului, pentru situaţia în care se va admite acţiunea formulată de reclamanţi.

Prin Sentinţa civilă nr. 861 din 29 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere din cererea principală, astfel cum a fost completată, precum şi capătul din cererea conexă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, ca prescrise, a respins capătul de cerere din cererea principală astfel cum a fost completată precum şi capătul din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3 mansardă situat în Bucureşti, ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea principală, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanţii S.S.M. (decedată) şi continuată de reclamanţii S.D., şi S.C.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, B.M. şi SC R. SA, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru imobilul -mansardă - apartament nr. 3 situat în Bucureşti, compus din 4 camere, culoar, bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp şi pivniţă 6,00 mp precum şi pentru terenul aferent acestui apartament în suprafaţă de 28,52 mp, despăgubiri ce se acordă în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului liber de construcţii în suprafaţă de 152 mp aferent imobilului situat în strada R., a dispus restituirea în natură a terenului anterior menţionat, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.M. împotriva chemaţilor în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi reprezentând onorariu expert (expertiza în specialitatea topografie).

Analizând cu prioritate cererea formulată de reclamanţi prin cererea principală şi cea conexă prin care au solicitat repunerea în termenul de prescripţie prev. de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat între pârâtele SC R. SRL şi B.M., tribunalul a constatat următoarele:

Reclamanţii au solicitat repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 privind imobilul x, mansardă situat în Bucureşti, invocând împrejurarea că nu au cunoscut existenţa acestui contract până la momentul comunicării situaţiei juridice a acestuia, în prezentul dosar.

Astfel, s-a avut în vedere că reclamanţii nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze situaţia juridică a apartamentului de la mansardă, în condiţiile în care încă de la depunerea cererii de restituire întemeiată pe disp. Legii nr. 112/1995, au indicat alcătuirea imobilului din strada R., ca fiind de trei apartamente.

Contrar susţinerilor acestora, existenţa acestui apartament le-a fost cunoscută, întrucât toate cererile de restituire l-au vizat în mod expres.

În consecinţă, tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie ca neîntemeiată.

Urmare a soluţiei adoptate în privinţa cererii de repunere în termenul de prescripţie, văzând şi disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu disp. art. 45.1 din Normele metodologice de aplicare a acesteia şi reţinând data la care cererea de constatare a nulităţii de contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, a fost formulată (18 mai 2011), tribunalul a observat că aceasta a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie de un, ce se împlinise la data de 14 august 2002, a constatat că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca prescris.

Examinând capătul de cerere din cererea principală astfel cum a fost completată precum şi capătul din cererea conexă având ca obiect obligarea pârâtei B.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate a imobilului - apartament nr. 3 mansardă situat în Bucureşti, tribunalul a reţinut:

Întrucât reclamanţii au întemeiat cererea dedusă judecăţii în principal pe prevederile art. 480 C. civ., solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie având în vedere desigur şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. şi având în vedere şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Astfel, consideră că schimbarea practicii instanţei europene sub aspectul drepturilor foştilor proprietari de a obţine în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentului deţinut de pârâtă, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, analiză ce urmează a fi făcută de tribunal în examinarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a apreciat că lipsa acestui demers din partea reclamanţilor conduce la concluzia că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici a unei speranţe legitime sub aspectul redobândirii proprietăţii asupra imobilului situat în Bucureşti, singura care deţine un bun în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind pârâta B.M.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare formulată împotriva acesteia nu poate fi primită şi trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Sub aspectul capătului de cerere ce vizează soluţionarea notificării din 8 august 2011 cu privire la imobilul - mansardă - apartament nr. 3 situat în Bucureşti şi terenul aferent întregului imobil aflat la adresa menţionată, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Astfel, tribunalul a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa este competentă să soluţioneze acţiunea persoanei îndreptăţite, în ipoteza refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Aşa fiind, faţă de împrejurarea că notificarea adresată de notificatori, unităţii deţinătoare nu a fost soluţionată până la data formulării prezentei acţiuni, notificarea nefiind soluţionată nici în prezent, tribunalul a apreciat că această atitudine a pârâtului echivalează cu un refuz al soluţionării notificării, iar faţă de dispoziţiile deciziei anterior evocată obligatorie pentru instanţe conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., a reţinut că are competenţa soluţionării acţiunii persoanei îndreptăţite.

Prin urmare, în examinarea pe fond a notificării ce vizează restituirea apartament nr. 3 mansardă imobilului situat în Bucureşti şi teren aferent, tribunalul a verificat dacă bunul imobil a cărui restituire se solicită se include în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, dacă notificatorii au calitatea de persoană îndreptăţită la restituire precum şi dacă bunul imobil poate fi restituit în natură.

Sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită, tribunalul a avut în vedere dezbaterile succesorale succesive de la autorul comun, P.E., aşa cum rezultă din cuprinsul certificatelor de moştenitor nr. x/1962 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August, Bucureşti, nr. y/1980, nr. z/1977, w/1991, nr. q/2000 şi certificatul de calitate de moştenitor nr. yy/2009 precum şi dezlegările cuprinse în Decizia civilă nr. 425 din 17 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, şi care se impun cu putere de lucru judecat, astfel că a constatat că reclamanţii au probat calitatea de moştenitori ai defunctului P.E.

Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, tribunalul a observat că în favoarea notificatorilor operează dreptul de acrescământ prevăzut de disp. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt singurii moştenitori ai autorului P.E. care au înţeles să prevaleze de dispoziţiile Legii reparatorii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate al autorului P.E., tribunalul a observat că imobilul situat în Bucureşti, în care este inclus şi apartamentul ce face obiect la prezentului litigiu precum şi terenul aferent întregului imobil a aparţinut acestuia, aşa cum rezultă din menţiunile procesului-verbal nr. xx/1940 întocmit de Comisiunea Pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, confirmate de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. zz/1922 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, actul de partaj autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, din 20 decembrie 1924 precum şi autorizaţia de construire din 9 februarie 1932 emisă de Primăria sectorului 1.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în înţelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) care stabileşte că de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Totodată, apreciind că suprafaţa de teren de 152 mp aferentă întregului imobil din strada R., aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză topografică este liberă de construcţii şi poate fi restituită în natură, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a dispus restituirea în natură a acestui teren.

Aşadar, pentru toate argumentele expuse şi temeiurile de drept invocate, reţinând şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru imobilul - mansardă - apartament x situat în Bucureşti, compus din 4 camere, culoar, bucătărie, baie, culoar, cămară, boxă - 7,34 mp şi pivniţă 6,00 mp precum şi pentru terenul aferent acestui apartament în suprafaţă de 28,52 mp, despăgubiri ce se acordă în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului liber de construcţii în suprafaţă de 152 mp aferent imobilului situat în strada R. şi a dispus restituirea în natură a terenului anterior menţionat.

Sub aspectul cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta B.M., tribunalul a apreciat că a rămas fără obiect, în condiţiile în care acţiunea în revendicare îndreptată împotriva sa a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel că a respins această cerere, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, cale de atac calificată apel, reclamanţii S.D. şi I. (fostă S.C.) M.C., pârâta B.M. şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Recurenţii-reclamanţi S.D. şi I. (fostă S.C.) M.C. solicită în principal casarea sentinţei recurate, în parte, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de respingere a cererii de repunere în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de respingere a capătului din cererea conexă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M. şi de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, proprietatea recurenţilor-reclamanţi situat în Bucureşti, în principal în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, în subsidiar, în temeiul dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. şi trimiterea spre rejudecare cu privire la aceste aspecte primei instanţe; în subsidiar, solicită modificarea sentinţei recurate în parte în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată, cu cheltuieli de judecată pentru următoarele motive:

Se arată că în mod netemeinic şi nelegal instanţa a apreciat cererea de repunere în termenul de prescripţie ca neîntemeiată. Contrar celor reţinute de instanţă, reclamanţii susţin că au făcut pe deplin dovada demersurilor efectuate cu privire la apartamentul de la mansardă, la dosarul cauzei aflându-se adresele din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA şi din 11 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar prin care, deşi au solicitat situaţia juridică a întregului imobil revendicat au fost informaţi doar cu privire la apartamentele nr. 1 şi 2 din imobil, respectiv faptul că fuseseră înstrăinate către numiţii F. şi P. în condiţiile Legii nr. 112/1995. Niciuna din cele două instituţii nu a oferit relaţii cu privire la apartamentul de la mansarda imobilului din str. R. până la termenul de judecată acordat în prezenta cauză la data de 20 aprilie 2011, termen la care SC R. SRL a răspuns solicitărilor instanţei şi a depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat cu cumpărătoarea B.M. Aşadar, este evident faptul că până la această dată nu au avut cunoştinţă despre împrejurarea că apartamentul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Ca o consecinţă a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripţie se arată că instanţa, în mod netemeinic şi nelegal, a respins fără nicio altă motivare capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA, în calitate de vânzător cu cumpărătoarea B.M.

În consecinţă, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce recurenţii-reclamanţi au notificat restituirea lui exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită şi imorală.

Se mai arată că în mod netemeinic instanţa de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a le lăsa recurenţilor-reclamanţi în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3 mansardă, proprietatea lor, situat în Bucureşti.

În primul rând, apelanţii-reclamanţi solicită să se observe că au întemeiat acest capăt de cerere dedus judecăţii în principal pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi în subsidiar pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în al doilea rând, astfel cum au arătat în cuprinsul prezentelor motive de recurs şi cum au dovedit în faţa instanţei de fond, motivul pentru care nu au solicitat până în prezent desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B. cu SC R. SA este acela că până la data de 20 aprilie 2011, nu au avut cunoştinţă despre împrejurarea că acesta ar fi fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. De îndată ce la dosarul cauzei, urmare adreselor transmise de către instanţa de judecată, a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, au solicitat instanţei, prin cererea formulată în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. să constate nulitatea absolută a contractului sus-menţionat.

Totodată, rezultă, din compararea titlurilor părţilor, că titlul recurenţilor-reclamanţi - dobândit de către autorul lor P.E. prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 20 decembrie 1924, ca moştenire de pe urma tatălui său, P.I., care la rândul său dobândise acest teren prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. x/1992 transcris sub nr. x1 din 30 martie 1922, construcţia în formă de vilă cu subsol, parter, etaj şi mansardă, compusă din trei apartamente fiind realizată conform autorizaţiei de construcţie din 9 august 1932, emisă de Primăria sectorului 1 Bucureşti titularului P.E. - este în mod vădit preferabil contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA pârâta B.M.

În măsura în care experţii ar fi adus la îndeplinire obiectivul stabilit de instanţă, s-ar fi observat împrejurarea că, la mansarda imobilului se mai află două încăperi care nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., încăperi care nu sunt numerotate pe releveul apartamentului întocmit de expertul M.N.A. pentru doamna B. Una dintre încăperi se află lângă camera nr. 5 - bucătărie şi are 5,60 mp şi una se află în capătul opus intrării în apartament, lângă camera nr. 3 şi are 11,40 mp. Deşi recurenţii-reclamanţi au solicitat ambilor experţi să realizeze o identificare şi o descriere a mansardei acestui imobil, formulând obiecţiuni şi la ultimul raport de expertiză întocmit de domnul expert C.I., obiecţiunile au fost respinse.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune completarea probatoriului cu un raport de expertiză în specialitatea construcţii care să aibă ca obiective măsurarea, identificarea şi descrierea apartamentului/spaţiului de la mansarda imobilului din Bucureşti, urmând a se clarifica situaţia încăperilor/camerelor care nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997.

Recurenta-pârâtă B.M. arată că instanţa încalcă disp. art. 7 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea celor 152 mp teren liber aferent construcţiei.

În mod cu totul aparte de împrejurarea că terenul liber este imposibil de restituit în natură, întrucât este afectat de o servitute legală de trecere pentru toţi proprietarii clădirii, prima instanţă constată dreptul la restituire cu încălcarea art. 7 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Aşadar, fiind o acţiune pentru care se aplica principiul "specialia generalibus derogant", cele doua texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o imposibilitate legală de restituire în natura a terenului liber în suprafaţă de 152 mp.

În aceeaşi notă de nelegalitate, prima instanţă constată dreptul la restituire pentru un teren care se află în stare de indiviziune.

Cum starea de coproprietate asupra întregului teren (construit sau liber) este înscrisă şi în Cartea Funciară, instanţa de fond face o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii unui teren pentru care nu există un act juridic care să probeze partajarea.

Apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General arată că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de judecată dispune restituirea în natură a imobilului, fără a clarifica însă situaţia juridică a acestuia în raport de concluziile raportului de expertiză care a identificat efectiv imobilul solicitat.

Motivarea instanţei de judecată în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 152 mp aferent imobilului situat în str. R., în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de A.F.I. sau SC A. SA, SC F. SA şi SC R. SA, ce au atribuţii în administrarea bunurilor municipalităţii, în raport de concluziile raportului de expertiză care identifică în mod efectiv imobilul.

Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării. Entitatea învestită cu soluţionarea notificării va menţiona în mod expres în conţinutul deciziei/dispoziţiei sau ordinului, pe lângă descrierea construcţiei (materiale, suprafeţe, anul edificării) şi situaţia juridică a acesteia şi suprafaţa de teren ce nu se restituie în natură şi pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele:

În ce priveşte apelul declarat de reclamanta I.M.C., care în cursul judecăţii în calea de atac a preluat şi calitatea procesuală a reclamantului S.D. prin efectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 28 mai 2010, criticile aduse de aceasta hotărârii primei instanţe vizează soluţionarea greşită a cererii de repunere în termenul de prescripţie cât priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansardă, dar şi soluţia dată cererii în nulitatea acestui contract şi cererii de revendicare a aceluiaşi apartament.

Sub aspectul cererii de repunere în termenul de prescripţie, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei potrivit cu care din înscrisurile aflate la dosar rezultă că a efectuat toate demersurile necesare pentru stabilirea situaţiei juridice a apartamentului situat la mansardă, prima instanţă reţinând corect, în raport de toate circumstanţele arătate în hotărâre că împrejurarea invocată drept cauză ce i-a împiedicat de reclamanţi să acţioneze, respectiv imposibilitatea de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului nu poate atrage aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din analiza menţiunilor adreselor la care face referire apelanta reclamantă, care trebuie examinate coroborat şi cu celelalte înscrisuri de la dosar (inclusiv cele privind evidenţa fiscale şi cadastrală), Curtea a reţinut că acestea nu sunt de natură a conduce la concluzia că reclamanţii se aflau în situaţia la care face referire art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În raport de această constatare, trebuie reţinut că şi sub aspectul soluţiei pronunţate de prima instanţă cât priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat la mansarda imobilului, critica apelantei potrivit cu care cererea în nulitate a fost respinsă fără nicio altă motivare a fost apreciată ca nefondată.

Cum cererea în constatarea nulităţii a fost formulată de reclamanţi cu depăşirea acestui termen, constatându-se deci că dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris, soluţia nu putea să fie justificată, motivată decât prin raportare la normele legale privind prescripţia extinctivă.

Cât priveşte critica vizând revendicarea apartamentului aflat în proprietatea pârâtei B.M., situat la mansarda imobilului, Curtea a constatat, de asemenea, că este nefondată. Astfel, împrejurarea că în ceea ce priveşte celelalte două apartamente din imobil, cu privire la care s-a constatat prin hotărâri irevocabile nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu conduce în mod necesar la concluzia susţinută prin cererea de apel că reclamanţii sunt cei care se pot prevala de existenţa unui bun ori a unei speranţe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, în condiţiile în care o astfel de constatare trebuie să rezulte ca urmare a unei analize distincte pentru fiecare dintre cele trei apartamente.

Împrejurarea invocată de apelantă, în sensul că în ceea ce priveşte apartamentul de la mansarda imobilului nu a promovat o acţiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare întrucât nu a avut cunoştinţă până la data de 20 aprilie 2011 că a fost înstrăinat, nu poate să constituie un argument în susţinerea tezei acesteia, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, reclamanţii au acţionat după împlinirea termenului de prescripţie.

Curtea a constatat că, în prezenta cauză, prima instanţă a apreciat în mod just şi asupra împrejurării apreciate de Înalta Curte ca fiind relevantă într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamanţii s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei.

Sub acest aspect, Curtea a constatat, la rândul său, că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor (autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sub un ultim aspect, Curtea a constatat că prin cererea de apel s-a solicitat de către reclamantă administrarea probei cu expertiză în construcţii, obiectivul fiind identificarea, măsurarea şi descrierea apartamentului situat la mansardă. A susţinut apelanta că există încă două încăperi la mansardă, care nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, încăperi care nu sunt numerotate pe releveul apartamentului întocmit pentru pârâtă de expert M.N.A., astfel că s-a impus clarificarea situaţiei juridice a acestor două spaţii.

În raport de aceste elemente, Curtea a constatat, cât priveşte regimul juridic al celor două spaţii, în suprafaţă de 6 mp, respectiv de 16 mp, situate la mansarda imobilului, că acestea au regimul de spaţii comune necesare utilizării în bune condiţii a imobilului, constituind părţi din podul acestuia, care nu au fost amenajate pentru locuit la data la care această operaţiune s-a realizat pentru restul spaţiului ce avea destinaţia de pod, amenajare prin care s-a constitut apartamentul nr. 3 de la mansardă.

A reţinut Curtea, de asemenea, că prin cererea de apel nu a fost formulată de către reclamantă o critică concretă a soluţiei pronunţate de prima instanţă sub aspectul celor două spaţii.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat, aşadar, că apelul reclamantei nu este fondat, fiind respins.

În ce priveşte apelurile declarate de intimaţii pârâţi B.M. şi Municipiul Bucureşti, criticile aduse de aceştia hotărârii primei instanţe vizează exclusiv soluţia prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 152 mp, ce constituie curtea imobilului, astfel încât Curtea a făcut o analiză comună a celor două apeluri, reţinând că, în esenţă, s-a susţinut de către apelanta pârâtă încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi impedimentul rezultând din starea de indiviziune a imobilului, iar de către apelantul pârât omisiunea de a clarifica pe deplin situaţia juridică a terenului, dar şi de a stabili suprafaţa de teren necesară bunei utilizări a imobilului.

A constatat Curtea că, în ce priveşte modalitatea de restituire, prima instanţă a reţinut corect că, raportat la dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, regula în materia stabilirii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 o constituie restituirea în natură, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 menţinând acest principiu.

În aceste condiţii, temeinicia criticii acesteia din urmă în sensul incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula nerestituirii în natură a terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, presupune stabilirea în concret a suprafeţei care constituie teren aferent construcţiei.

Sub un prim aspect, Curtea a observat că soluţia restituirii în integralitate a curţii imobilului a fost dispusă de prima instanţă fără nicio analiză a noţiunii de teren aferent construcţiei, operaţiune pe care dispoziţiile exprese ale art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 o presupuneau, astfel că, cel puţin în parte, critica ambilor apelanţi pârâţi sub acest aspect este întemeiată.

A constatat Curtea că noţiunea de teren aferent la care face referire textul de lege este explicitată prin dispoziţiile art. 7 pct. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel:

În raport de aspectele de fapt reţinute, Curtea a constatat că suprafaţa de teren care nu poate fi considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, dată de diferenţa dintre întreaga suprafaţă de teren şi cea care constituie amprenta construcţiei la care se adaugă suprafaţa de 28 de mp necesară bunei utilizări a construcţiei.

Aşa fiind, trebuie reţinut că apelanta reclamanta este îndreptăţită, în temeiul dispoziţiilor art. 1 şi 7 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură numai a terenului astfel descris, teren care este în suprafaţă totală de 124 mp.

Cât priveşte critica vizând starea de indiviziune în care se află întreg terenul, Curtea a constatat că susţinerile apelantei nu sunt de natură a conduce la concluzia că măsurile reparatorii în ce priveşte terenul nu pot fi decât cele în echivalent.

În raport de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâţi sunt fondate numai în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi determinarea terenului aferent construcţiei înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât a fost admise în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., iar hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte sub aspectul întinderii terenului restituit în natură apelantei reclamante.

Împotriva Deciziei nr. 219/A din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanta I. (fostă S.C.) M.C. şi pârâta B.M.

Recurenta-reclamantă I. (fostă S.C.) M.C. susţine că recursul se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, decizia pronunţată de instanţa de apel fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a Legii nr. 112/1995 şi a art. 480 C. civ.

Se arată că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat cererea de repunere în termenul de prescripţie ca neîntemeiată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că a făcut pe deplin dovada demersurilor efectuate cu privire la apartamentul de la mansardă, în apel a făcut din nou referire la cele două adrese întrucât acestea ar proba împrejurarea că s-au făcut demersuri pentru a se afla situaţia juridică a imobilului, inclusiv a apartamentului de la mansardă, respectiv adresa din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA şi adresa din 11 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar.

Din cuprinsul acestor documente ar rezulta cu certitudine că, deşi au solicitat situaţia juridică a întregului imobil revendicat, reclamanţii au fost informaţi că doar apartamentele nr. 1 şi 2 din imobil au fost înstrăinate către numiţii F. şi P., în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Doar la termenul de judecată acordat în prezenta cauză la data de 20 aprilie 2011, termen la care R. SRL a răspuns solicitărilor instanţei şi a depus contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat cu cumpărătoarea B.M., reclamanta ar fi aflat despre împrejurarea că acest apartament a fost vândut.

Este limpede că recurenta şi autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea obţinerii relaţiilor referitoare la situaţia juridică imobilului, însă, din motive neimputabile, autorităţile competente nu au comunicat până la data de 20 aprilie 2011 situaţia juridică a apartamentului nr. 3 de la mansarda imobilului situat în Bucureşti.

Se arată, ca o consecinţă a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripţie, că instanţa în mod nelegal a respins şi capătul de cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA.

Astfel cum a arătat, reclamanta s-ar fi aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să formuleze acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, dat fiind faptul că până la data de 20 aprilie 2011 nu a avut cunoştinţă de faptul că apartamentul de la mansarda imobilului din str. R. a fost înstrăinat.

În această situaţie, în mod evident sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 2 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

În consecinţă, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că apartamentul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, contractul din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M., după ce a notificat restituirea lui exclusiv în natură, fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită şi imorală.

Se mai susţine că în mod nelegal instanţa de apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâtei B.M. de a îi lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x mansardă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, împrejurarea că instanţele de judecată au constatat irevocabil nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare cu plata în rate care au privit celelalte două apartamente din imobilul situat în str. R. o îndreptăţesc să se prevaleze de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a unei speranţe legitime sub aspectul redobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de la mansarda imobilului.

Se invocă şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În speţă, dat fiind faptul că dreptul de proprietate apărat prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost preluat fără titlu, aceste aspecte de drept, cu privire la preluarea "fără titlu valabil" a imobilului în cauză fiind dezlegate cu autoritate de lucru judecat faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, care a fost parte în procesele finalizate prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în favoarea reclamanţilor prin desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ar rezulta că antecesorii reclamanţilor au fost perpetuu proprietari ai imobilului din Bucureşti, mansardă. Se arată că reclamanta a solicitat instanţei, prin cererea formulată în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ. să se constate nulitatea absolută a contractului sus-menţionat.

Se mai susţine că în mod nelegal a respins instanţa de apel şi cererea de obligare a intimatelor-pârâte Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi B.M. să îi predea în deplină proprietate şi liniştită posesie cele două încăperi care nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de R. SA cu pârâta B.M., astfel cum au fost acestea identificate prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expert tehnic judiciar B.G.

Curtea a mai constatat că suprafaţa de teren care nu poate fi considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, dată de diferenţa dintre întreaga suprafaţă de teren şi cea care constituie amprenta construcţiei la care se adaugă suprafaţa de 28 de mp necesară bunei utilizări a construcţiei.

În această privinţă, se arată faptul că în faţa instanţei de fond niciunul dintre pârâţi nu a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu a manifestat nicio opoziţie cu privire la restituirea în natură a celor 152 mp de teren din strada R.

În plus, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 7 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că terenul liber de construcţii cu privire la care instanţa de fond în mod legal a dispus restituirea în natură nu a făcut obiectul niciunei înstrăinări în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei B. fiindu-i mai mult decât suficientă o servitute de trecere atâta timp cât deţine în proprietate apartamentul de la mansarda imobilului.

Recurenta I.M.C. arată că deţine în proprietate 71,97% din imobilul situat în str. R., fiind proprietara apartamentelor nr. 1 şi nr. 2 din acest imobil, drept pentru care apreciază că din suprafaţa de 28 mp calificată de instanţa de apel ca fiind necesară bunei utilizări a construcţiei trebuia să îi fie restituită în natură cota de 71,97%, respectiv 20,15 mp.

În susţinerea recursului formulat, recurenta B.M. invocă incidenţa motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.

Se susţine că instanţa de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte interpretarea termenului de teren aferent construcţiei.

De asemenea, se arată că instanţa de apel nu motivează în fapt şi în drept criteriile după care stabilit acea servitute de trecere de 1 m.

Admiţând apelul formulat de recurenta-pârâta, Curtea a schimbat sentinţa primei instanţe şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 124 mp din totalul celor 152 mp teren liber aferent imobilului situat în strada R.

Se arată că dispoziţiile H.G. nr. 250/2007 nu îşi găseau aplicabilitate în cauză, iar pe de altă parte, noţiunea juridică de "teren aferent construcţiei" trebuie analizată în raport de utilizarea şi posibilitatea pe care o poate obţine terenul de a avea o destinaţie de sine stătătoare, de a căpăta legal o întrebuinţare urbanistică.

Dacă Legea nr. 50/1991 permite realizarea unei construcţii definitive pe terenul în suprafaţa de 124 mp, atunci terenul în discuţie poate constitui obiect de restituire pentru că ar obţine statutul de teren independent în raport cu utilizarea anterioară. Însă, dacă pentru terenul de 124 mp nu se poate dispune eliberarea unei autorizaţii de construire pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile legale referitoare la deschidere minimă, retragere faţă de vecinătăţi ori alte asemenea criterii legale, terenul de 124 mp este şi rămâne un teren destinat bunei utilizări a construcţiei.

În egală măsură, instanţa de apel nu indică nicio dispoziţie legală sau motivare în ceea ce priveşte stabilirea unei servituţi de trecere de doar 1 m. Legea nr. 7/1996 cu modificările ulterioare stabileşte pentru instituirea oricărei servituţi de trecere o lăţime de 3 m. Or, în condiţiile în care, între limita proprietăţii de la nr. x şi construcţie exista deschidere de sub 3 m, terenul liber este destinat bunei utilizări şi nu poate face obiectul restituirii în natură.

Se concluzionează în sensul că, fiind o acţiune pentru care se aplică principiul "specialia generalibus derogant", cele două texte ale Legii nr. 10/2001 instituie o imposibilitate legală de restituire în natură a terenului liber în suprafaţă de 124 mp.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă I. (fostă S.C.) M.C. vizează, în esenţă, incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995 şi art. 480 C. civ.

Se susţine că în mod greşit instanţele de judecată au apreciat că cererea de repunere în termenul de prescripţie, formulată de reclamantă este neîntemeiată şi astfel au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi au respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA şi pârâta B.M. Se mai învederează că reclamanta şi autorii săi au realizat toate demersurile necesare în vederea obţinerii relaţiilor referitoare la situaţia juridică a imobilului.

Criticile formulate în acest sens de recurenta-reclamantă nu sunt justificate. Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de prescripţie, cu privire la formularea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare ce a vizat apartamentul deţinut de pârâta B.M.

Dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd repunerea în termenul de prescripţie ca un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune, care din motive temeinice nu a putut formula acţiune în justiţie. Cauzele care justifică repunerea în termen trebuie să fie temeinic justificate şi să se refere numai la acele împrejurări de fapt, care, fără a avea gravitatea forţei majore şi fără a implica culpa proprie, l-au împiedicat pe titularul dreptului să sesizeze instanţa cu pretenţia sa, în termenul prevăzut de lege.

Prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează prin derogare de la dreptul comun că dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, acesta fiind un termen de prescripţie care conduce la pierderea dreptului subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice încheiate după data de 14 august 2002.

Aceste dispoziţii au fost în mod just interpretate de instanţa de apel, reţinându-se în mod corect că reclamantele nu au probat efectuarea vreunui demers care să vizeze situaţia juridică a apartamentului de la mansardă (nr. 3), în contextul în care chiar cu ocazia formulării cererii de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, ei au indicat că imobilul din str. R., este compus din 3 apartamente. S-a constatat în mod just că imposibilitatea de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului nu se circumscrie noţiunii de "cauză temeinic justificată" invocată de reclamantă în condiţiile în care adresele din 11 ianuarie 2000 a Direcţiei Generale de Administrare a Fondului Imobiliar şi din 20 ianuarie 2000 a SC R. SA, la care reclamanta a apelat în construirea justificării "cazului temeinic justificat" vizează răspunsul instituţiilor respective la cererile reclamanţilor, cereri vizând date despre situaţia juridică a celorlalte două apartamente.

De altfel, corect s-a apreciat că, şi din evidenţele de carte funciară relative la apartamentele respective reclamantele puteau cunoaşte cu minime diligenţe pe proprietarul imobilului înscris în aceste evidenţe cu scopul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi.

Astfel, nu s-a dovedit de către reclamanţi că a existat o obiectivă imposibilitate de a obţine informaţii despre apartamentul nr. 3 care să constituie o "cauză temeinic justificată" ce va determina repunerea în termenul de prescripţie, nefiind incidentă situaţia reglementată de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Drept urmare, în mod just a fost respinsă cererea de repunere în termenul de prescripţie în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 23 iulie 1997.

În ceea ce priveşte a doua critică ce vizează eronata respingere a cererii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B.M. cu SC R. SA, nici aceasta nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, fiind interpretate în mod just dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel.

Nu se pot reţine argumentele formulate de recurenta-reclamantă privind analiza pe fond, a temeiniciei pretenţiilor formulate, cu privire la nerespectarea, cu ocazia încheierii contractului din 23 iulie 1997, a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (acesta fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită şi imorală în opinia reclamantei), deoarece instanţa în mod just a procedat la respingerea ca prescrisă a cererii privind constatarea nulităţii a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, respingerea pe excepţie făcând inutilă analiza pe fond a cererii respective.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei B.M. de a lăsa în deplină proprietate apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., nici acest motiv de recurs invocat nu este fondat.

Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 480 C. civ. şi a procedat la analiza existenţei unui "bun" în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce o priveşte pe reclamantă, neputând fi reţinută susţinerea acesteia în sensul că, dat fiind faptul că instanţele de judecată au constatat irevocabil nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, (cu privire la apartamentele nr. 1 şi 2 din imobil), consecinţa trebuia să fie aceeaşi şi pentru apartamentul nr. 3 (de la mansardă).

Analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii în revendicare a celor trei apartamente care a presupus analiza existenţei în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost analizată în mod just de instanţa de apel ca o operaţiune distinctă, particulară pentru apartamentul nr. 3 revendicat, şi nu în mod global, aşa cum solicită reclamanta, cu privire la toate cele trei apartamente.

De altfel, acţiunile în revendicare a primelor două apartamente au fost soluţionate anterior apariţiei Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deplin aplicabilă în speţă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se mai poate analiza sub aspectul admisibilităţii şi temeiniciei, pretenţiile reclamantei, decât prin raportare la dispoziţiile acestei decizii.

Astfel, dându-se eficienţă deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008, s-a analizat în mod just de către instanţa de apel dacă, pe de o parte, este incidentă o preluare abuzivă a bunului şi pe de altă parte, dacă reclamantele se pot prevala de un "bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului într-o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun.

S-a reţinut că, în procedura de aplicare a prevederilor legii speciale, în absenţa unor reglementări de natură a asigura aplicarea efectivă a măsurilor reparatorii, poate fi incident conflictul între norma internă şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se că nu se poate aprecia că apariţia Legii nr. 10/2001 a exclus în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Pe de altă parte, prin Hotărârea pilot Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010 s-a reţinut că "de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi inclusiv a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Curtea a apreciat în mod just că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Reclamanta nu se poate prevala deci de un "bun" ori de o "speranţă legitimă" pentru a redobândi apartamentul situat la mansardă, singura sa speranţă legitimă fiind speranţa la o reparaţie echitabilă prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Şi aceasta deoarece s-ar fi putut prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului numai dacă ar fi dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de restituirea imobilului, în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, printr-o decizie sau dispoziţie de restituire, printr-o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut proprietatea asupra apartamentului sau prin care să se fi dispus restituirea acestuia. Era necesar deci ca să fi îndeplinit de către partea interesată toate exigenţele legale în cadrul procedurii prevăzute de legile reparatorii şi să se fi dovedit că s-au epuizat toate căile de atac prevăzute de lege, cerinţe neîndeplinite în speţa supusă judecăţii.

Pe de altă parte, corect s-a reţinut că pârâta B.M. deţine apartamentul situat la mansardă în baza contractului de vânzare-cumpărare perfect valabil, a cărui nulitate nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Referitor la criticile reclamantei ce vizează acele două încăperi în suprafaţă de 6 mp şi de 16 mp, ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta, şi care, în opinia recurentei, ar fi spaţii libere putând să-i fi restituite în natură, nici acestea nu subzistă.

Faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii şi anume: contestaţia formulată împotriva refuzului de soluţionare a notificării formulate de reclamantă, restituirea în natură a apartamentului nr. 3 şi a terenului aferent constatarea nulităţii absolute a contractului din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M. şi obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3 situat la mansarda imobilului, recurenta-reclamantă tinde şi la restituirea în natură a celor două camere situate la mansarda imobilului în litigiu, identificate conform raportului de expertiză întocmit în cauză, pe care reclamanta le identifică ca fiind spaţii libere ce-i pot fi restituite, ele nefăcând obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 încheiat de SC R. SA cu pârâta B.M.

Regimul juridic al acestor două încăperi este reglementat de dispoziţiile art. 3 - 4 din anexa nr. 2 la Legea nr. 114/1996 care prevăd că dreptul de proprietate comună are ca obiect toate părţile clădirii care sunt de folosinţă comună: curtea, fundaţia, structura de rezistenţă, acoperişul, scările. Aceste două spaţii au fost identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză ca părţi din podul imobilului, neavând o destinaţie precizată, dar cu funcţionalitatea unui pod la clădire.

Asupra părţilor comune din imobil, deci şi asupra celor două încăperi situate la mansarda imobilului, reclamanta, în patrimoniul căreia au intrat, prin efectul hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi a revendicării, celor două apartamente (nr. 1 şi nr. 2), cât şi pârâta, care deţine un titlu de proprietate constând în contractul de vânzare-cumpărare valabil cu privire la apartamentul nr. 3, exercită în cote indivize dreptul de proprietate (coproprietate forţată şi perpetuă).

Cum aceste două încăperi au regimul juridic de spaţii comune nu se poate dispune restituirea lor în natură către reclamantă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 112/1995 care reglementează situaţia restituirii în natură a apartamentelor aflate într-o clădire cu mai multe apartamente, ipoteză în care foştii proprietari sau moştenitorii lor dobândesc cotă parte din proprietatea indiviză asupra tuturor părţilor din construcţii şi instalaţii, precum şi asupra dotărilor care, prin natura lor, nu se pot folosi decât în comun.

Textul anterior indicat este incident în prezenta cauză al cărei temei juridic, lato sensu, este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât el nu este contrar prevederilor legii reparatorii direct aplicabile în speţă -, soluţie ce decurge din art. 52 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia: "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziţii contrare"; prin urmare, prevederile art. 22 din Legea nr. 112/1995 nu pot fi considerate abrogate, în absenţa unei alte soluţii legislative proprii, speciale şi contrare acestora, în cuprinsul Legii 10/2001 cu privire la situaţia de fapt descrisă în precedent.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 480 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă care solicită ca pârâta B.M. să-i lase în deplină proprietate şi posesie cele două spaţii nu sunt aplicabile, nefăcându-se dovada, în ceea ce priveşte aceste două încăperi, că reclamanta ar fi titulara dreptului de proprietate şi că pârâta ar fi exercitat posesia asupra acestora.

Drept urmare, instanţa de apel în mod just a reţinut că regimul juridic al celor două spaţii în suprafaţă de 6 mp şi respectiv 16 mp situate la mansarda imobilului, este acela de spaţii comune necesare utilizării în bune condiţii a imobilului, şi de asemenea, că recurenta-reclamantă nu a formulat un motiv de apel constând într-o critică concretă a soluţiei pronunţate de instanţa de fond în ceea ce priveşte aceste două spaţii, solicitând în cuprinsul concluziilor scrise lăsarea în deplină proprietate şi posesie a acestora.

Ultimul motiv de recurs formulat de reclamantă vizează terenul aferent construcţiei, solicitându-se în principal, restituirea integrală a acestuia, iar în subsidiar, restituirea suprafeţei de 20,20 mp reprezentând cota indiviză de 71% din acest teren, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Criticile formulate cu privire la soluţia instanţei de apel sub acest aspect nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.

În mod just instanţa de apel a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 7 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 precum şi la aplicarea art. 7 pct. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001 prevede interdicţia de a fi restituite în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziţii legale prevăd că prin noţiunea de "teren" aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesare bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.

În mod just s-a apreciat, raportat la concluziile raportului de expertiză, că suprafaţa de teren ce nu poate fi considerată aferentă apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 124 mp, calculată ca diferenţă dintre întreaga suprafaţă de teren şi cea care constituie amprenta construcţiei, la care se adaugă suprafaţa de 28 mp necesară bunei utilizări a construcţiei.

Corect a reţinut instanţa de apel şi că, în ceea ce priveşte starea de indiviziune în ceea ce priveşte terenul, cât timp dispoziţiile legale nu permiteau chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 decât să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului de sub construcţie, starea de coproprietate vizează doar terenul de sub construcţie, nu şi curtea imobilului. De altfel, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se pot concilia cu prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, starea de coproprietate vizând situaţia imobilelor solicitate de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale imobilului solicitat.

Recursul declarat de pârâta B.M. împotriva deciziei civile este nefondat. El vizează, în esenţă, interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 7 alin. (5) şi a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, necesar a fi utilizat de părţi.

Dispoziţiile legale suscitate au fost interpretate în mod just de instanţa de apel, pentru considerentele expuse în analiza motivului de recurs invocat de recurenta-reclamantă privind aplicarea aceloraşi prevederile legale.

Terenul aferent reprezintă nu numai terenul de sub construcţie, ci întreaga suprafaţă care asigură o utilizare normală a construcţiei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Ca proprietari ai construcţiei, chiriaşii cumpărători au un drept de folosinţă şi asupra terenului, dar numai în măsura necesară exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiei. Aşa cum s-a statuat în practica judiciară, dreptul de superficie (dreptul de proprietate pe construcţie şi dreptul de folosinţă pe terenul aferent) nu poate fi redus doar la suprafaţa de teren aflată efectiv sub construcţie, deoarece în acest caz titularul construcţiei ar fi profund prejudiciat, el fiind în imposibilitatea de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra casei de locuit şi fiind lipsit total de folosinţă terenului din jurul casei - teren absolut necesar pentru folosinţa normală a locuinţei - precum şi de folosinţa terenului care îi asigură accesul la calea publică.

Suprafaţa de teren ce nu poate fi considerată aferentă construcţiei a fost în mod corect determinată de instanţa de apel ca fiind diferenţa dintre întreaga suprafaţă de teren şi cea care constituie amprenta construcţiei, la care se adaugă suprafaţa de 28 mp necesară bunei utilizări a construcţiei, procedându-se în mod corect la restituirea în natură către reclamantă a terenului în suprafaţă de 124 mp.

Susţinerea recurentei pârâte privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 7/1996 nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, aceste dispoziţii neavând incidentă în cauza dedusă judecăţii.

Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă împotriva Deciziei 219 A din 5 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I. (fostă S.C.) M.C. şi de pârâta B.M. împotriva Deciziei nr. 219A din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 2129/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2134/2015. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2130/2015. Civil