ICCJ. Decizia nr. 2456/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2456/2015
Dosar nr. 4800/30/2009*
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28 iulie 2009, reclamanţii P.Ş. şi P.K.I. au chemat în judecată pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin primar, formulând plângere împotriva dispoziţiei de respingere a notificării nr. 1050 din 16 iunie 2009, solicitând anularea acesteia şi, pe fondul cauzei, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. E., nr. 16 sau, dacă acest lucru nu este posibil, restituirea în natură a unui alt imobil cu aceeaşi valoare, situat în oraşul Sânnicolau Mare, ori plata de despăgubiri, stabilite pe calea unei expertize, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respins demersul judiciar iniţiat de către reclamanţii P.Ş. şi P.K.I., în contradictoriu cu pârâta Primăria oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au formulat notificare cu privire la imobilul în litigiu situat în str. E., nr. 16 din Sânnicolau Mare, în termenul de decădere prevăzut de art. 221 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, căci antecesorul menţionat, unchiul, aparţine clasei a V–a de moştenitori, în timp ce Legea nr. 10/2001 atribuie vocaţie succesorală generală la moştenire doar pentru patru clase de moştenitori.
Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care prin decizia civilă nr. 956 din 16 iunie 2011, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a dispus anularea dispoziţiei nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de Primarul oraşului Sânnicolau Mare şi s-a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte şi grădină, înscris în CF nr. XX Sânnicolau Mare nr. top. AA, BB, CC, DD un teren de 5888 mp.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În virtutea caracterului devolutiv a apelului, în suplimentarea probatoriului şi pentru stabilirea exactă a situaţiei, atât de fapt, cât şi de drept, a imobilului revendicat de reclamanţi, s-au solicitat relaţii de la Primăria oraşului Sânnicolau Mare care prin adresa nr. 9183 din 5 mai 2011, a comunicat instanţei înscrisuri din care rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanţilor, K.I. şi K.E.
S-a mai reţinut că anterior anului 1989 imobilul în litigiu a fost ocupat de către CAP, iar în prezent este ocupat de o unitate militară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria oraşului Sânnicolau Mare prin primar.
Prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, indicând instanţei de apel să identifice imobilul în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, precum şi de verificarea existenţei sau inexistenţei impedimentelor la restituirea în natură în sensul Legii nr. 10/2001, dar şi de stabilirea masei succesorale a defuncţilor autori ai reclamanţilor, cu referire specială la imobilul revendicat, având în vedere că pârâta invocă faptul că imobilul nu a fost în proprietatea reclamanţilor, fiind solicitată să evalueze şi să verifice extrasele de carte funciară, inclusiv extrasul CF nr. YY.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara a dispus efectuarea unei expertize de identificare a imobilului revendicat şi proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 115 A din 10 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor P.Ş. şi P.C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria oraşului Sânnicolau Mare prin Primar.
A dispus darea în debit a reclamanţilor apelanţi cu suma de 1615 RON, reprezentând diferenţă rămasă de achitat expertului A.C. pentru raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Din raportul de expertiză efectuat în cel de-al doilea ciclu procesual, pendinte, precum şi din extrasele CF ataşate la dosarul cauzei, Curtea a reţinut că imobilul din litigiu are o suprafaţă măsurată de 9203 mp, mai mică cu 36 mp decât suprafaţa tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, suprafaţa în discuţie fiind afectată de mai multe construcţii: bloc alimentar, pavilion administrativ, pavilion administrativ P+1, atelier auto, magazie stoc, depozit CL, casă pompe, garaj, magazie plutoane, depozit cazare, pavilion administrativ şi corp gardă, o pare din acestea fiind folosite de către Poliţia de Frontieră Sânnicolau Mare.
Că nr. topo al imobilului evidenţiat în prezent în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare a fost EE; FF; GG, iar înainte de conversia CF această parcelă topografică a fost înscrisă în CF nr. YY Sânnicolau Mare.
Aceeaşi expertiză a pus în evidenţă faptul că terenul aferent parcelei nr. top EE; FF; GG, de mai sus se suprapune peste terenul aferent parcelelor cu nr. cad. ŞŞ şi ŢŢ, fiind amplasat între str. V.B. şi str. B.
Expertul a arătat că inclusiv adresa de conscriere a acestui imobil, înscrisă în evidenţele de carte funciară este str. B., nr. 14-16.
În alte cuvinte, imobilul din litigiu a fost iniţial înscris în CF nr. YY Sânnicolau Mare, iar, mai apoi, în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, având o suprafaţă măsurată de 9203 mp, suprafaţa afectată de construcţiile sus evidenţiate, în parte folosite de Poliţia de Frontieră.
Relativ la aceste construcţii, în prezenta cauză nu s-a putut face dovada autorizării lor în condiţiile legii.
Verificând, însă, extrasul de CF nr. YY Sânnicolau Mare, în extenso - acesta fiind extrasul mamă al imobilului în discuţie, în prezent evidenţiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, Curtea a constatat că antecesoarea reclamanţilor nu a deţinut în proprietate acest imobil, astfel că reclamanţii nu pot uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu acest imobil, bine delimitat de imobilele învecinate, fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, gard din zidărie de cărămidă şi gard din plăci prefabricate.
Mai precis, Curtea a constatat că prin notificările formulate de petentul P.Ş. (exclusiv), în baza Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat imobilul din litigiu în calitate de moştenitor a defunctei K.E.
Curtea a mai constatat că P.K.J. nu a formulat notificare în nume propriu, astfel că demersul procedural pendinte iniţiat de acesta din urmă nu se poate solda cu o analiză în urma căreia acesta să poată valorifica vreun drept în baza Legii nr. 10/2001, petentul în discuţie nelegitimând o calitate procesuală activă, în sensul legii.
Pe de altă parte, din actele de naţionalizare aflate la dosarul cauzei, rezultă că asupra parcelelor în discuţie a fost proprietar numitul K.P., iar nu antecesoarea reclamată de petenţii din prezenta cauză, care nu a deţinut în proprietate niciodată imobilul din litigiu.
În acest context, Curtea a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală atunci când a statuat că petentul P.Ş. nu justifică nici măcar o vocaţie succesorală după defunctul K.P. – fratele bunicului, căci acesta aparţine clasei a V-a, aceea a colateralilor ordinari, dreptul civil limitând categoria succesibililor cu vocaţie generală la moştenire la 4 clase de moştenitori. Observaţia în discuţie, însă, nu are relevanţă în prezenta cauză, câtă vreme petentul a înţeles să formuleze notificări pentru atragerea averii defunctei K.E., care nu a fost nicicând proprietara imobilului din litigiu.
Invocarea sentinţei civile nr. 1047 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare în Dosarul nr. 1537.1/295/2007, ca temei de natură a legitima calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor P.C.I. şi P.Ş., în calitate de moştenitori, inclusiv ai lui K.P. nu poate fi luată în considerare de către Curte, având în vedere că prin sus-arătata hotărâre nu s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor petenţi în raport cu Legea nr. 10/2001, pe de o parte, şi, pe de altă parte, Curtea a constatat că nu există identitate asupra bunului, obiect al dreptului de proprietate reclamat.
Prin menţionata sentinţă s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor P. în raport cu legile fondului funciar, context în care instanţa le-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 87,69 ha teren agricol.
De asemenea, împrejurarea că petenţii reclamanţi s-au adresat Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar cu o cerere în completare în baza Legii nr. 247/20005, respectiv la data de 27 aprilie 2006, cerere prin care evocă calitatea lor de succesori după numitul K.P. - fratele bunicului lor - nu modifică datele speţei pendinte, supusă exigenţelor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, neoperând, de altfel, nicio repunere în termenul de a formula Notificările vizate de Legea nr. 10/2001, nici în privinţa titularilor care nu au formulat notificări în condiţiile Legii nr. 10/2001, precum nici în privinţa obiectului acestor cereri, în măsura în care Legea nr. 247/2005 nu a extins sfera bunurilor care pot fi solicitate în condiţiile legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 şi legilor fondului funciar.
Mai mult, Curtea a reţinut că cererea în completare a fost adresată Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar, neavând legătură cu notificările formulate de către petentul reclamant P.Ş. în baza Legii nr. 10/2001.
În egală măsură expertiza tehnică efectuată în cauză pune în evidenţă că imobilul din litigiu nu se confundă cu imobilul înscris în CF nr. XX Sânnicolau Mare, amplasat pe str. P. nr. 1, neexistând identitate între imobilul înscris iniţial în CF nr. WW Sânnicolau Mare, între cele două locaţii fiind o distanţă de circa 600 m, astfel cum concluzionează expertiza în cauză.
Relativ la istoricul acestui imobil (CF nr. XX) s-au stabilit următoarele:
În anul 1970, parcela nr. top HH, înscrisă iniţial în CF nr. VV Sânnicolau Mare s-a dezmembrat în trei parcele, respectiv parcela nr. top AA; nr. top II; BB, iar după dezmembrare, parcela nr. top II s-a transcris în CF nr. SS Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român, iar celelalte două parcele au fost înscrise în CF nr. VV Sânnicolau Mare în favoarea antecesorilor reclamanţilor, numiţii K.E., P.Ş.F. şi P.C.
În anul 1972 suprafaţa parcelelor nr. top AA se rectifică de la 820 mp la 1073 mp, iar suprafaţa parcelei nr. top BB de la 1171 mp la 1548 mp, ambele parcele astfel rectificate fiind transcrise în CF nr. XX Sânnicolau Mare, unde prin alipire la parcelele nr. top CC şi JJ formând imobilul unificat nr. top AA; BB, CC; KK de 5887 mp.
În acelaşi an, 1972, imobilul nou format s-a apartamentat, asupra celor două apartamente înscriindu-se dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor, K.E., P.Ş.F. şi P.C. La aceeaşi dată, asupra apartamentului 2 s-a întabulat dreptul de proprietate al numiţilor A.I. şi A.V., cu titlu de bun comun cumpărare.
Această stare de fapt pune în evidenţă că antecesorii reclamanţilor au înstrăinat în anul 1972 apartamentul nr. 2, rezultat din apartamentarea întregului imobil rezultat în urma unificării, aşa cum s-a arătat mai sus.
Mai apoi, în anul 1973 asupra cotei de 2/8 părţi a numitei K.E. din apartamentul nr. 1 s-au înscris cu titlu de drept moştenitorii celorlalţi doi antecesori ai reclamanţilor, iar în anul 1974 aceştia înstrăinează cota de 7/8 părţi din apartamentul nr. 1 numiţilor B.I. şi E.
În anul 1982 parcela nr. top AA; BB, CC, DD, în suprafaţă de1377 mp şi parcela nr. top AA, BB, CC, LL în suprafaţă de 4510 mp, iar după dezmembrare cea de-a doua parcelă se transcrie în CF nr. TT Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român, iar prima parcelă de 137 mp se înscrie în CF nr. XX Sânnicolau Mare. Acelaşi expert arată că această parcelă de 1377 mp se suprapune peste terenul aferent parcelei cu nr. cad QQ, fiind amplasată pe str. P., nr. 1.
Curtea mai constată că parcela nr. top II înscrisă în CF nr. SS Sânnicolau Mare a făcut obiectul unei alte judecăţi, finalizate prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2454 din 4 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, definitivă prin decizia civilă nr. 152 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, pârâta Primăria Sânnicolau Mare, prin Primar fiind obligată să emită dispoziţie motivată pentru terenul de 1465 mp, cu nr. top II din CF nr. SS Sânnicolau Mare.
Instanţa, prin decizia civilă nr. 152/2012 a stabilit că reclamantul P.Ş. nu poate solicita decât cota de proprietate aferentă imobilului din CF nr. SS, nr. top II de 1465 mp, preluată de stat de la antecesorii reclamantului, nu şi diferenţa de suprafaţă înstrăinată către A.I. şi A.V. şi fam. B.I. şi E., aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul prezentului litigiu, cu precizarea că reclamantul a achiesat la această stare de fapt în Dosarul nr. 4801/30/2009* în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 152/2012, menţionată, astfel cum rezultă din considerentele acestei decizii.
În cauza obiect al Dosarului nr. 4801/30/2009*, imobilul revendicat, obiect al deciziei civile nr. 152 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara este plasat administrativ în str. P., nr. 1.
Aşa fiind, Curtea constată că antecesorii reclamanţilor nu au avut în proprietate imobilul revendicat în prezentul litigiu, astfel că ei nu pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanţilor P.Ş. şi P.C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4800/30/2009, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria Oraşului Sânnicolau-Mare, prin Primar.
De observat că, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, prin care prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, instanţa supremă a solicitat instanţei de apel să clarifice situaţia proprietăţii cu privire la imobil, inclusiv prin analiza CF nr. YY Sânnicolau Mare.
În acest context, Curtea s-a conformat tuturor considerentelor deciziei de casare.
Referitor la cheltuielile privind onorariul de expert, Curtea a dispus a da în debit reclamanţii cu suma de 1605 RON, având în vedere că reclamanţii au achitat un avans în sumă de 300 RON.
Din totalul decontului în sumă de 1905 RON, obiecţiunile reclamanţilor cu privire la cheltuielile de transport în sumă de 1380 RON nu pot fi primite de către Curte, întrucât decontul are în vedere, la poziţia 2 nu doar contravaloarea carburantului necesar deplasării la faţa locului, ci măsurătorile şi discuţiile cu părţile, necesare efectuării expertizei ordonate în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.Ş. şi P.C.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., vizând nemotivarea deciziei atacate şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Recurenţii-reclamanţi şi-au dezvoltat recursul sub aspectele care urmează:
Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că cererea de retrocedare a imobilului situat în str. B. nr. 16 a fost formulată numai de P.Ş. şi nu de P.C.I.
Sub un al doilea aspect, recurenţii au criticat aplicarea greşită a îndrumărilor date prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că instanţa de apel nu a luat în seamă şi nu a analizat extrasele de carte funciară aflată la dosarul cauzei, inclusiv a CF nr. UU şi CF nr. RR.
Au mai susţinut recurenţii că, după obţinerea CF nr. UU, pârâta a recunoscut că imobilul ce a fost proprietatea familiei K. este cel din str. B. nr. 14 – 16, imobil în care îşi desfăşoară activitatea Poliţia de Frontieră Sânnicolau Mare, în acest fel fiind clarificat amplasamentul imobilului în litigiu şi calitatea de proprietari ai acestui imobil a antecesorilor lor.
Că probatoriul existent a fost întărit nu numai prin datele de CF nr. UU şi CF nr. YY, dar şi prin lucrările efectuate de expert C.A. depuse la 5 mai 2015 prin care sunt trasate contururile nr. top. FF în suprafaţă de 3320 mp.
Potrivit recurenţilor, instanţa de apel, în considerentele deciziei, nu a făcut decât să copieze prima expertiză C.A., referindu-se la CF nr. WW, în loc de CF nr. UU şi CF nr. YY, greşeală pe care expertul a înlăturat-o prin răspunsul la obiecţiunile formulate din 11 februarie 2015 şi apoi prin lucrarea din data de 5 iunie 2015.
Au mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că imobilul situat în str. B. nr. 16 nu este proprietatea familiei K., deşi acest aspect a fost tranşat irevocabil prin decizia civilă nr. 956/2011, situaţie care nu este reţinută nici în considerentele deciziei civile nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de instanţa supremă.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de rejudecare a ignorat îndrumările instanţei supreme stabilite prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, în sensul că nu a verificat dacă există sau nu impedimente la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Printr-un ultim motiv de recurs reclamanţii au criticat decizia atacată, întrucât, în mod greşit, s-a dispus obligarea acestora la plata integrală a onorariului de expert, respectiv 1915 RON, în condiţiile în care această sumă nu se justifică în raport cu lucrarea efectuată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia de casare s-a stabilit ca instanţa de rejudecare să fie preocupată de identificarea imobilului în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, precum şi de verificarea existenţei sau inexistenţei impedimentelor la restituirea în natură, în sensul Legii nr. 10/2001, dar şi de stabilirea masei succesorale a defuncţilor autori ai recurenţilor în cauză, cu referire specială la imobilul în litigiu, având în vedere că pârâta – intimată a invocat faptul că imobilul revendicat nu a fost în proprietatea autorilor recurenţilor, sens în care va verifica extrasele de carte funciară, inclusiv extrasul CF nr. YY.
Se constată că instanţa de apel, rejudecând cauza şi având în vedere îndrumările date, obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului revendicat.
Din raportul de expertiză efectuat, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu are o suprafaţă de 9203 mp, mai mică cu 36 mp decât suprafaţa tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, suprafaţa în discuţie fiind afectată de mai multe construcţii, părţi din acestea fiind folosite de Poliţia de Frontieră Sânnicolau Mare.
Verificând extrasul de CF nr. YY Sânnicolau Mare, acesta fiind extrasul mamă al imobilului în discuţie, evidenţiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, instanţa de apel a reţinut că antecesoarea reclamanţilor nu a deţinut în proprietate acest imobil, astfel că reclamanții nu pot uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Din încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2015, rezultă că reclamanţii au depus la dosar extrasul CF nr. UU Sânnicolau Mare, in extenso, iar pârâta-intimată a depus la dosar adresa nr. 450/R din 12 ianuarie 2015.
Din conţinutul adresei nr. 450/R din 12 ianuarie 2015, emisă de pârâta Oraşul Sânnicolau Mare, prin primar, rezultă că, din verificarea extrasului CF nr. UU nr. top. FF, imobilul în discuţie a fost proprietatea lui K.P., începând cu anul 1917, iar în anul 1962 se afla în administrarea GAC Sânnicolau Mare.
Că, în prezent, în acest imobil îşi desfăşoară activitatea Poliţia de Frontieră Sânnicolau Mare, astfel încât se impune introducerea în cauză a Ministerului Afacerilor Interne.
Având în vedere înscrisurile depuse, la termenul din 11 februarie 2015, instanţa de apel a dispus completarea raportului de expertiză.
Din răspunsul la obiecţiunile formulate, rezultă că, din studiul extrasului CF nr. UU Sânnicolau Mare, proprietarul imobilului cu nr. top. FF, în suprafaţă de 660 stânjeni/2374 mp, a fost numitul K.P., şi că se poate afirma fără putinţă de tăgadă că terenul aferent imobilului în litigiu este situat în Sânnicolau Mare, str. B. nr. 14 – 16.
Mai rezultă că pe vechiul amplasament al parcelei cu nr. top. FF sunt edificate integral Pavilionul administrativ, cu o suprafaţă construită de 857 mp, şi, parţial, un alt pavilion administrativ, cu o suprafaţă construită de 243 mp.
În raport de înscrisurile depuse, instanţa de apel în mod nelegal şi fără argumente de fapt şi de drept nu a procedat la analiza acestora, cum, de altfel, s-a dispus prin decizia instanţei de casare.
Din adresa Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, înregistrată din 25 mai 2015, rezultă că sediul actual al Sectorului Poliţiei de Frontieră Sânnicolau Mare din str. B. nr. 14 – 16 a fost alocat în urma hotărârii nr. 35 din 5 aprilie 1995 a Consiliului Local al Oraşului Sânnicolau Mare.
Prin notificările înregistrate sub nr. 274 din 17 august 2001 şi nr. 472 din 8 noiembrie 2001, P.Ş. a solicitat Primarului oraşului Sânnicolau Mare restituirea în natură a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte şi grădină după autorul K.E.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, „imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.
Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege, „persoana îndreptăţită va notifica (…) persoana juridică deţinătoare (…)”.
În sensul art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, unitate deţinătoare este fie cea care, având personalitate juridică, exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la care un bun ce face obiectul legii, fie cea care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, un astfel de bun.
În aceste condiţii, intimata-pârâtă avea obligaţia de a înainta notificările formulate unităţii deţinătoare, respectiv Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, instituție cu personalitate juridică, în subordinea căreia se află Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare.
Sub aspectele mai sus analizate se constată a fi pertinente criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Fiind încălcate dispozițiile legale privind soluționarea notificării de către entitatea deținătoare a imobilului în litigiu, conform legii speciale, se constată că se impune reformarea hotărârii recurate.
Acest motiv de nelegalitate, fiind suficient per se pentru a determina admiterea recursului, nu se mai impune analiza celorlalte critici privind probatoriul administrat în cauză, care, oricum, reprezintă critici de netemeinicie, incompatibile cu structura recursului.
Analizând criticile referitoare la plata onorariului de expertiză, instanța de recurs le apreciază ca nefondate, întrucât instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere munca depusă de expert pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică, a răspunsului la obiecţiuni, cât şi a completării raportului de expertiză.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurenţii-reclamanţi P. Ş. şi P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 115 A din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara.
Va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelul reclamanţilor împotriva deciziei civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Va schimba sentinţa apelată, în sensul că va admite contestaţia reclamanţilor P.Ş. şi P.C.I. împotriva dispoziţiei nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Sânnicolau Mare prin primar, pe care o va anula.
Va obliga pe intimata Primăria Sânnicolau Mare să înainteze notificările nr. 274 din 17 august 2001 şi nr. 472 din 8 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, spre competentă soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.Ş. şi P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 115A din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul reclamanţilor P.Ş. şi P.C.I. împotriva sentinţei civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Schimbă sentinţa apelată, în sensul că:
Admite contestaţia reclamanţilor P.Ş. şi P.C.I. împotriva dispoziţiei nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, pe care o anulează.
Obligă pe intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, să înainteze notificările nr. 274 din 17 august 2001 şi nr. 472 din 08 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2457/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2455/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
