ICCJ. Decizia nr. 2304/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2304/2015
Dosar nr. 5624/2/2014
Şedinţa publică din 22 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 octombrie 2006, sub nr. 35801/3/2006, reclamanta M.M.C.L. a chemat în judecată pe pârâtele SC H.O.C. SRL şi SC C. SA, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, încheiat de pârâte în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), în condiţiile în care imobilul supus vânzării se afla în procedura de restituire a Legii nr. 10/2001, declanşată prin Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001.
Pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia tardivităţii cererii introductive de instanţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia insuficientei timbrări şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin cererea completatoare depusă la termenul din 26 ianuarie 2007, reclamanta a arătat că, pe lângă solicitarea din cererea introductivă, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 pentru încheierea sa în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), înţelege să solicite constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract şi raportat la prevederile art. 45 alin. (2) şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În şedinţa publică din 23 martie 2007, pârâta SC C. SA a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate, solicitând declinarea competenţei la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti sau la secţia comercială a Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea din 30 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a trimis cauza la secţia comercială, reţinând că ambele părţi din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata sunt societăţi comerciale, pentru acestea vânzarea-cumpărarea reprezentând act de comerţ, în sensul art. 4 C. com.
Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 17046/3/2007.
Prin încheierea din 20 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă materială funcţională şi a dispus înaintarea dosarului conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării la o secţie civilă, reţinând că din analiza sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că toate litigiile născute din aplicarea acestui act normativ sunt de competenţa instanţei civile.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin încheierea din 12 octombrie 2007, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, iar prin încheierea din 07 decembrie 2007 a respins excepţia de netimbrare.
Prin Sentinţa civilă nr. 334 din 15 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul din str. B. colţ cu str. D. a fost dobândit de către E.U. prin actul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930.
Din copia certificatului de moştenitor nr. 38/1975 rezultă că de pe urma defunctei C.E. au rămas ca moştenitori C.G., în calitate de soţ, C.V., în calitate de nepoată de soră, şi C.C., în calitate de legatar particular.
De pe urma defunctului C.G. au rămas ca moştenitori C.O., în calitate de soră şi legatară universală, şi M.C.V.L., în calitate de legatară universală.
Dincolo de faptul că nu se face dovada identităţii dintre imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni cu imobilul din actul de proprietate din 1930, prin care E.U. a dobândit imobilul, chiar în ipoteza în care ar exista identitate între E.C. şi E.U. (situaţie nedovedită în cauză), reclamanta nu a făcut dovada faptului că este moştenitoarea fostului proprietar, deci titulara dreptului dedus judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 98A din 26 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut, în esenţă, că răspunsurile primite de la autorităţile de la care s-au solicitat relaţii în această fază procesuală (Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 1, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană) nu sunt în măsură să clarifice situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în special sub aspectul identităţii dintre imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat şi imobilul evidenţiat în mod diferit în conţinutul înscrisurilor administrate în cauză de către reclamantă.
Dovezile administrate nu au clarificat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei în accepţiunea legii speciale, singura în măsură să confere legitimitate procesuală în acţiunea dedusă judecăţii, aspect care însemna, aşa cum corect s-a susţinut în apărare, dar şi în hotărârea de primă instanţă, clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu şi imobilul identificat de actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma autorului iniţial, situaţie care presupune analiza concretă a conţinutului actelor de stare civilă - pentru dovada actelor sau faptelor juridice intervenite în perioada 1930 - 1950 la zi, respectiv a certificatelor de moştenitor - certificate de calitate de moştenitor, dovadă a tuturor moştenirilor succesive intervenite în aceeaşi perioadă.
Nu s-au administrat în cauză înscrisurile care evidenţiau modificările intervenite în statutul civil al numitei E.U., căsătorită la nivelul anului 1930 cu I.U., iar la data de 27 mai 1940 cu numitul C.G., la fel cum nu s-au depus la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte persoana deţinătoare a imobilului în litigiu la data preluării efective în stăpânirea statului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată, precum şi Sentinţa civilă nr. 334 din 15 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că reclamanta, alături de alte persoane, a notificat pârâta SC O.O. SRL (fostă SA) pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului - hotel O. - situat în municipiul Bucureşti, str. B., sector 1, dobândit de antecesoarea sa în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930, autentificat sub nr. 29630/1930 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. 13698/1930 şi intabulat sub nr. 6260 din 27 mai 1940.
După comunicarea notificării, între pârâte a intervenit actul juridic contestat, având ca obiect imobilul notificat, compus potrivit menţiunilor din act din subsol, parter şi 7 etaje şi suprafaţa de 225 mp pe care este situată construcţia, pentru preţul de 50.099 euro, conform actului adiţional la contractul de vânzare-cumpărare.
Prevalându-se de actele depuse în probaţiune, aceleaşi ca în susţinerea notificării, reclamanta a pretins desfiinţarea acestui contract, încheiat cu încălcarea prescripţiilor imperative ale legii speciale (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), pretenţie ce nu a fost primită de instanţe justificat de lipsa legitimării procesuale active dedusă din nedovedirea identităţii între E.U. şi E.C., ca şi a legăturii de rudenie cu proprietara imobilului, considerată a fi E.U.
În acest sens, cele două instanţe s-au raportat exclusiv la menţiunile contractului de vânzare-cumpărare exhibat, cu omiterea înscrierilor şi a efectelor juridice specifice ale acestora operate în evidenţele de publicitate imobiliară privind imobilul pretins în cauză (menţiuni efectuate la 10 ani de la încheierea actului, odată cu adoptarea legislaţiei privitoare la cartea funciară), perspectivă în raport cu care soluţia instanţelor şi prin consecinţă a considerentelor ce au fundamentat-o se vădeşte a fi greşită şi dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930, B.I.S., în calitate de vânzător, a transmis E.U., în calitate de cumpărător, imobilul din Bucureşti, str. B. colţ cu str. D., cu toate construcţiile şi instalaţiile aflate pe el, act ce a fost autentificat sub nr. 29630 din 20 octombrie 1930 de Tribunalului Ilfov, secţia notariat şi transcris sub nr. 13698/1930.
Ulterior, prin procesul-verbal din 27 mai 1940, actul de vânzare-cumpărare menţionat a constituit titlul de proprietate în temeiul căruia "C.G.E. născut P.", astfel cum se arată în acest script, şi-a înscris dreptul de proprietate în evidenţele de publicitate imobiliară asupra imobilului "situat în str. B. colţ cu intrarea D. în suprafaţă de 210 mp compus din curte de lumină şi un corp de casă ce are parter, subsol, 6 etaje şi mansardă".
Actele de stare civilă depuse în probaţiune relevă că numita C.E., născută P. la data de 28 februarie 1891 şi decedată la data de 21 noiembrie 1974, a fost soţia lui C.G., care i-a şi succedat în calitate de soţ supravieţuitor (Certificat de moştenitor nr. 38 din 30 ianuarie 1978).
Alături de acesta, succesiunea defunctei a fost acceptată de C.V., în calitate de nepoată, şi de C.C., în calitate de legatar particular.
Apoi, defunctului C.G., decedat la data de 17 august 1983 potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor din 14 septembrie 1983, i-au succedat C.O., în calitate de soră şi legatară universală, şi M.C.V.L., în calitate de legatară universală, acesteia din urmă succedându-i reclamanta din prezenta cauză, M.C.L.M.
Prin urmare, rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe.
Este lipsită de relevanţă în acest context al analizei împrejurarea că nu s-a făcut dovada identităţii între E.U. şi E.C., deşi potrivit menţiunilor din procesul-verbal de înscriere a dreptului rezultă că titlul înscrierii îl constituie actul de vânzare-cumpărare din octombrie 1930, încheiat de E.U. în calitate de cumpărătoare, ceea ce confirmă identitatea celor două persoane.
Aceasta pentru că înscrierea dreptului în favoarea antecesoarei reclamantei are efect constitutiv de drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare, în vigoare la momentul deschiderii cărţii imobilului şi înscrierii dreptului), apoi de opozabilitate (art. 1802 C. civ.) a acestui drept faţă de terţi, operaţiunea menţionată fiind guvernată totodată de principiul forţei probante, care înseamnă că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept se prezumă că acesta există în folosul părţii în favoarea căreia s-a înscris dreptul (efecte şi principii reglementate şi de actualul sistem de publicitate imobiliară instituit prin Legea nr. 7/1996).
Prin urmare, raportându-se la constatări eronate, ambele instanţe au reţinut greşit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei.
În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În această fază procesuală, pârâta SC L.I. SRL (fostă SC H.O.C. SRL, aşa cum rezultă din certificatele de înregistrare din 18 iunie 2008 şi din 14 octombrie 2010 eliberate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv R.D.R. şi C.M.E., celelalte notificatoare.
Aceeaşi pârâtă a formulat cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin cererea reconvenţională, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Procesului-verbal nr. 6260/1940 încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi, în subsidiar, constatarea caducităţii acestui proces-verbal.
Prin cererea de chemare în garanţie, a arătat că Statul Român este răspunzător pentru orice evicţiune şi/sau prejudiciu pe care îl poate suferi prin pierderea proprietăţii asupra bunului.
Reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 şi potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ., pentru că este lipsit de cauză, preţul vânzării fiind derizoriu.
La termenul din 18 februarie 2011, pârâta SC L.I. SRL a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, excepţie care a fost respinsă la termenul din 11 mai 2012, cu motivarea că unul din motivele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte vizează neseriozitatea preţului, iar valoarea imobilului consemnată în contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 2007 este peste 500.000 lei, ceea ce atrage competenţa materială a tribunalului în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
În şedinţa publică de la 18 martie 2011, pârâta SC L.I. SRL a depus întâmpinare la cererea completatoare a reclamantei, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând totodată netemeinicia cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 întemeiată pe dispoziţiile art. 966 C. civ.
La data de 20 ianuarie 2012, pârâta SC L.I. SRL a depus o precizare a cererii de chemare în judecată a altor persoane, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei N.L., moştenitoare a numitei R.D.R., conform certificatului de moştenitor nr. 89 din 03 martie 2004 eliberat de notar public M.I.
Prin încheierea din 08 iunie 2012, instanţa a respins excepţia prescripţiei, reţinând că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 28 iulie 2003, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este incident termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5), iar susţinerea pârâtei în sensul că un nou termen de prescripţie de 18 luni începe să curgă de la momentul încheierii actului a fost înlăturată, întrucât actul normativ nu reglementează situaţia contractelor încheiate după momentul intrării sale în vigoare.
La termenul din 24 octombrie 2013, pârâta SC L.I. SRL a invocat excepţia lipsei de interes, iar la termenul din 08 mai 2014 a solicitat suspendarea judecăţii în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emisă la data 11 septembrie 2013 în procedura Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea din 08 mai 2014, instanţa a respins cererea de suspendare, apreciind că soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/201 prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nu poate ţine în loc soluţionarea prezentei cauze, întrucât soluţionarea contestaţiei împotriva acestei decizii nu are incidenţă asupra motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză; de asemenea, a respins excepţia lipsei de interes, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare atacat şi restabilirea situaţiei anterioare vânzării imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 807 din 19 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca nefondată; a admis acţiunea principală; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003; a respins cererea reconvenţională, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanţie, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, vânzătoarea pârâtă SC C. SA a vândut cumpărătoarei pârâte SC H.O.C. SA imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 225 mp (195,16 mp din măsurătorile cadastrale) şi nuda proprietate asupra construcţiei.
Pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâta-reclamantă a susţinut că există o lipsă de identitate între imobilul ce face obiect al notificării formulate de reclamantă şi interveniente în temeiul Legii nr. 10/2001 şi imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003.
Or, din adresa din 14 noiembrie 2012 de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciul cadastru rezultă că imobilul care a purtat adresa poştală pe strada B., fost nr. 23, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe strada B., cât şi pe strada V., dobândind la nivelul anului 1938 şi 1948 numărul 1 pe strada A., fiind recenzat pe strada B., care a purtat anterior numărul 23 pe strada B., până la nivelul anului 1931.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M. rezultă că imobilul situat pe str. B. colţ cu str. V., fostă M., ce face obiectul notificării, se identifică cu imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930.
În ce priveşte acţiunea principală, motivele de nulitate invocate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5), art. 45 alin. (2) şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispoziţiilor art. 966 C. civ.
Cu privire la încălcarea art. 966 C. civ., susţinerea reclamantei în sensul că lipseşte cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare, prin faptul că terenul a fost înstrăinat în lipsa unui preţ, iar preţul construcţiei este derizoriu în raport de valoarea reală a bunului înstrăinat, preţul derizoriu al acestei vânzări fiind dovedit de valoarea mult superioară a acestui imobil stabilită prin vânzarea ulterioară a acestuia, este nefondată.
Scopul înstrăinării imobilului la momentul 28 iulie 2003 a fost doar dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia, scopul imediat a existat câtă vreme s-a achitat preţul drept contraprestaţie, deci nu se poate reţine încălcarea art. 966 C. civ.
Preţul vânzării, dincolo de faptul că ţine de învoiala părţilor, nu poate fi apreciat ca derizoriu prin raportare la preţul ulterior încasat pentru acelaşi imobil, întrucât urmare a vânzării din 28 iulie 2003 vânzătorul şi-a păstrat folosinţa bunului, păstrând, deci, posibilitatea de a câştiga fructele acestuia.
În speţă, nu s-a făcut dovada că preţul nu ar fi fost real, ci doar stabilit în mod fictiv, el a fost stabilit convenţional şi încasat de vânzător, încasare care din perspectiva art. 1303 C. civ. reprezintă o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite proprietatea bunului, chiar dacă preţul încasat nu reclamă neapărat o echivalenţă a elementelor cuantum-preţ-valoare bun, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M. rezultând că valoarea imobilului la data de 28 iulie 2003 era de 1.965.905 dolari SUA.
Totodată, vânzarea ulterioară a intervenit după un interval de circa 4 ani, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 2007 pârâta SC H.O.C. SA transmiţând proprietatea, cu toate prerogativele sale, către SC M.I.D. SRL.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că textul de lege respectiv nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, deci părţile nu erau ţinute a respecta aceste dispoziţii la încheierea convenţiei.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin cererea precizatoare formulată la data de 26 ianuarie 2007, reclamanta a invocat reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, s-a reţinut că la data de 11 aprilie 2001 reclamanta şi intervenientele au formulat Notificarea nr. 2516 transmisă pârâtei SC H.O.C. SA prin intermediul B.E.J. de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 1, notificare soluţionată prin emiterea deciziei din data de 11 septembrie 2013.
Astfel, la momentul vânzării, vânzătorul cunoştea intenţia fostului proprietar de redobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, intenţie adusă la cunoştinţa cumpărătoarei, care a înţeles să cumpere în considerarea existenţei acestei notificări, asumându-şi riscul unor acţiuni în revendicare.
În speţă, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au cunoscut că imobilul face obiectul unei revendicări pe cale administrativă, că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în mod abuziv, în cuprinsul notificării fiind indicată modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul statului, astfel că în favoarea niciuneia dintre părţi nu se poate reţine că a contractat cu bună-credinţă.
Faţă de faptul că părţile contractante nu se pot apăra cu buna-credinţă la încheierea actului, fiind incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003.
În ce priveşte cererea reconvenţională, cu privire la numele proprietarului din cuprinsul Procesului-verbal nr. 6260/1940, care se susţine a fi altul decât cel din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29630, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu putere de lucru judecat, că există identitate între C.E., născută P., nume consemnat în Procesul-verbal nr. 6260/1940, şi E.U., numele cumpărătorului din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29630/1930, astfel că nu se pot reţine ca fondate susţinerile pârâtei-reclamante.
Cu privire la numărul poştal al imobilului, s-a reţinut că există identitate de imobil, identitate rezultată din adresa din 14 noiembrie 2012 de PMB - Direcţia Patrimoniu, Serviciu Cadastru, în care se arată că imobilul care a purtat adresa poştală pe str. B., fost nr. 23, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe str. B., cât şi pe str. V., dobândind la nivelul anului 1938 şi 1948 nr. 1 pe str. A., care a purtat anterior nr. 23 pe str. B., până la nivelul anului 1931, identitate confirmată prin concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M.
Chiar dacă în Actul de vânzare-cumpărare nr. 29630/1930 nu este descrisă compunerea imobilului, în Procesul-verbal nr. 6260/1940 se face trimitere la actul de proprietate, act prin care s-a transmis proprietatea întregului imobil din str. B., pârâta-reclamantă nefăcând dovada că alta era compunerea imobilului la momentul dobândirii.
Astfel, nu se pot reţine ca fondate susţinerile potrivit cu care, în Procesul-verbal nr. 6260/1940, judecătorul delegat a menţionat elemente determinante pentru identificarea imobilului pe care l-a înscris în cartea funciară provizorie, diferite faţă de cele menţionate în actul de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 29630 din 1930, nefiind încălcate dispoziţiile art. 966 - 968 C. civ., câtă vreme nu se dovedeşte o lipsă a cauzei sau ilicitul acestei cauze.
Actul constitutiv de drepturi în favoarea autorilor reclamantei şi intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 29630 din 1930, şi nu Procesul-verbal nr. 6260/1940, care făcea opozabil terţilor acest act, astfel că eventuala lipsă a înscrierii imobilului în cartea funciară definitivă este fără relevanţă din perspectiva existenţei dreptului de proprietate.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, faţă de faptul că în cauză s-a reţinut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, desfiinţarea contractului îndreptăţeşte pe cumpărătorul care pierde dreptul de proprietate urmare a evingerii să cheme în judecată pe vânzătorul obligat la garanţie.
Cu toate acestea, pârâta-reclamantă cumpărătoare a chemat în judecată în virtutea obligaţiei de garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în lipsa unui raport contractual cu acesta, în baza căruia să se nască obligaţia de garanţie.
Susţinerea că Statul Român a fost cel care a transmis către SC C. SA proprietatea asupra bunului, deşi reală, nu este în măsură a atrage răspunderea acestuia pentru evicţiune la cererea pârâtei-reclamante SC L.I. SRL (fostă SC H.O.C. SRL) pentru că nu Statul Român s-a obligat pe temei contractual la a răspunde pentru evicţiune în raport cu pârâta-reclamantă cumpărătoare, ci vânzătorul SC C. SA, astfel că cererea de chemare în garanţie este nefondată.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta SC L.I. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 13A din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
I.1. Referitor la prima critică adusă hotărârii primei instanţe, instanţa de apel a pornit de la faptul că excepţia de necompetenţă materială a tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă este o excepţie de procedură absolută.
Ca atare, îi sunt incidente dispoziţiile art. 136 teza finală C. proc. civ., care prevăd că: "Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii".
Prin urmare, excepţiile de procedură absolute pot fi invocate numai în situaţiile în care legea prevede expres această posibilitate, respectiv direct în apel, conform art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., şi chiar direct în recurs, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Din interpretarea sistematică a celor trei texte de lege sus-menţionate rezultă că excepţiile de procedură absolute nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu şi în rejudecare, în următorul (următoarele) cicluri procesuale.
Reinvocarea lor (indiferent dacă instanţele care au soluţionat cauza în ciclul procesual anterior s-au pronunţat asupra lor sau, din contră, au omis să se pronunţe, aspect ce putea fi invocat prin exercitarea căilor legale de atac, inclusiv extraordinare, cum este şi contestaţia în anulare de drept comun) constituie tot o modalitate de invocare, ce are loc ulterior momentului la care partea a fost decăzută din acest drept.
2. În subsidiar, Curtea a reţinut că, într-adevăr, principial, întrucât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare valoarea dreptului patrimonial transmis este stabilită de părţile respectivelor acte juridice în cuprinsul acestora, în baza regulilor ce acţionează la întâlnirea pe piaţă a cererii şi ofertei, aceleaşi care conduc la stabilirea preţului de piaţă şi de către un expert, este rezonabil ca şi instanţa să aibă în vedere preţul respectiv.
Totuşi, în cazul în care reclamantul nu este parte în contractul a cărui nulitate solicită a se constata şi acesta estimează diferit valoarea imobilului, mai ales atunci când valoarea este indicată într-un alt act juridic decât cererea de chemare în judecată, astfel că nu se pune problema că, indirect, şi-ar alege instanţa care să îi soluţioneze cererea, deşi această opţiune trebuie să aparţină legiuitorului, trebuie să se dea prioritate estimării celui care a declanşat procesul, astfel cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.
Or, în cauză, deşi prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, preţul imobilului în litigiu indicat a fost de 2.338.623.000 lei (ROL), respectiv 233.862,3 RON, prin Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001, formulată de către reclamantă şi interveniente, valoarea estimativă a imobilului a fost indicată ca fiind de circa 2.000.000 dolari, respectiv 5.551.000 RON (la cursul dolarului din 11 aprilie 2001, de 2,7755 RON), sumă care se situează peste pragul valoric ce atrage competenţa tribunalului de judecată în primă instanţă, de 5.000.000.000 ROL, adică 500.000 RON, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei (18 octombrie 2006).
În plus, în speţă, în al doilea ciclu procesual a fost efectuată o expertiză tehnică de evaluare a imobilului la data vânzării, 18 iulie 2003, de către inginer C.M., care a indicat valoarea de 64.029.528.119 ROL = 6.402.952,8119 RON (1.965.905 dolari SUA), motiv pentru care argumentul că, în regulă generală, este avută în vedere valoarea din contract nu poate fi susţinut şi de această dată.
Este de menţionat şi faptul că, deşi litigiul priveşte numai proprietatea terenului şi nuda proprietate asupra construcţiei, în timp ce reclamanta şi expertul au evaluat proprietatea terenului şi a construcţiei nedezmembrată, diferenţa nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care potrivit expertizei valoarea terenului (13.786.323.126 ROL = 1.378.632,3126 RON) depăşeşte singură de 2,75 ori pragul impus de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
II.1. Prin Decizia asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013 a fost soluţionată Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001 formulată de reclamantă şi interveniente, în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 1 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Folosul practic indicat a fi urmărit de reclamantă constă în aceea că prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 se deschide calea reintrării bunului în patrimoniul vânzătoarei SC C. SA, redobândirii de către aceasta a calităţii de unitate deţinătoare şi analizării notificării din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Deci, interesul urmărit este reprezentat de natura măsurilor reparatorii pe care le-ar putea obţine reclamanta în aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, chiar dacă măsurile reparatorii ar fi de aceeaşi natură indiferent de calitatea persoanei juridice devenită unitate deţinătoare în urma unei transmiteri, notificatorul are interesul reintrării bunului în patrimoniul entităţii investite iniţial, şi anume evitarea eventualelor riscuri legate de persoana subdobânditorului (de exemplu, insolvabilitate), precum şi potenţiale înstrăinări către un alt subdobânditor care, la rândul său, ar putea prezenta riscuri. De aceea, emiterea unei dispoziţii de către un subdobânditor, care nu este nici una de restituire în natură şi nici irevocabilă, nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii notificatorului în constatarea nulităţii actului de înstrăinare.
În fine, nu este necesar ca folosul să se realizeze chiar prin soluţia pronunţată în cauza cu care reclamantul a învestit instanţa, ci este suficient ca acesta să poată fi obţinut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative, o asemenea condiţie restrictivă nefiind cerută, potrivit unei jurisprudenţe constante şi literaturii de specialitate.
2. Împotriva Deciziei asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013, reclamanta şi intervenientele din prezenta cauză au formulat contestaţie, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 37411/3/2013 şi care nu a fost soluţionată până în acest moment, potrivit informaţiilor din sistemul informatic E.
Raportat la dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condiţiile în care se va menţine dispoziţia de acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent este de natură să întârzie realizarea dreptului reclamantei de a solicita restituirea imobilului în natură şi implicit ar conduce la încălcarea în continuare de către pârâtă a dreptului de proprietate aparţinând notificatoarei. Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare în situaţia în care se va recunoaşte dreptul reclamantei de a obţine restituirea imobilului în natură chiar de la apelanta-pârâtă (subdobânditor care a dobândit calitatea de unitate deţinătoare) este aptă să genereze un nou litigiu, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, în care s-a ridicat problema suspendării. Concluzia care se impune este aceea că instanţa trebuie să verifice nu numai existenţa ca atare a chestiunii prejudiciale a cărei soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, ci şi să pună în balanţă interesele părţilor în conflict.
Aplicând în cauză aceste consideraţii de ordin teoretic, Curtea a apreciat că, în spiritul respectării dreptului reclamantei la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, nu era oportună suspendarea judecării cauzei într-un stadiu atât de avansat al procedurii, la aproape opt ani de la data sesizării instanţei.
Ca atare, în mod corect a respins tribunalul şi cererea de suspendare a judecării cauzei la termenul din 08 mai 2014.
III.1. În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active, prin decizia instanţei de recurs s-a statuat cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că este neîntemeiată: "(...) rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe", înlăturându-se astfel argumentele instanţei de apel din ciclul procesual anterior care reţinuse contrariul, şi anume că dovezile administrate nu au condus la clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu şi imobilul din actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma autorului iniţial.
Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile împiedică repunerea în discuţie a aspectului privind legitimarea procesuală a reclamantei, chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susţină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunţării hotărârii judecătoreşti din recurs.
În acelaşi sens, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Philis împotriva Greciei - hotărârea din 27 august 1991 şi cauza Siegle împotriva României - hotărârea din 16 aprilie 2013.
2. De aceea, o expertiză tehnică specialitatea topografie, în combaterea soluţiei pronunţate de instanţa de recurs cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, era inadmisibilă.
În plus, prin Decizia asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013, care nu a fost avută în vedere de instanţa de recurs, fiind ulterioară, apelanta-pârâtă a stabilit, la rândul său, pe baza aceloraşi probe reprezentate de înscrisurile ce constituie dosarul administrativ, identitatea dintre imobilul ce formează obiectul notificării şi cel dobândit de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, precum şi calitatea reclamantei şi intervenientelor de persoane îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii pentru imobilul de care autorul lor a fost deposedat în mod abuziv.
Tot posterior deciziei de casare a fost obţinută şi adresa din 14 noiembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciu Cadastru, din care rezultă identitatea dintre imobilul cu adresa nr. nou 1 pe str. A., la nivelul anului 1938, cu cel având adresa nr. 1 pe str. A., la nivelul anului 1948, cu menţiunea recenzat pe str. B. nr. 37, cu cel având nr. nou 23 - nr. vechi 31 pe str. B. la nivelul anului 1891 (adresă care este menţionată în contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat), cu cel având nr. nou 37 - nr. vechi 23 pe str. B. la nivelul anului 1931 (adresă care este menţionată în procesul-verbal din 27 mai 1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, în actul de preluare şi în contractul de vânzare-cumpărare care formează obiectul litigiului) şi cu cel având nr. actual 37 pe str. B., potrivit registrului de revizuire a numerotării imobilelor şi apartamentelor - 1948. De asemenea, s-a arătat că potrivit planului topografic scara 1: 500 ediţia 1940 a figurat înscris imobil cu nr. 1 pe str. A. şi cu nr. 37 pe str. B. (în procesul-verbal din 27 mai 1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti s-a menţionat str. B., colţ cu Intr. D. nr. 1).
IV.1. Pe fondul cererii principale, Curtea a avut în vedere că din faptul introducerii art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu se poate deduce că anterior adoptării acestui din urmă act normativ înstrăinarea unui imobil notificat până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001 era permisă. Nulitatea vânzării putea să rezulte dintr-un alt text de lege, mai general, legiuitorul intenţionând prin noua prevedere numai să fie evitate dificultăţile de interpretare şi aplicare a regulii de drept comun la un caz particular, pe care a considerat important să-l evidenţieze distinct sau să-i stabilească un regim juridic diferit (de exemplu, caracterul imprescriptibil al acţiunii), după cum putea fi vorba şi de o nulitate virtuală.
Textul de lege general invocat de către reclamantă este art. 45 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanţei (18 octombrie 2006).
Soluţia aplicării acestui text de lege numai actelor juridice de înstrăinare anterioare intrării lui în vigoare ar însemna lăsarea în afara câmpului său de reglementare tocmai a celor încheiate de părţi având cunoştinţă şi cu ignorarea sancţiunii prevăzute expres de lege la momentul încheierii lor, ceea ce nu poate fi admis.
Analizând art. 45 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că dispoziţiile alin. (1), care constituie un preambul al întregului articol, nu fac decât să reia regula care rezultă per a contrario din definiţia nulităţii. Astfel, dacă sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă, în acelaşi timp nu sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu respectarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă.
Deşi, prin ipoteză, înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil este făcută cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, legea a salvgardat acele înstrăinări făcute cu bună-credinţă, instituind astfel o primă excepţie de la regula nulităţii care s-ar fi aplicat potrivit dreptului comun.
Cea de-a doua excepţie a fost consacrată în materia înstrăinării imobilelor preluate cu titlu valabil, pentru care nulitatea intervine, prin derogare de la principiul general, numai pentru încălcarea dispoziţiilor imperative, deci numai pentru încălcări grave ale legii (normelor juridice de ordine publică).
2. În cauză, imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Astfel, din Deciziunea nr. 12 din 18 ianuarie 1949 emisă de Administraţia Financiară - Contribuţii Directe, aflată la rolul fiscal al imobilului, comunicat cu adresa din 08 noiembrie 2012 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1, rezultă că "imobilul din str. B. 37 a fost luat de stat în patrimoniul său şi folosit cu mobila pentru cămin studenţesc, în baza Decretului-lege nr. 214/1948 şi Deciziei nr. 229.332/1948", de la E.C.
În analiza valabilităţii titlului statului, reţinut a fi Decretul nr. 214/1948, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, raportat la care a stabilit că titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 214/1948 contravenea Constituţiei de la 1948, dispoziţiilor art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
3. Rămâne astfel de stabilit dacă părţile au fost sau nu de bună-credinţă la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, numai în primul caz putând fi înlăturată sancţiunea nulităţii.
Din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invoca reaua-credinţă.
Prin urmare, dacă pârâtele au avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că acestea au fost de rea-credinţă.
În acest sens, aspectul decisiv care trebuie avut în vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanta şi intervenientele formulaseră o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, trimisă iniţial cumpărătoarei SC C.O. SA (care la acea dată deţinea un drept de folosinţă, corespunzător participaţiei SC C. SA ca acţionar la SC C.O. SA) şi primită apoi şi de vânzătoarea SC C. SA, aşa cum rezultă din adresa din 15 iunie 2001.
Or, în condiţiile în care moştenitoarele proprietarei deposedate abuziv au formulat cerere de restituire în natură, se deduce că acestea au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment şi că, deci, titlul statului nu este valabil.
Apreciind că există rea-credinţă nu numai atunci când părţile cunosc că bunul aparţine unui terţ, ci şi atunci când acceptă această posibilitate, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma de la data sesizării instanţei.
3. Necontestarea de către proprietar a actului de constituire de către un neproprietar a unui drept de folosinţă asupra bunului său, în speţă contractul de societate din 13 februarie 1997, prin care apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu, nu are decât semnificaţia folosirii numai a unuia din mijloacele de apărare a dreptului de proprietate (constatarea nulităţii actului de transmitere a proprietăţii) puse de legiuitor la dispoziţia titularului său.
4. Sub un alt aspect, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit art. 43 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data încheierii de către pârâte a contractului de vânzare-cumpărare contestat: "(1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali. (2) Imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute la alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare. Deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi au drept de preemţiune".
Prin urmare, înstrăinarea se putea realiza numai după finalizarea (în urma) procedurii de restituire, deci abia după emiterea unei dispoziţii de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, care să fi rămas irevocabilă.
Soluţia prevăzută de H.G. nr. 498/2003, care a stabilit prin art. 43 alin. (2) că "se recomandă ca aplicarea prevederilor alin. (2) şi (3) ale art. 43 să se facă numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale generate de aplicarea legii", nu poate fi avută în vedere, fiind prevăzută într-un act normativ cu forţă juridică inferioară. Oricum, textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că înstrăinarea ar fi validată (când art. 45 prevede contrariul), ci că eventual s-ar putea realiza dacă există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent.
V.1. Referitor la soluţia dată cererii reconvenţionale, Curtea a reţinut, sub un prim aspect, că eventuala constatare a nulităţii Procesului-verbal nr. 6260/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti nu ar putea avea nicio consecinţă în cauză asupra aspectului statuat irevocabil prin decizia instanţei de recurs al calităţii procesuale active a reclamantei şi care nu mai poate fi repus în discuţie.
2. În subsidiar, Curtea a reţinut că principiul forţei probante, la care s-a referit instanţa de recurs, instituit de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, se referă la existenţa sau, după caz, inexistenţa unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forţei probante, prezumţiile instituite de art. 32 sunt relative, iar nu absolute, putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne şi să restabilească, pe cale de consecinţă, situaţia juridică reală a cuprinsului cărţii funciare.
Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumţii dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acţiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operaţiunea formală a înscrierii (şi deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegaţiune (susţinere) ori probă în ce priveşte faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înţelege să înlăture prezumţia şi consecinţele ce decurg din ea este ţinut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumţie, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumţiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferent dacă acesta a fost ori nu de bună-credinţă, cu titlu oneros ori gratuit şi fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.
Prin urmare, prin concept apelanta-pârâtă era cea care trebuia să administreze probe din care să rezulte că înscrierea în cartea funciară ar fi fost greşită (cu privire la numele proprietarului şi numărul poştal).
În ceea ce priveşte întocmirea cărţilor funciare provizorii, art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că: "Judecătorul delegat va proceda la următoarele lucrări: 1. Va examina actele cu privire la identificarea imobilelor, întocmind un tablou de schimbările de posesiune intervenite de la alcătuirea lor până la zi; 2. Va stabili parcelele de teren care vor fi întrunite în corpuri funciare; 3. Va stabili drepturile de proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente, restrângerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune, sarcinile reale ce grevează locul nemişcător, precum şi orice fapt sau raport juridic ce urmează să fie notate. Despre cercetările şi constatările sale, judecătorul va încheia procese-verbale, semnate şi de cei interesaţi". Potrivit art. 167: "După terminarea cercetărilor şi verificărilor, judecătorul delegat va întocmi, potrivit legii de faţă, cărţile funciare provizorii". Conform art. 146: "Cel care posedă un titlu de proprietar, va fi înscris ca proprietar, afară numai dacă dreptul său fiind contestat, judecătorul constată din datele strânse cu prilejul lucrărilor pregătitoare sau din înscrisurile înfăţişate de părţile interesate, că o altă persoană urmează să fie înscrisă.", iar art. 171 stabilea că: "Cărţile funciare provizorii se vor întocmi în două exemplare. Un exemplar împreună cu procesele-verbale şi cu actele de măsurătoare, vor fi depuse la judecătorie, iar al doilea exemplar la primărie, pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă despre înscrierile făcute".
Ca atare, întocmirea proceselor-verbale şi a cărţilor funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, ci presupunea şi constatări personale ale judecătorului delegat.
VI. În legătură cu cererea de chemare în garanţie, Curtea a pornit de la faptul că, din momentul în care contractul de vânzare-cumpărare este constatat nul, nu mai subzistă obligaţia de garanţie pentru evicţiune, care constituia un efect al acestuia.
Într-o asemenea ipoteză, se pune problema repunerii în situaţia anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulităţii, devenind incidentă astfel obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.
Or, în speţă, cererea de chemare în garanţie nu s-a întemeiat pe această obligaţie de restituire a prestaţiilor, iar preţul nu a fost încasat de către chematul în garanţie Statul Român.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarant recurs, în termen legal, pârâta SC L.I. SRL, care a invocat următoarele motive:
1. Decizia atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 132, 134 şi 136 C. proc. civ., sub aspectul modalităţii de soluţionare a motivului de apel privitor la necompetenţa materială a tribunalului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). De asemenea, decizia atacată este nelegală şi faţă de încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Respingând motivul de apel referitor la încălcarea normelor de competenţă materială a instanţelor de judecată pe motiv că excepţiile de procedură absolute nu pot fi invocate în rejudecare, ci numai până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât:
- casarea dispusă în primul ciclu procesual a fost totală, astfel încât judecata s-a reluat de la primele acte de procedură specifice judecaţii în primă instanţă. În temeiul art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată iniţială, adăugând un nou motiv de nulitate, cel al preţului neserios, în raport de care a indicat valoarea actului juridic pe care îl contestă. În calitate de pârâtă, SC L.I. SRL a formulat, de asemenea, acte care puteau fi efectuate la prima zi de înfăţişare, depunând întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie, acte cu care prima instanţă s-a socotit legal investită şi pe care le-a soluţionat prin hotărârea finală. În aceste condiţii, greşit a considerat instanţa de apel că, în raport de stadiul procedurii, nu mai era posibilă invocarea excepţiei de necompetenţă materială, de vreme ce au redevenit pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ., în raport de care pârâta putea să invoce chiar şi excepţii relative, nu numai de ordine publică;
- doar la reluarea judecăţii, după casarea cu trimitere, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii, în raport de prevederile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cu ocazia invocării motivului de nulitate referitor la existenta unui preţ neserios, astfel încât, în mod obiectiv, acela a fost momentul la care s-a putut pune în discuţie problema necompetenţei materiale;
- nu există un text care să permită limitarea invocării excepţiilor procesuale, de principiu, doar în primul ciclu procesual, cu consecinţa unei "decăderi" atipice din dreptul de a invoca excepţii pentru toate părţile în celelalte cicluri procesuale. Dimpotrivă, în cazul casării cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare, singurele limite ale invocării unor excepţii, de ordine publică mai ales, decurg din aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în raport de care intră în puterea lucrului judecat ceea ce instanţa de recurs a dezlegat. Or, în speţă, problema necompetenţei materiale nu a făcut obiect al controlului judiciar, astfel încât prima instanţă era obligată, din oficiu sau ca efect al învestirii sale pe cale de excepţie, să verifice competenţa de ordine publică, inclusiv materială.
În concluzie, confirmând legalitatea sentinţei apelate, care s-a pronunţat şi asupra motivului de nulitate suplimentar, invocat prin intermediul unei cereri modificatoare, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., instanţa de apel a recunoscut această posibilitate pentru reclamantă, dar, contradictoriu şi nelegal, nu a recunoscut pârâtei dreptul ca, în raport de modificarea cererii şi de aceleaşi dispoziţii procedurale, să îşi invoce excepţiile de procedură şi de fond.
De asemenea, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 136 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, moment la care instanţa de apel trebuia să se raporteze în analiza modului de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei necompetenţei materiale a tribunalului invocată de pârâtă (având în vedere dispoziţiile art. XXIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010, în raport de data reînregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti), dispoziţiile art. 136 C. proc. civ. aveau următoarea formulare: "Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecaţii, afară de cele de ordine publică".
Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, concluzia instanţei de apel referitoare la faptul că pârâta ar fi fost decăzută din dreptul de a invoca chiar şi excepţii absolute, de ordine publică, cu ocazia rejudecării, este vădit eronată.
Soluţia instanţei de apel asupra motivului de apel referitor la necompetenţa primei instanţe este nelegală şi în raport de faptul că, în soluţionarea acestui motiv de apel, instanţa s-a raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică de evaluare privind determinarea valorii de piaţă a imobilului litigios.
Astfel, instanţa de apel nu a răspuns criticilor pârâtei referitoare la necompetenţa materială a primei instanţe şi nici nu a statuat asupra temeiniciei celor reţinute de prima instanţă prin încheierea din data de 11 mai 2012, care a făcut obiectul apelului cu care a fost învestită, ci s-a raportat la cu totul alte elemente decât cele discutate de părţi cu ocazia dezbaterii în fond a apelului.
Reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări de fapt sau de drept care nu au făcut obiectul dezbaterii contradictorii cu ocazia judecăţii reprezintă o formă tipică a încălcării principiului contradictorialităţii, care duce şi la vătămarea gravă a dreptului la apărare.
Cu referire la încălcarea legii, trebuie observat că, deşi dispoziţiile legale o permiteau, în cauză efectuarea expertizei de evaluare nu s-a dispus în vederea determinării competenţei instanţei de judecată, ci în vederea determinării valorii de piaţă a imobilului la data înstrăinării în raport de motivul de anulare a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat de reclamantă pe dispoziţiile art. 966 C. civ., motiv care a fost respins ca neîntemeiat de către prima instanţă şi care a intrat în puterea de lucru judecat, prin neatacarea hotărârii primei instanţe sub acest aspect.
Contrar raţionamentului instanţelor de fond, în practica judiciară s-a statuat în mod constant că, la stabilirea competenţei după valoare, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii unui act juridic, trebuie avut în vedere preţul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece preţul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanţă pentru stabilirea competenţei după valoare, valoarea reţinută prin alte înscrisuri decât cel a cărei nulitate se solicită, deoarece într-o astfel de situaţie, stabilirea competenţei materiale ar depinde, în totalitate, de un factor exterior actului juridic ce se cere a fi anulat.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte sancţionarea actului juridic cu lipsirea lui de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, la determinarea instanţei competente are relevanţă exclusiv preţul stipulat în actul a cărui nulitate se cere, iar nu alte evaluări străine contractului, respectiv o expertiză tehnică de evaluare încuviinţată pentru alte considerente sau un preţ indicat într-un contract ulterior, încheiat în alte condiţii de piaţă, contract a cărui nulitate nu s-a solicitat.
În condiţiile în care, în speţă, valoarea imobilului a fost determinată prin chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare atacat, nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel conform căruia trebuie să se dea prioritate estimării celui care a declanşat procesul, întrucât s-ar aduce atingere dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţa instanţelor de judecată.
Rezultă că, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cât timp valoarea obiectului litigiului este clar determinată prin actul contestat, indiferent dacă cel care îl contestă este sau nu parte la acesta, nu prezintă relevanţă preţuirea valorii dată de reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ.
Cum valoarea imobilului ce face obiectului contractului atacat a fost stabilită de părţi la suma de 63.000 euro, echivalent a 2.338.623.000 ROL (respectiv 233.862,3 RON), în speţă competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu tribunalului, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Pentru acest motiv, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei competente potrivit art. 1 şi art. 5 C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
2. Soluţia instanţei de apel asupra motivului referitor la nelegalitatea respingerii cererii de suspendare, precum şi a excepţiei lipsei de interes este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu vizează şi restituirea bunului înstrăinat cu presupusa fraudă la lege, ci doar constatarea nulităţii unui contract faţă de care reclamanta are calitatea de terţ, iar efectul admiterii acţiunii nu îl constituie restituirea imobilului către reclamantă, ci întoarcerea imobilului la înstrăinător, respectiv în patrimoniul vânzătoarei SC C. SA.
Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, în condiţiile în care, pe de o parte, apreciază că, în spiritul respectării dreptului reclamantei la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu era oportună suspendarea judecării cauzei într-un stadiu atât de avansat al procedurii, la aproape opt ani de la data sesizării instanţei, iar, pe de altă parte, constată că nu este necesar ca folosul să se realizeze chiar prin soluţia pronunţată în cauza cu care reclamantul a investit instanţa, ci este suficient ca acesta să poată fi obţinut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative.
Or, în condiţiile în care prin decizia asociatului unic al L. din data de 11 septembrie 2013 a fost soluţionată Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001, în sensul că a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, împotriva căreia reclamanta a promovat contestaţie ce face obiectul Dosarului nr. 37411/3/2013, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, este evident că doar prin soluţionarea, în mod definitiv, a dosarului menţionat urmează a se analiza dacă reclamanta mai justifică un interes actual în soluţionarea demersului procesual ce face obiectul prezentului dosar.
Deşi concluzia instanţei de apel, potrivit căreia în analiza cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. trebuie puse în balanţă interesele părţilor aflate în conflict, este corectă, soluţia de respingere a motivului de apel referitor la greşita respingere a cererii de suspendare este greşită, în condiţiile în care însăşi instanţa de apel reţine că o hotărâre de admitere a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar nu satisface folosul practic urmărit de reclamantă, ci este necesară întreprinderea unor demersuri judiciare sau administrative ulterioare.
În schimb, contrar raţionamentului instanţelor de fond, prin decizia asociatului unic al L. a luat naştere dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri în echivalent pentru imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită în cauză.
În mod nelegal, în analiza temeiniciei motivului de apel referitor la greşita respingere a cererii de suspendare, instanţa de apel are în vedere doar protejarea interesului reclamantei, nu şi pe cel al pârâtei.
În măsura în care reclamantei i se va consfinţi dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este evident că demersul procesual ce face obiectul prezentului dosar ar fi lipsit de folos practic, în raport de solicitarea concretă a reclamantei.
Rezultă că, dezlegarea prezentului dosar depinde în tot de existenţa sau neexistenţa dreptului reclamantei la despăgubiri în echivalent, drept ce urmează a fi stabilit prin soluţionarea Dosarului nr. 37411/3/2013, astfel încât, în spiritul protejării intereselor ambelor părţi aflate în conflict, se impunea fie admiterea cererii de suspendare în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru determinarea îndeplinirii condiţiei interesului actual al reclamantei, fie respingerea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, ca fiind formulată de o persoană ce nu mai justifică un interes actual.
3. Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ. şi art. 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În raport de considerentele hotărârii judecătoreşti reţinută cu autoritate de lucru judecat pe aspectul calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ.
Astfel, în considerentele Deciziei civile nr. 4294 din 08 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantei în sensul că s-a statuat, definitiv şi irevocabil, că aceasta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se afla imobilul în litigiu, iar din această perspectivă are calitatea de persoană îndreptăţită în formularea prezentei acţiuni.
În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză între argumentele invocate pentru susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Astfel, în primul ciclu procesual, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a invocat lipsa calităţii reclamantei de moştenitoare a persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, iar prin Decizia civilă nr. 4294 din 08 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că aceasta a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare.
În al doilea ciclu procesual, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a invocat lipsa identităţii între imobilul obiect al notificării şi imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare.
În analiza existenţei autorităţii de lucru judecat nu trebuie confundată cauza cu dreptul subiectiv civil a cărui valorificare se urmăreşte prin demersul judiciar sau prin excepţia invocată, cauza fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv.
În consecinţă, între cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la calitatea reclamantei de moştenitoare a persoanei înscrisă în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se afla imobilul în litigiu şi lipsa identităţii între imobilul obiect al notificării şi imobilul obiect al contractului de vânzare- cumpărare nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.
De asemenea, în contextul unei casări totale cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în faţa primei instanţe, astfel cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 4294 din 08 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este greşit raţionamentul instanţei de apel conform căruia în cel de-al doilea ciclu procesual pârâta nu putea invoca excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, fundamentată pe o cu totul altă cauză decât cea reţinută în primul ciclu procesual.
Tot astfel, este greşit şi raţionamentul instanţei de apel referitor la inadmisibilitatea probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografiei în vederea determinării identităţii între imobilul care face obiectul notificării şi imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În primul ciclu procesual, prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate, că "dincolo de faptul că nu se face dovada identităţii dintre imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni în anulare cu imobilul din actul de proprietate din 1930 prin care E.U. a dobândit imobilul, reclamanta nu a făcut dovada calităţii de succesor a fostului proprietar al imobilului (...)".
Având în vedere că în primul ciclu procesual s-a antamat problema lipsei de identitate între cele două imobile, solicitarea pârâtei de efectuare a unei expertize topografice având ca obiectiv identificarea imobilului, probă prin care tindea la dovedirea temeiniciei excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate, a fost în mod nelegal respinsă. De asemenea, solicitarea pârâtei de revenire şi încuviinţare a probei solicitate s-a fundamentat şi pe împrejurarea că expertiza anterior efectuată în cauza era, în realitate, o expertiză de evaluare.
Soluţia de respingere a cererii de efectuare a probei cu expertiză topografică, care ar fi condus la o cu totul altă soluţie asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, este rezultatul încălcării de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Aceste dispoziţii legale consacră principiul rolului activ al judecătorului, respectiv regula în conformitate cu care instanţa de judecată, care în cadrul procesului civil este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, are îndreptăţirea şi, totodată, îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părţilor de a-şi face probele şi susţinerile lor, să ordone din proprie iniţiativă administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil de a duce la descoperirea adevărului în cauză.
Soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în temeiul doar a unei adrese emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Cadastru şi în raport de cele menţionate în decizia asociatului unic al SC L. este lipsită de fundament probatoriu.
Contrar celor reţinute de instanţele de fond, în lipsa unei probe tehnice, de specialitate, nu poate fi stabilită identitatea dintre imobilul obiect al notificării şi imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, soluţia instanţelor de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întemeiată doar pe existenţa unor înscrisuri, fără a avea la bază constatări tehnice, este nelegală, impunându-se astfel respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
4. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Sub un prim aspect, trebuie observat că, deşi instanţele de fond au exclus aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 referitoare la nulitatea vânzărilor efectuate în timpul procedurilor administrative de restituire, soluţiile pronunţate se întemeiază tocmai pe faptul că părţile contractului de vânzare-cumpărare au ignorat existenţa notificării din 11 aprilie 2001, care nu fusese soluţionată la data perfectării contractului, motiv pentru care acesta este lovit de nulitate.
S-a reţinut astfel, că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul imobilului au cunoscut intenţia fostului proprietar de redobândire a dreptului de proprietatea asupra imobilului, aspect ce rezulta din notificările transmise contractanţilor, aşa încât, în accepţiunea instanţei de apel, prima instanţă în mod corect a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează interdicţia vânzării imobilelor notificate până la soluţionarea procedurilor administrative sau judiciare declanşate în legătură cu acestea, însă această prevedere legală a fost introdusă abia prin Legea nr. 247/2005, aşadar ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta cauză, încheiat în anul 2003.
Practic, sancţionând cu nulitatea absolută contractul de vânzare-cumpărare pe considerentul că părţile aveau cunoştinţă de existenţa notificării şi, ca atare, au fost de rea-credinţă la încheierea actului, în condiţiile inexistenţei unei interdicţii de vânzare până la soluţionarea notificării, instanţele de fond au adăugat în mod nepermis la lege, stabilind sancţiuni inexistente.
În speţă, nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia nulitatea vânzării pe acest considerent putea să rezulte dintr-un alt text de lege mai general, în condiţiile în care sancţiunile nu pot fi aplicate prin analogie.
Sub un al doilea aspect, instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Contrar raţionamentului instanţei de apel, nu poate fi primită teza potrivit căreia acest text de lege se aplică şi contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care dispoziţiile alin. (5) al art. 45 instituie un termen special de prescripţie, de un an de la data intrării în vigoare a legii, pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute.
Or, sub acest aspect, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu întrucât, dacă s-ar accepta că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a acestuia ar fi fost prescris.
Pe de altă parte, chiar dacă dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabile actului a cărui nulitate s-a solicitat, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit aceste dispoziţii legale.
În primul rând, raţionamentul instanţei de apel referitor la valabilitatea titlului statului este străin de natura pricinii. Astfel, se reţine, în mod nelegal, faptul că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 214/1948 pentru declararea de utilitate publică şi exproprierea unor bunuri care au servit sau servesc funcţionarii căminelor şi cantinelor studenţeşti, act normativ care contravine Constituţiei din 1948.
Din această perspectivă, în analiza valabilităţii titlului statului, instanţa de apel porneşte de la o premisă falsă, astfel încât şi concluzia potrivit căreia, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este, de asemenea, greşită.
În al doilea rând, contrar raţionamentului instanţei de apel, din economia dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că buna sau reaua-credinţă la întocmirea actului este nerelevantă dacă actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării.
Faţă de dispoziţiile alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute prevăzută la alin. (2) trebuie identificate ipotezele în care aceste înstrăinări pot fi anulate, fiind considerate frauduloase.
Astfel, pentru a determina aplicabilitatea alin. (1) sau a alin. (2) ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa ar fi trebuit să constate, în primul rând, dacă a fost respectată sau nu legislaţia în vigoare la data înstrăinării, mai exact dacă succesiunea modalităţii de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtei-recurente a respectat legislaţia în vigoare la data la care au fost perfectate respectivele înscrisuri.
Sub acest aspect, este de reţinut că, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent Hotelului "O." şi a nudei proprietăţi asupra clădirii, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 2003, pârâta-recurentă deţinea deja, cu titlu valabil, dreptul de folosinţă asupra terenului şi clădirii, conform contractului de societate al H.O.C. autentificat sub nr. 322 din 13 februarie 1997 (actul de înfiinţare al SC L.).
Or, în contextul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC L. deţinea cu titlu valabil dreptul de folosinţă asupra terenului şi construcţiei obiect al contractului de vânzare-cumpărare, iar dispoziţiile legale nu instituiau sancţiunea nulităţii absolute necondiţionate a înstrăinărilor imobilelor, în speţă nu putea fi reţinută, astfel cum au procedat instanţele de fond, reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cum legalitatea actului de privatizare, prin înfiinţarea Hotelului O.C., prin care SC L. a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului litigios, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a fost pusă în discuţie, în speţă nu este relevantă buna sau reaua-credinţă a pârâtei-recurente la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, câtă vreme legislaţia în vigoare a fost respectată.
Prin urmare, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat şi anularea contractului de societate al H.O.C., astfel că valabilitatea privatizării este incontestabilă, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) Legea nr. 10/2001, iar nu ale alin. (2) al aceluiaşi articol, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă, situaţie în care este irelevantă buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante.
Rezultă că, prin necontestarea înfiinţării H.O.C., s-a consolidat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către pârâta-recurentă, iar imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare iese de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel încât nu mai poate fi restituit în natură.
În acest context, este greşit şi în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile raţionamentul instanţei de apel referitor la faptul că necontestarea de către proprietar a privatizării H.O.C. nu are decât semnificaţia folosirii numai a unuia din mijloacele de apărare a dreptului de proprietate, întrucât în aceste condiţii s-ar aduce atingere dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în materie de privatizare, care reglementează termene speciale de prescripţie pentru contestarea procedurilor.
Sub un al treilea aspect, ignorând situaţia de fapt din speţă, instanţa de apel dă o interpretare greşită dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi ale pct. 43.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
Având în vedere faptul că H.G. nr. 498/2003 are drept obiect aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar că prin adoptarea acestora s-a avut în vedere clarificarea unor concepte şi situaţii juridice izvorâte în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia soluţia prevăzută de acest act nu poate fi avută în vedere este eronat.
Or, în condiţiile în care, în speţă, astfel cum rezultă din ansamblul materialului probator administrat, existau suficiente elemente care să conducă la o soluţie de respingere a notificării formulată de reclamantă, atât prin prisma incertitudinii cu privire la calitatea acesteia de persoana îndreptăţită, cât şi cu privire la identitatea imobilului revendicat cu cel care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, soluţia instanţei de apel este cel puţin contradictorie.
Astfel, deşi, pe de o parte, reţine posibilitatea aplicării art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că acesta ar putea fi aplicat doar în condiţiile în care există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri prin echivalent, pe de altă parte, ignorând contextul factual, instanţa de apel nu a înţeles să facă aplicarea prevederilor legale menţionate.
5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Dispunând respingerea motivului de apel cu privire la greşita respingere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a validat, practic, un înscris afectat de nulitate absolută, prin raţionamentul potrivit căruia actul constitutiv de drepturi în favoarea autorilor reclamantei şi intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 29630/1930 şi nu Procesul-verbal nr. 6260/1940 care făcea opozabil terţilor acest act.
Susţinerea că, în speţă, dreptul de proprietate al reclamantei şi intervenientelor s-a constituit prin actul de vânzare-cumpărare nu poate fi primită drept argument pentru respingerea cererii reconvenţionale, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.
În acest context, contrar raţionamentelor instanţelor fondului, motivele de nulitate absolută invocate cu privire la Procesul-verbal nr. 6260/1940 nu pot fi acoperite, cum în mod greşit s-a reţinut, prin înscrisuri ulterioare procesului-verbal contestat.
Aşadar, nu pot fi primite susţinerile conform cărora motivul de nulitate referitor la numele proprietarului ar fi fost acoperit prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar cu privire la numărul poştal al imobilului identitatea rezultă din adresa din 14 noiembrie 2012 de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Cadastru.
De asemenea, instanţa de apel nu a cenzurat nemotivarea sentinţei care, sub acest aspect, s-a limitat să conchidă că, în privinţa motivului de nulitate referitor la insuficienta descriere a imobilului, pârâta nu a dovedit o lipsă a cauzei sau o cauză ilicită.
Or, în contextul în care, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930 nu exista nicio descriere a proprietăţii, prin indicarea unei astfel de descrieri în cuprinsul procesului-verbal atacat este evident că judecătorul-delegat şi-a depăşit atribuţiile strict şi limitativ prevăzute la art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că, în mod nelegal, instanţele de fond au respins cererea reconvenţională.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă:
- în principal, casarea deciziei recurate şi a sentinţei fondului, pentru încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a instanţei, urmând să se dispună trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti;
- în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Pentru a respinge motivul de apel referitor la pronunţarea sentinţei apelate cu încălcarea normelor de competenţă materială, curtea de apel a reţinut, în principal, că excepţiile de procedură absolute, cum este şi excepţia de necompetenţă materială, nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu şi în rejudecare; în subsidiar, a reţinut că tribunalul este competent material în judecarea în primă instanţă a cauzei, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei (18 octombrie 2006), întrucât valoarea obiectului litigiului depăşeşte 500.000 lei.
Aşa cum susţine şi recurenta, primul argument al curţii de apel este greşit, deoarece dispoziţiile legale în materie, aplicabile cauzei, nu limitează posibilitatea de invocare a excepţiilor de procedură absolute până la finalizarea primului ciclu procesual.
Norma de reglementare a regimului juridic al excepţiilor de procedură, aplicabilă cauzei, este cea cuprinsă în art. 136 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei - 18 octombrie 2006, iar nu în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, la care greşit s-a raportat instanţa de apel, ignorând dispoziţiile tranzitorii ale art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora art. 136 C. proc. civ., cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 202/2010, se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi.
Art. 136 C. proc. civ., în forma de la data sesizării instanţei, prevedea că "Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică."
Rezultă că, în reglementarea aplicabilă cauzei, sancţiunea decăderii opera numai pentru neinvocarea prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare a excepţiilor de procedură relative. Excepţiile de procedură absolute, ca unele care sunt "de ordine publică", puteau fi invocate oricând în cursul judecăţii, indiferent de stadiul procesului, deci şi după prima zi de înfăţişare, şi chiar direct în apel sau recurs, inclusiv în rejudecare după casare.
Întrucât norma aplicabilă cauzei nu fixa nicio limită procesuală până la care puteau fi invocate excepţiile de procedură de ordine publică, excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, ca excepţie de procedură absolută, de ordine publică, putea fi invocată în rejudecare după casarea cu trimitere.
În cazul casării cu trimitere spre rejudecare, singurele limite ale invocării excepţiilor de ordine publică decurg din aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Cum, însă, în speţă, prin decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual nu a fost dezlegată problema competenţei materiale de primă instanţă, nimic nu se opunea la invocarea, în rejudecare, a excepţiei de necompetenţă materială a primei instanţe.
Concluzia contrară a curţii de apel, deşi greşită, nu este însă de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate în cauză, în condiţiile în care curtea a analizat, în subsidiar, dacă normele de competenţă materială au fost încălcate la judecata în primă instanţă a cauzei de către tribunal, iar concluzia la care a ajuns pe acest aspect este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Relativ la motivarea subsidiară, recurenta a invocat, în primul rând, că instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare deoarece în soluţionarea motivului de apel referitor la necompetenţa materială a primei instanţe s-a raportat la alte elemente decât cele discutate de părţi cu ocazia dezbaterii în fond a apelului, respectiv la concluziile expertizei tehnice de evaluare a imobilului litigios.
Contrar, însă, susţinerilor recurentei, faptul că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia de respingere a motivului de apel referitor la necompetenţa materială de primă instanţă a tribunalului prin raportare la un mijloc de probă administrat în cauză nu încalcă principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare sub motiv că respectivul mijloc de probă nu a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii cu ocazia judecăţii, deoarece asigurarea dreptului părţilor de a se apăra cu privire la orice aspect al cauzei şi la mijloacele de probă administrate se realizează în cadrul dezbaterii pe fond a pricinii.
Din moment ce instanţa de apel i-a acordat cuvântul în dezbaterea cauzei, posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la orice mijloc de probă administrat în cauză a fost asigurată recurentei, situaţie în care nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În al doilea rând, recurenta a invocat încălcarea legii faţă de determinarea competenţei materiale de primă instanţă prin raportare la alte elemente decât preţul din contractul de vânzare-cumpărare atacat.
Nici aceste critici nu sunt fondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în mod corect instanţa de apel s-a raportat, în stabilirea competenţei materiale de primă instanţă, la valoarea litigiului estimată de reclamantă şi confirmată pe baza probelor administrate în cauză, iar nu la preţul din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata prin acţiunea dedusă judecăţii.
Este adevărat că, în cazul acţiunii în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, preţul din contract poate fi un element de apreciere în determinarea instanţei competente, dar numai atunci când reclamantul nu estimează diferit valoarea obiectului litigiului.
Preţuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., de către reclamant. În acest sens, reclamantul poate indica drept valoare a bunului litigios preţul din contract. Nimic, însă, nu îl poate împiedica pe reclamant să arate că valoarea bunului litigios este alta decât cea menţionată în contract, deoarece preţuirea obiectului litigiului îi aparţine, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ.
A primi teza recurentei, în sensul că preţul din contract este singurul element de natură obiectivă relevant în determinarea competenţei materiale după valoare, ar însemna lipsirea de conţinut a dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., ceea ce nu se poate admite.
Trebuie avut în vedere şi faptul că estimarea făcută de reclamant poate fi contestată şi verificată pe bază de probe, astfel că nu se poate susţine că acest criteriu ar fi unul pur subiectiv şi că prin luarea lui în calcul la stabilirea competenţei materiale după valoare s-ar aduce atingere dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţa instanţelor de judecată, prin aceea că partea ar ajunge să îşi aleagă instanţa care să îi soluţioneze cererea.
Cum legea prevede în sarcina reclamantului obligaţia de a indica valoarea obiectului litigiului, după preţuirea sa - art. 112 pct. 3 C. proc. civ., în mod corect curtea de apel a avut în vedere, la stabilirea competenţei materiale de primă instanţă, valoarea bunului litigios indicată de reclamantă, verificată pe baza probelor administrate în cauză.
Astfel, curtea de apel a reţinut că valoarea litigiului, estimată de reclamantă, depăşeşte pragul valoric de 500.000 lei (RON), care atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei. Totodată, a avut în vedere că prin expertiza tehnică de evaluare a imobilului, efectuată în al doilea ciclu procesual, se confirmă o valoare a bunului litigios care depăşeşte suma de 500.000 lei (RON). Faptul că expertiza la care s-a raportat instanţa de apel nu a fost dispusă în scopul stabilirii competenţei materiale de primă instanţă nu înseamnă că nu putea fi valorificată pe acest aspect, cum neîntemeiat pretinde recurenta, esenţial fiind că prin acest mijloc de probă s-a stabilit valoarea bunului litigios, element care interesează în determinarea instanţei competente material.
În concluzie, curtea de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ. luând în calcul, la stabilirea competenţei materiale de primă instanţă, valoarea litigiului estimată de reclamantă, verificată pe bază de probe, iar nu preţul din contract.
2. Criticile vizând nelegala confirmare în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii în nulitate sunt nefondate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât Legea nr. 10/2001 nu permite restituirea în natură a imobilelor care au fost înstrăinate în mod legal, rezultă că nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 constituie o chestiune prejudicială, a cărei soluţie are o înrâurire covârşitoare asupra dreptului dedus procedurii administrative, iar, ulterior, judiciare de restituire în natură a imobilului.
Aşa fiind, titularul notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură are interes să promoveze acţiune în nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilului notificat, folosul practic urmărit prin acest demers judiciar fiind posibilitatea obţinerii restituirii în natură a imobilului.
Ca atare, contrar susţinerilor din recurs, nu se poate reţine că reclamanta din prezenta cauză, care a solicitat restituirea în natură în procedura Legii nr. 10/2001, nu are interes în promovarea acţiunii în nulitatea actului juridic de înstrăinare a imobilului notificat sau că acest interes nu este actual, pe motiv că în cadrul prezentului litigiu nu se poate dispune şi restituirea imobilului.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu este necesar ca folosul practic urmărit să se realizeze prin chiar soluţia pronunţată în cauza cu care reclamantul a învestit instanţa, ci, potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, este suficient ca acesta să poată fi obţinut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative.
Or, această condiţie este îndeplinită în speţă, întrucât reclamanta, care a promovat prezenta acţiune în nulitate, a iniţiat demersurile pentru restituirea în natură a imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, formulând notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi contestaţie împotriva dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent emisă în procedura administrativă.
În concluzie, reclamanta justifică interes în acţiunea în nulitate dedusă judecăţii, folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acestei proceduri judiciare fiind reprezentat de natura măsurilor reparatorii pe care le-ar putea obţine în procedura iniţiată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii în echivalent.
Recurenta susţine că doar prin soluţionarea, în mod definitiv, a contestaţiei împotriva dispoziţiei administrative de acordare de măsuri reparatorii în echivalent se poate analiza dacă reclamanta mai justifică un interes actual în soluţionarea demersului procesual ce face obiectul prezentului dosar, pentru că în măsura în care acesteia i se va consfinţi dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, demersul procesual ce face obiectul prezentului dosar ar fi lipsit de folos practic. Această argumentare a stat şi la baza cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susţinându-se că dezlegarea prezentului dosar ar depinde, sub aspectul determinării interesului, de existenţa sau neexistenţa dreptului reclamantei la despăgubiri în echivalent, drept ce urmează a fi stabilit în dosarul ce are ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei administrative de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
O asemenea teză nu poate fi, însă, primită, deoarece s-ar nesocoti caracterul prejudicial al nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care face ca relaţia de dependenţă dintre contestaţia la Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 să fie în sens invers celui pretins de recurentă. Astfel, nu soluţionarea acţiunii în nulitate depinde de soluţia din contestaţia la Legea nr. 10/2001, ci soluţionarea contestaţiei poate fi influenţată de soluţia din acţiunea în nulitate, deoarece natura măsurilor reparatorii ce urmează a se stabili în cadrul contestaţiei depinde, printre altele, de constatarea nulităţii actelor de înstrăinare privind imobilul notificat în procedura legii speciale.
Prin urmare, rezolvarea acţiunii în nulitate impunându-se cu prioritate faţă de contestaţia la Legea nr. 10/2001, în raport de caracterul prejudicial al nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine că aprecierea interesului în cauza pendinte este subordonată soluţionării definitive a contestaţiei şi că astfel s-ar fi impus suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate în precedent, care converg către concluzia că dezlegarea prezentei pricini nu atârnă, sub aspectul determinării interesului, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, de dreptul care face obiectul judecăţii în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, urmează a se constata că nu este întrunită, în speţă, condiţia premisă a suspendării prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., aceea ca dezlegarea pricinii să atârne, în tot sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Faţă de neîntrunirea acestei condiţii, apare ca fiind legală decizia recurată sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de suspendare, sens în care motivarea curţii de apel va fi suplinită cu argumentele reţinute prin prezenta decizie.
Cum aprecierea oportunităţii suspendării este întotdeauna subsecventă constatării întrunirii condiţiei dependenţei cauzei pendinte de cea în raport de care s-a solicitat suspendarea, iar această condiţie nu este întrunită în cauză, argumentele instanţei de apel legate de oportunitatea măsurii suspendării urmează a fi înlăturate, astfel încât criticile din recurs pe acest aspect rămân fără obiect şi nu se mai impune a fi analizate.
3. Criticile prin care se impută curţii de apel că a reţinut, în mod nelegal, autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, pentru a confirma soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, sunt nefondate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 334 din 15 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi s-a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reţinându-se că nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul litigios şi imobilul din actul de proprietate din 1930 invocat de reclamantă şi nici dovada faptului că reclamanta este moştenitoarea fostului proprietar.
Această sentinţă a fost menţinută în apel, prin Decizia civilă nr. 98A din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dovezile administrate nu au condus la clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu şi imobilul din actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma autorului iniţial.
Prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul reclamantei, s-au casat hotărârile sus-menţionate şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, pe motiv că "ambele instanţe au reţinut greşit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei", reţinându-se că "rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe."
Rezultă că, problema calităţii procesuale active a reclamantei a fost dezlegată, în mod irevocabil, în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia de casare a instanţei de recurs şi, contrar susţinerilor recurentei, dezlegarea acestei probleme s-a făcut nu doar din perspectiva calităţii reclamantei de moştenitoare de pe urma autoarei iniţiale, ci şi din perspectiva identităţii dintre imobilul litigios şi cel deţinut în proprietate de autoarea reclamantei.
Argumentele pe care instanţa de fond şi instanţa de apel şi-au fundamentat soluţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei au vizat atât lipsa calităţii reclamantei de moştenitoare de pe urma autoarei iniţiale, cât şi lipsa identităţii de imobil.
Exercitând controlul judiciar în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010, a infirmat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pronunţată la fond şi menţinută în apel, casând atât decizia din apel, cât şi sentinţa de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pe motiv că ambele instanţe au reţinut greşit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei. Casarea a fost totală, neputându-se reţine că tranşarea problemei calităţii procesuale active a reclamantei, de către instanţa de recurs, nu a vizat ambele aspecte pe care s-a motivat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei prin hotărârile casate. Considerentul din decizia de casare, decisiv în acest sens, este cel potrivit căruia "rezultă indubitabil că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe."
Statuând că înscrierea în evidenţele de publicitate imobiliară atestă şi confirmă existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidenţe şi că reclamanta este moştenitoarea persoanei înscrise în evidenţele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, instanţa de recurs a tranşat, implicit, şi problema identităţii de imobil.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În raport de aceste dispoziţii legale, în mod corect curtea de apel a reţinut că decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei se impune în rejudecare cu putere obligatorie, în ce priveşte chestiunea de drept a calităţii procesuale active a reclamantei. De asemenea, tot în mod corect curtea de apel a reţinut că autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile împiedică repunerea în discuţie a legitimării procesuale active a reclamantei, confirmând pe acest temei soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reiterată în rejudecare, de către recurentă, pe motivul lipsei identităţii de imobil.
Aşa cum s-a arătat deja, problema identităţii de imobil a fost avută în vedere la dezlegarea calităţii procesuale active a reclamantei, prin decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei.
În consecinţă, reiterând, în rejudecare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe motiv că nu există identitate între imobilul ce face obiectul notificării, respectiv imobilul dobândit în proprietate de autoarea reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 1930, şi imobilul litigios, obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, recurenta a readus în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranşat irevocabil prin Decizia de casare nr. 4294 din 08 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speţă, legitimarea procesuală activă a reclamantei, raportat la identitatea de imobil - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă, cu ocazia rejudecării.
Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.), în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, ce a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. (art. 163 C. proc. civ. fiind indicat greşit de recurentă în legătură cu acest aspect, deoarece textul reglementează excepţia de litispendenţă, iar nu excepţia autorităţii de lucru judecat) cu referire la art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
În concluzie, întemeindu-se pe efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei de casare pentru a confirma soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta contestă şi legalitatea respingerii expertizei tehnice în specialitatea topografie, solicitată în vederea determinării identităţii între imobilul notificat şi cel litigios, obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat.
Nici această critică nu este fondată, instanţa de apel reţinând corect inadmisibilitatea probei cu expertiză, raportat la efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei de casare.
Cum efectul pozitiv al lucrului judecat se opune la rediscutarea aspectelor tranşate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, probele invocate în combaterea acestor aspecte devin inadmisibile, ceea ce este şi cazul expertizei topo, solicitată de recurentă în combaterea identităţii de imobil, aspect tranşat în dezlegarea problemei calităţii procesuale active a reclamantei, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei.
În contextul arătat, proba cu expertiză topografică fiind inadmisibilă, nu se poate imputa instanţelor de fond că, prin neadministrarea acesteia, au încălcat principiul rolului activ al judecătorului, respectiv dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critica în acest sens fiind, astfel, nefondată.
Deşi a reţinut corect că autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare împiedică repunerea în discuţie a legitimării procesuale a reclamantei, curtea de apel a realizat totuşi o verificarea jurisdicţională proprie cu privire la unul din elementele tranşate de instanţa de recurs în dezlegarea problemei calităţii procesuale active, şi anume identitatea de imobil. Or, o asemenea verificare, chiar prin raportare la mijloace de probă ulterioare deciziei de casare, nu mai era posibilă în rejudecare, pentru că astfel s-ar concretiza o modalitate de a repune în discuţie un aspect asupra căruia instanţa de recurs a statuat cu putere de lucru judecat. De aceea, motivarea din decizia recurată privind existenţa identităţii de imobil, întemeiată pe analiza probelor administrate ulterior deciziei de casare, urmează a fi înlăturată, astfel încât criticile formulate în recurs pe acest aspect rămân fără obiect şi nu se mai impune a fi analizate.
4. Critica privind inaplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este fondată.
Aşa cum susţine şi recurenta, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Art. 45 din Legea nr. 10/2001 reglementează cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidenţa acestei legi, încheiate anterior intrării sale în vigoare. Faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alineatul final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripţie pentru acţiunea în nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acţiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare atacat este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 28 iulie 2003, şi exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45.
Rezultă că, în mod greşit, curtea de apel a reţinut ca temei al nulităţii acestui contract dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, analiza fundamentată pe acest text de lege urmând astfel a fi înlăturată.
Pe cale de consecinţă, criticile subsidiare, referitoare la neîntrunirea condiţiilor nulităţii reglementate de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au rămas fără obiect şi, ca atare, nu se mai impune a fi analizate.
Reţinerea greşită, de către curtea de apel, a incidenţei acestui text de lege raportului juridic dedus judecăţii nu conduce, însă, la schimbarea soluţiei pronunţate, care este corectă şi va fi menţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001, pe care, de asemenea, curtea de apel le-a reţinut ca incidente cauzei.
Astfel, curtea de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, înstrăinarea se putea realiza numai după finalizarea procedurii de restituire, respectiv după emiterea unei dispoziţii de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, care să fi rămas irevocabilă.
Această concluzie a curţii de apel se impune în interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 42 după republicarea legii), pentru argumentele care se vor arăta în continuare şi care vor complini motivarea deciziei recurate.
Astfel, alin. (1) din articolul de lege menţionat prevede că "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali".
În alin. (2) se arată că "imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare".
În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.
Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.
Textul de lege sus-menţionat are ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege în forma iniţială (devenit art. 21 după republicarea legii), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.
De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării.
În plus, conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (2) şi (3) din lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.
Contrar celor reţinute de curtea de apel, H.G. nr. 498/2003 este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care nu adaugă la lege, ci doar explicitează conţinutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.
În speţă, solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost argumentată pe încheierea actului de înstrăinare în timpul derulării procedurii de restituire în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce configurează exact cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, text care, aşa cum s-a arătat deja, era în vigoare la data autentificării actului juridic de înstrăinare încheiat de pârâte.
Încadrarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii este atributul instanţei de judecată, care, pe baza obiectului şi al motivelor de fapt, are obligaţia de a da calificarea legală corectă cererii, nefiind ţinută de temeiul juridic indicat de reclamant.
În consecinţă, în mod corect curtea de apel a reţinut ca incidente cauzei dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii legale fundamentând, în drept, pretenţia de constatare a nulităţii contractului pentru încheierea acestuia înainte de finalizarea procedurii de restituire a Legii nr. 10/2001.
În aplicarea motivului de nulitate virtuală decurgând din dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 interesează exclusiv dacă imobilul înstrăinat era notificat potrivit Legii nr. 10/2001 şi dacă înstrăinarea s-a făcut înainte de soluţionarea notificării, or ambele condiţii sunt îndeplinite în speţă. Astfel, imobilul litigios a făcut obiectul notificării de restituire nr. 2516 din 11 aprilie 2001 formulată, în baza Legii nr. 10/2001, de reclamanta şi intervenientele din prezenta cauză, iar înstrăinarea lui de către pârâta SC C. SA către SC H.O.C. SA, antecesoarea recurentei, a avut loc la data de 28 iulie 2003, ulterior formulării notificării şi mai înainte de rezolvarea acesteia, deci cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de art. 43 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, recurenta nu contestă încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat anterior soluţionării notificării de restituire, ci doar existenţa unei interdicţii de înstrăinare până la soluţionarea notificării, prevăzută în lege la data încheierii actului juridic de înstrăinare, susţinând că o atare interdicţie a fost introdusă abia prin Legea nr. 247/2005, regăsindu-se în actualul art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificate.
Contrar, însă, susţinerilor recurentei, interdicţia de înstrăinare până la soluţionarea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a existat încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, alin. (5) al art. 21, introdus prin Legea nr. 247/2005, nefăcând decât să o consacre în mod expres. Chiar dacă în forma iniţială a Legii nr. 10/2001, interdicţia de înstrăinare menţionată nu era prevăzută în mod expres, ea rezultă, în mod neechivoc, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43, în vigoare încă de la data publicării legii, dispoziţii ce permiteau înstrăinarea numai a imobilelor care în urma procedurilor prevăzute la cap. III - proceduri de restituire - nu se restituie persoanelor îndreptăţite.
Faţă de aceste argumente, care complinesc motivarea curţii de apel, urmează a se constata legalitatea deciziei recurate sub aspectul menţinerii soluţiei fondului de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, raportat la dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data autentificării actului juridic de înstrăinate atacat.
Este adevărat că instanţa de apel a reţinut că art. 43 din lege ar putea fi interpretat şi în sensul că eventual s-ar putea realiza înstrăinarea unui imobil notificat dacă există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, cu alte cuvinte, în acest caz, înainte de finalizarea procedurii de restituire a Legii nr. 10/2001. O asemenea interpretare este, însă, greşită şi va fi înlăturată, faţă de argumentele dezvoltate anterior, care justifică concluzia iniţială a curţii de apel, în sensul că art. 43 permite înstrăinarea unui imobil notificat numai după finalizarea procedurii de restituire a legii speciale.
Pe cale de consecinţă, criticile din recurs prin care se solicită a se face aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul recunoaşterii valabilităţii înstrăinării imobilului litigios, raportat la o pretinsă bază solidă pentru a preconiza o dispoziţie de respingere a notificării sau de propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, nu pot fi primite, întrucât se întemeiază pe o interpretare greşită a legii.
5. Criticile privind nelegala confirmare în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale nu sunt fondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În combaterea argumentului instanţelor de fond, potrivit căruia actul constitutiv de drepturi în favoarea autoarei reclamantei şi intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 29630 din 1930, iar nu Procesul-verbal nr. 6260/1940 de înscriere în cartea funciară provizorie, care făcea doar opozabil terţilor acest act, recurenta a invocat efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938.
Într-adevăr, în sistemul cărţilor funciare, reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate avea efect constitutiv (art. 17), însă acest regim a fost aplicabil doar în Transilvania şi Bucovina, întrucât lucrările cadastrale nu au fost efectuate în restul teritoriului, unde a continuat a se aplica sistemul registrelor de transcripţii şi inscripţii. Cărţile funciare întocmite în temeiul art. 163 şi următoarele din Decretul-lege nr. 115/1938 sunt "cărţi funciare provizorii", care prin Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 au fost transformate în "cărţi de publicitate funciară", care constituie un sistem intermediar de publicitate, ce se deosebeşte de cel al cărţilor funciare prin aceea că înscrierea nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar de opozabilitate faţă de terţi (art. 4 din Legea nr. 242/1947), drepturile reale dobândindu-se prin încheierea actului.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, dreptul de proprietate al autoarei reclamantei şi intervenientelor s-a dobândit prin încheierea actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. 29630/1930, iar nu prin înscrierea dreptului în cartea funciară provizorie, prin Procesul-verbal nr. 6260/1940, care avea doar efect de opozabilitate a dreptului faţă de terţi, astfel că validitatea sau nu a procesului-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie nu are nicio relevanţă sub aspectul existenţei dreptului de proprietate.
Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la nulitatea Procesului-verbal nr. 6260/1940, decurgând din menţionarea în cuprinsul său, de către judecătorul delegat, a unor elemente determinante pentru identificarea imobilului pe care l-a înscris în cartea funciară provizorie, diferite faţă de cele menţionate în actul de proprietate din 1930 (numele proprietarului, numărul poştal al imobilului, descrierea componenţei imobilului), acestea sunt nefondate.
Astfel, raportat la principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, în conformitate cu care se prezumă exactitatea înscrierilor în cartea funciară, în mod corect curtea de apel a reţinut că pârâta-reclamantă era cea care trebuia să răstoarne această prezumţie, prin dovedirea faptului că înscrierea în cartea funciară ar fi fost greşită cu privire la numele proprietarului, numărul poştal şi componenţa imobilului, ceea ce nu s-a realizat.
Sub acest aspect, este de reţinut că existenţa identităţii între persoana menţionată ca proprietar în Procesul-verbal nr. 6260/1940, respectiv C.G.E. născută P., şi cea menţionată în această calitate în actul de vânzare-cumpărare din 1930, în baza căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară, respectiv E.U., a fost stabilită irevocabil prin Decizia de casare nr. 4294/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit irevocabil o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară. Aşa fiind, recurenta nu poate pretinde că nu există identitate între proprietarul menţionat în Procesul-verbal nr. 6260/1040 şi cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare din 1930, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.).
În legătură cu numărul poştal al imobilului, nu se poate reţine o neconcordanţă între menţiunile din Procesul-verbal nr. 6260/1940 şi cele din actul de vânzare-cumpărare din 1930, instanţa de fond stabilind, pe baza probelor administrate, că există identitate între imobilul menţionat în procesul-verbal ca fiind situat pe str. B. şi cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare din 1930 ca situat pe str. B., iar această situaţie de fapt, neschimbată de instanţa de apel, nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
Referitor la compunerea imobilului, deşi aceasta nu este descrisă detaliat în actul de vânzare-cumpărare din 1930, cât timp potrivit menţiunilor din Procesul-verbal nr. 6260/1940 titlul înscrierii în cartea funciară provizorie îl constituie actul de vânzare-cumpărare din 1930, act prin care s-a transmis proprietatea imobilului "cu toate construcţiile şi instalaţiile aflate pe el", iar pârâta-reclamantă nu a făcut dovada că alta era compunerea imobilului la momentul dobândirii, nu se poate reţine că menţiunile din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie, referitoare la compunerea imobilului, ar fi greşite. Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin înscrierea în procesul-verbal de carte funciară a acestor menţiuni, care nu se regăsesc în actul de proprietate, judecătorul delegat şi-ar fi depăşit atribuţiile prevăzute de dispoziţiile art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938, cum neîntemeiat pretinde recurenta, ignorând că întocmirea proceselor-verbale şi a cărţilor funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, operaţiunea nefiind posibilă fără individualizarea exactă a proprietăţii, respectiv raportarea la actele de măsurătoare a imobilului, acte la care Decretul-lege nr. 115/1938 face referire expresă şi în secţiunea referitoare la întocmirea cărţilor funciare provizorii - Secţiunea a IV-a, art. 171 alin. (2).
Pentru toate aceste considerente, recursul exercitat în cauză apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, va fi obligată, la cererea intimatei-reclamante, la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată suportate în faza procesuală a recursului, respectiv la plata onorariului de avocat în sumă de 3.100 lei, dovedit cu chitanţa şi factura fiscală de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC L.I. SRL împotriva Deciziei nr. 13A din 20 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă M.M.C.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2307/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2299/2015. Civil → |
|---|
