ICCJ. Decizia nr. 2455/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2455/2015
Dosar nr. 1969/118/2008**
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2008, sub nr. 1969/118/2008, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.I. au solicitat instanţei obligarea pârâţilor Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 751,10 mp, ce constituia lotul nr. XX din careul XXIII, situat în Staţiunea M., la emiterea ofertei de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma acordării în compensare de alte bunuri sau servicii ori de stabilire a dreptului la despăgubiri pentru acest imobil şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1240 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanţa, Staţiunea M., lot XX, careul XXIII, în suprafaţă de 751,10 mp, a respins ca nefondată cererea de restituire în natură a acestui bun şi pe cea de atribuire în echivalent a unui alt teren şi a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri, acordate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu consecinţa obligării pârâţilor la înaintarea documentaţiei la Comisia Centrală.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că notificarea prin care reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată până la data introducerii acţiunii, ceea ce atrage incidenţa deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat, s-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, deoarece au calitatea de succesori ai proprietarului imobilului, respectiv defunctul B.A., iar preluarea terenului în proprietatea statutului a avut, în absenţa unor dovezi certe că acesta ar fi ieşit în mod legal din patrimoniul proprietarului, caracter abuziv.
Din adresa din 25 iunie 2000 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa, s-a reţinut că terenul în litigiu este situat la sud-est de restaurantul C. şi figurează înscris pe numele A.B., fiind afectat în prezent de alei de circulaţie auto şi pietonale, spaţii verzi, cabluri electrice subterane, conducta subterană de apă rece şi conducta subterană de canalizare; s-a constatat că situaţia de fapt actuală a terenului, în sensul afectării lui de amenajări de utilitate publică, a fost confirmată şi prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză.
Referitor la modalitatea de preluare s-a apreciat că actele aflate la dosar conduc la reţinerea ipotezei reglementată de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi că decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa nu poate fi aplicată contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru bunul litigios, deoarece preţul imobilului a fost achitat şi nu se poate demonstra existenţa vreunui pact comisoriu care să atragă desfiinţarea de drept a actului.
La stabilirea modalităţii concrete de acordare a măsurilor reparatorii, s-a avut în vedere că nu pot fi aplicate prevederile art. 1 alin. (1) şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care consacră caracterul prioritar al restituirii în natură, pentru că imobilul este afectat de detalii de sistematizare, iar cererea de restituire prin echivalent nu poate fi admisă, câtă vreme la dispoziţia Primarului municipiului Constanţa nu se găsesc imobile sau alte bunuri ori servicii care pot fi acordate în compensare.
Apelurile declarate de părţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 7/C din 07 noiembrie 2011.
Pentru a pronunța această soluție, instanţa a reținut că imposibilitatea restituirii în natură a terenului este un fapt necontestat de părţi - în condiţiile în care expertiza efectuată în cauză a stabilit gradul de ocupare al acestuia cu amenajări de utilitate publică - şi că obligaţia de a asigura acordarea prin echivalent a unor bunuri sau servicii pentru imobilul imposibil de restituit în natură este stabilită de art. 1 alin. (2) din lege în sarcina autorităţii locale numai în măsura în care, în patrimoniul unităţii administrativ - teritoriale, există în mod cert bunuri de această natură; prin urmare, reaua credinţă a autorităţii administrative în evaluarea listei prevăzută de art. 1 alin. (5) din lege nu poate fi prezumată, după cum nu se poate pretinde identificarea unor asemenea prezumtive bunuri printr-o expertiză tehnică imobiliară.
A mai reţinut instanţa de apel că situaţia de fapt şi cea juridică a imobilului în litigiu au fost corect stabilite în fond şi că interpretarea contractului şi a poziţiei contractuale a părţilor prin prisma unei condiţii rezolutorii reglementată printr-un pact comisoriu nu se impunea câtă vreme nu a fost dovedită existenţa ei.
Incidenţa deciziei nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa, prin care au fost considerate reziliate toate contractele de vânzare-cumpărare intervenite în legătură cu terenurile din parcelarea Staţiunii M., pentru neachitarea integrală a preţului sau pentru needificarea construcţiei în termenul convenit de părţi, a fost înlăturată cu motivarea că, în absenţa dovezilor privind existenţa unei asemenea clauze, nu se poate prezuma că şi acest teren se supune aceleiaşi argumentaţii juridice referitoare la manifestarea de voinţă a autorităţii locale vânzătoare de a declara rezoluţiunea, cu atât mai mult cu cât, în cauză, s-a probat plata integrală a preţului.
Referitor la calitatea procesual pasivă a pârâtului Consiliul Local Constanţa s-a reţinut că aceasta rezidă din pretenţiile formulate în cauză de reclamant, iar nu din soluţia prefigurată în final, şi cum obiect al cererii de chemare în judecată a fost, în principal, restituirea în natură a terenului, Consiliul Local avea deplină calitate procesuală în raport de calitatea conferită prin Legea nr. 215/2001, de autoritate deliberativă asupra chestiunilor care vizează patrimoniul municipiului, oraşului ori comunei.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâţi a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 8335 din 24 noiembrie 2011, prin care a fost casată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
În aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a reţinut că stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce presupune, în concret, dreptul acestora de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura că hotărârea judecătorească cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, în considerarea faptului că trebuie realizată situaţia premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, respectiv împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
S-a reţinut că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 751,10 mp situat în Staţiunea M., lot XX, careul XXIII şi au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 şi faptul că imobilul a trecut în stăpânirea statului în temeiul Decretului de expropriere nr. 69/1960, fără plata vreunei despăgubiri.
Raportat la locul de situare al imobilului şi la actele dosarului, pârâţii au susţinut constant că terenul nu intră sub incidenţa legii speciale, pentru că nu a fost preluat abuziv, ci prin aplicarea unei sancţiuni civile intervenită ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale, respectiv că terenul intră în categoria celor înstrăinate de Primăria Constanţa în scopul edificării unor vile de agrement, în condiţii strict precizate, sancţiunea expresă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii fiind rezoluţiunea, inserată printr-un pact comisoriu de grad IV.
A apreciat instanţa de recurs că, deşi situarea loturilor astfel înstrăinate pe locul actual al Staţiunii M. nu a fost contestată, acest aspect a fost insuficient clarificat în cauză din perspectivă probatorie, sub aspectul tuturor datelor care ar putea conferi certitudinea identificării corecte a imobilului în litigiu.
S-a stabilit, prin urmare, obligaţia instanţei de trimitere de a clarifica situaţia de fapt şi de drept a terenului, respectiv determinarea modalităţii de intrare a bunului în patrimoniul statului – prin naţionalizare sau expropriere, inclusiv dacă acesta intră în categoria celor indicate de lege ca fiind abuzive – identificarea cu precizie a situării imobilului în litigiu, prin schiţe detaliat realizate, susţinute de relaţii pertinente de la toate autorităţile statului, cu competenţă în evidenţa, istoricul de rol fiscal, arhivarea tuturor datelor şi informaţiilor privind imobilele din unitatea administrativ-teritorială în cauză.
Amplasamentul concret al terenului s-a apreciat că se impune a fi stabilit pe baza unui plan de situaţie care să indice limitele şi vecinătăţile, să descrie parcela cadastrală prin totalitatea elementelor topografice, să identifice amplasarea tuturor construcţiilor edificate pe teren, denumirile şi destinaţiile fiecărui corp de construcţie, accesele pietonale şi carosabile, existenţa sau nu a reţelelor de utilităţi urbane în zona amplasamentului, cu trasee şi dimensiuni, configurarea pe planul de situaţie a aleilor şi spaţiilor verzi şi orice alte informaţii care vizează imobilele învecinate şi care ar putea avea relevanţă în privinţa rezolvării condiţiei prescrisă de legea specială, inclusiv dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea – dacă se va stabili că aceasta este modalitatea de preluare în patrimoniul statului – ocupă sau nu funcţional întregul teren.
A mai arătat instanţa de recurs că obligaţia clarificării situaţiei de fapt şi de drept a terenului presupune nu doar încuviinţarea şi administrarea probelor considerate pertinente şi concludente cauzei, ci şi aprecierea acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Raportat la circumstanţele cauzei, insuficient clarificate din perspectivă probatorie, s-a apreciat că preluarea abuzivă a terenului nu poate fi prezumată doar prin aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât datele concrete din dosar nu exclud posibilitatea susţinerii unui raţionament favorabil opiniei recurenţilor, or, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care evidenţiază existenţa aleilor de circulaţie pietonală şi auto, a spaţiilor verzi şi a conductelor subterane nu pot fi considerate pertinente pentru o analiză de substanţă a raportului juridic litigios, câtă vreme nu s-a clarificat prima condiţie de incidenţă a legii speciale de reparaţie, stabilită chiar de art. 1 al acestui act normativ.
După reluarea judecăţii în apel, în scopul respectării indicaţiilor date prin decizia de casare, instanţa a cerut relaţii referitoare la situaţia de fapt şi de drept a terenului în litigiu de la serviciile Primăriei municipiului Constanţa, respectiv SPIT şi Direcţia Patrimoniu şi de la Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Constanţa şi a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză iniţial pentru identificarea lotului în litigiu în funcţie de planul oraşului Constanţa din perioada 1936-1938.
Prin decizia civilă nr. 109/C din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
În considerentele deciziei, instanţa de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a reţinut că imobilul notificat de către reclamanţi, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa, încheiat cu Primăria Constanţa, are amplasamentul confirmat de relaţiile comunicate de Primăria Constanţa, cu adresele din anul 2000 – potrivit căreia, în raport de planul de parcelare al Staţiunii M. din 1914 şi de cel actual, lotul nr. XX din careul XXIII este situat la sud-est de restaurantul C. şi este afectat în prezent de lucrări de utilitate publică - şi din 25 aprilie 2012 - care a avut în vedere planul cadastral al oraşului Constanţa din anii 1936-1938 - de concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat la instanţa de fond pe baza planului de parcelare al Staţiunii M. din 1914, inclusiv suplimentul întocmit în prezentul ciclu procesual, dar şi de titularii acţiunii, care, prin notificare şi cererea de chemare în judecată, au susţinut că lotul nr. XX, cumpărat de autorul lor de la Primăria Constanţa, era situat în Staţiunea M.
S-a stabilit că amplasamentul imobilului în litigiu pe plaja M. este certă şi nu a fost contestată de părţi şi că, pe cale de consecinţă, regimul lui juridic nu poate fi decât acela stabilit prin actele normative şi administrative emise de autorităţile vremii cu privire la această zonă a ţării.
S-a arătat că în 1914, la momentul înstrăinării imobilului către autorul reclamanţilor, vânzarea terenurilor de pe plaja M. era supusă condiţiilor generale de vânzare - cumpărare stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Staţiunea M. se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de 4 ani, prelungit apoi la şase ani, şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
Condiţiile generale de vânzare prevăzute în actul administrativ menţionat conţineau şi clauza potrivit căreia nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător prin contract atrage rezilierea de plin drept a convenţiei, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, decizia stabilind expres că, „în caz contrar, terenurile intră în stăpânirea Comunei, fără niciun drept de despăgubire pentru cumpărător”.
A arătat instanţa că această clauză constituie un pact comisoriu expres, care are ca efect desfiinţarea de drept a convenţiei, fără intervenţia instanţei de judecată, iar faptul că lotul cumpărat de autorul reclamanţilor era amplasat în limitele suprafeţei de teren determinată prin decizia nr. 25/1905, respectiv în Zona Plajei din Staţiunea M., determină concluzia că, deşi nu a fost depus la dosar în integralitate, pentru a se putea verifica în concret conţinutul clauzelor convenite de părţile contractante, contractul prin care Primăria Constanţa i-a vândut lui B.A. lotul nr. XX din careul XXIII de la plaja M. s-a încheiat tot în termenii prevăzuţi de acest act administrativ, aprobat prin Decretul nr. 76/1906, respectiv cu obligaţia pentru cumpărător de a construi în condiţiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, şi sub sancţiunea rezoluţiunii vânzării, fără judecată sau punere în întârziere, în cazul nerespectării acestei obligaţii.
Pactul comisoriu inserat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenurile din Staţiunea M. - care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează, „fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, iar vânzătorul va intra în posesiunea terenului vândut”, în cazul în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase), este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a vânzării, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire, iar, potrivit voinţei exprimată a părţilor şi dispoziţiilor art. 969 C. civ., această sancţiune intervenea indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa cumpărătorului.
S-a arătat că nu se poate pretinde cu temei necesitatea respectării caracterului judiciar al rezoluţiunii pentru că pactul comisoriu de grad IV, inserat în titlul autorului reclamanţilor, are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost îndeplinită şi înlătură în totalitate rolul instanţei de judecată, sub aspectul aplicării acestei sancţiuni, care intervine de drept, ca efect direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
Prin stipularea rezoluţiunii de drept, deci prin voinţa lor, părţile au renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al acestei sancţiuni, iar, în măsura în care, într-o asemenea situaţie, s-ar apela, totuşi, la procedura judiciară, instanţa nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligaţiilor asumate, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluţiunii sau să acorde un termen de graţie.
În ceea ce priveşte momentul la care intervine desfiinţarea contractului, ca efect al pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, instanţa a reţinut că sancţiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligaţiilor de către unul dintre contractanţi, ci şi al manifestării de voinţă a creditorului obligaţiei neexecutate de a face efectivă această sancţiune.
În cauză, această manifestare de voinţă a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr. 22043 - prin care titlul autorului reclamanţilor a fost declarat „desfiinţat şi reziliat de plin drept” – care nu constituie prin ea însăşi un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, ci materializează dreptul creditoarei Primăria Constanţa de a invoca pactul comisoriu de grad IV stipulat în favoarea sa, conform art. 1021 şi art. 1079 C. civ., şi de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, fără a avea drept consecinţă desfiinţarea convenţiei de înstrăinare şi pierderea dreptului de proprietate al debitorului cumpărător.
Până la momentul emiterii acestei decizii debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a încercat să o execute, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă majoră.
S-a reţinut, sub acest aspect, că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi a fost încheiat în anul 1914, iar România a intrat în război în 1941, or, pentru acest interval, nu s-a dovedit că proprietarul terenului ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Dacă, pentru perioada războiului (1941-1945), se impune aprecierea că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, întrucât proprietarul a fost împiedicat printr-un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă pentru perioada scursă până la apariţia deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1914, iar cumpărătorul nu a făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, timp de 24 de ani. Pe de altă parte, s-a impus precizarea că, prin lege, nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogea, în art. 13, prevăzându-se doar obligaţia ca orice lucrare pe care un particular dorea să o facă pe terenul ce făcea parte dintr-o zonă militară să fie, în prealabil, aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei.
Or, reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, acestuia i-a fost respinsă cererea de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Considerentele ce preced au condus la concluzia că, în actul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamanţi drept cauză a acţiunii lor, părţile au prevăzut desfiinţarea lui de plin drept, în cazul neexecutării obligaţiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără curs de judecată, şi că, urmare a needificării construcţiei până la momentul manifestării voinţei creditorului de a da eficienţă acestei clauze rezolutorii exprese, convenţia de înstrăinare s-a desfiinţat potrivit voinţei părţilor contractante şi prevederilor art. 969 C. civ., indiferent că neexecutarea s-a datorat unui caz fortuit sau culpei cumpărătorului.
Instanţa a arătat că această concluzie nu poate fi infirmată de susţinerea din acţiune, referitoare la preluarea terenului prin Decretul de expropriere nr. 69/1960 sau ca efect al altor reglementări ale regimului comunist, pentru că niciun înscris al dosarului nu demonstrează o astfel de modalitate de preluare, iar autorul reclamanţilor nu este înscris în planurile de situaţie anexă la acest act normativ sau în cele ale deciziei nr. 1463 din 30 decembrie 1960, emisă în aplicarea decretului, astfel cum au fost ele depuse în primul dosar al instanţei de apel.
S-a constatat, ca o consecinţă a argumentelor expuse, că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 751,10 mp, ce constituia lotul nr. XX din careul XXIII al Staţiunii M., a ieşit din patrimoniul autorilor reclamanţilor, ca efect al acordului de voinţă al părţilor contractante şi că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.I.
Prin decizia civilă nr. 4495 din 15 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a conformat primei decizii de casare, în sensul că nu a dispus efectuarea unei adrese la Arhivele Naţionale pentru a se depune contractul de vânzare-cumpărare, transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa, prin care autorul reclamanţilor a dobândit terenul în litigiu, înscris ce ar fi permis instanţei să verifice dacă, în contract, este inserată clauza privind desfiinţarea de drept a actului, nu a determinat cu exactitate locul în care era situat imobilul, pe plajă ori în Staţiunea M., situaţie în care se puteau lămuri contradicţiile referitoare la existenţa clauzei stabilite prin decizia nr. 25/1905, emisă de Consiliul comunal al Primăriei Constanţa şi la desfiinţarea de drept a contractului prin acţiunea pactului comisoriu de grad IV. A mai arătat instanţa de recurs că trebuia să se verifice dacă, la data exproprierii, respectiv la 22 noiembrie 1960, reclamanţii mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului, în raport de împrejurarea că autorul lor, B.A., a decedat în anul 1924 şi s-a emis certificat de moştenitor din anul 1974 şi că instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de casare nici cu privire la clarificarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece nu a administrat probatoriul pertinent şi concludent necesar, în scopul stabilirii situaţiei juridice a imobilului, poziţionarea exactă a acestuia, condiţiile în care a ieşit din patrimoniul autorului reclamanţilor şi nu a identificat alte cauze aflate pe rolul instanţelor, cu obiect similar celui în speţă.
Reluând judecata apelurilor după casarea cu trimitere, instanţa de apel a încuviinţat emiterea unei adrese către Arhivele Naţionale Bucureşti pentru înaintarea contractului de vânzare-cumpărare, transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa şi pentru depunerea planurilor parcelare ale comunei Constanţa şi ale plajei M., realizate de arhitect E.R. în anul 1905, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Constanţa, pentru ca aceasta să depună copia planului parcelar al Staţiunii M. din anul 1914, în baza căruia au furnizat relaţiile din adresa din 25 iunie 2000 şi a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea amplasamentului terenului în litigiu, pe baza planurilor parcelare şi a titlului de proprietate şi precizarea situaţiei în timp a terenului, în raport de planul parcelar din 1936-1938 şi de datele culese privind construcţiile şi alte detalii de sistematizare care ar afecta terenul în prezent.
Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Constanţa au înaintat la dosar copia actului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 februarie 1914, transcris, privind pe cumpărător A.B., copia Planului parcelar al localităţii M. din 30 decembrie 1905 şi „tablou de numele şi prenumele persoanelor care au cumpărat locuri în M. şi ale căror suprafeţe s-au micşorat prin noua măsurătoare”, precum şi Planul loturilor de la Plaja M. aplicat pe teren, aflat în Dosarul nr. 50/1914, din fondul Primăriei Constanţa.
De asemenea, prin adresa din 12 mai 2014, Primăria Municipiului Constanţa a transmis instanţei că, în anul 1936, nu există în Staţiunea M. careu notat ”XXIII”, iar în registrele de proprietăţi din anul 1936 nu era menţionat numele B./B. şi a înaintat copia Planului Cadastral întocmit între anii 1936-1938 – Zona Restaurant C. – M., care cuprinde careurile 39, 40 şi 41 şi copia paginilor din Registrul de proprietăţi –, privind posesorii loturilor la nivelul anilor 1936-1938.
Expertiza topografică a fost realizată de d-na expert P.G.L., concluziile expertizei fiind prezentate instanţei cu raportul întocmit la 28 iulie 2014.
După depunerea raportului de expertiză, în raport de amplasamentul identificat de expertul topometrist, instanţa a solicitat Primăriei Municipiului Constanţa să precizeze numele deţinătorilor imobilului în litigiu, conform planului parcelar întocmit în perioada 1936-1938, precum şi eventualele titluri de proprietate ale acestor deţinători, date care au fost prezentate instanţei prin adresă.
Prin decizia nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a respins apelul reclamanţilor B.A.G. şi V.P.E.I. (născută B.), ca nefondat.
S-a admis apelul pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 26 noiembrie 2009, pronunţate de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 1969/118/2008, având ca obiect acţiune în temeiul Legii nr. 10/2001.
A fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acţiunea, ca nefondată.
Au fost obligați apelanţii reclamanţi la plata sumei de 2238 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Prin deciziile de casare pronunţate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit necesitatea determinării situaţiei juridice a imobilului notificat de către reclamanţi, pe baza clauzelor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanţilor, B.A., transcris din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa, clauze în raport de care urma să se stabilească dacă imobilul notificat a fost preluat abuziv de stat, prin expropriere, în baza Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960, aşa cum au susţinut reclamanţii, sau ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului, prin activarea pactului comisoriu de grad IV stipulat în contract.
Actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Judeţului Constanţa şi transcris din 22 februarie 1914, înaintat instanţei de Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Constanţa, relevă că Primarul comunei Constanţa, în baza deciziei Consiliului Comunal din 30 decembrie 1905, aprobată prin Înaltul decret regal nr. 761 din 22 februarie 1906, a vândut către dl. A.B. lotul nr. XX din careul XXIII de la plaja M., în suprafaţă de 751,10 mp, pentru un preţ de 225 RON şi 33 bani, în contract fiind prevăzută clauza potrivit căreia „dl. cumpărător este obligat ca în termen de patru ani de la data acestui act, să clădească pe lotul cumpărat, cu aprobarea autorităţii comunale, iar dacă nu va clădi în termen, Comuna, fără somaţiune sau judecată, în puterea numai a acestui act, reintră de drept în proprietatea locului vândut, fără a fi obligată Comuna, în acest caz, la desdăunări ori la restituirea preţului”.
Din conţinutul acestui act de vânzare, rezultă ceea ce instanţele anterioare au reţinut, prin aplicarea prezumţiilor simple bazate pe probele administrate, că terenul în litigiu a fost vândut, sub condiţia pentru cumpărător, de a construi în termen de 4 ani de la data vânzării, în contract, fiind înserat un pact comisoriu de grad IV, ce avea drept consecinţă rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiei de a construi pe teren, în termenul stipulat în contract.
Pe baza elementelor de identificare ale terenului inserate în actul de vânzare şi a Planului parcelar al localităţii M. din 30 decembrie 1905, expertiza topografică a stabilit amplasamentul lotului nr. XX din careul XXIII de pe plaja M., iar, pe baza Planului parcelar al Staţiunii M., ediţia 1936-1938, s-a stabilit situaţia juridică a imobilului la data întocmirii acestui plan. Expertiza a concluzionat din studiul planurilor parcelare din 1905 şi 1936-1938 că vechiul amplasament al proprietăţii autorului, dobândită prin contractul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Judeţului Constanţa, lot XX careu XXIII, identificat în planul parcelar ediţia 1905-1914, nu se mai regăseşte în planul parcelar ediţia 1936-1938, ultimul plan parcelar fiind diferit faţă de cel din 1904-1914 atât ca notaţii (cu cifre arabe în locul cifrelor romane), cât şi ca suprafeţe, poziţii şi folosinţe ale loturilor.
Relevantă în cauză este şi stabilirea de către expertiză a dinamicii situaţiei terenului, în acest sens expertul arătând că terenul notat în Planul parcelar din 1905-1914 ca fiind careul XXII, XXIII, cu loturile YY-ZZ şi WW-VV, în Planul cadastral 1936-1938 apare ca fiind cvartalul 40b, aparţinând Ministerului Aviaţiei, în prezent acest teren regăsindu-se în incinta Complex C., Complex U. şi Complex N.
Amplasamentul astfel identificat al imobilului în litigiu nu a fost contestat de către părţi, Primăria Municipiului Constanţa confirmând chiar, prin adresă, că lotul identificat de d-na expert şi notat 1-2-3-4-5-6-7-8-1 se regăseşte în Planul Cadastral din anii 1936-1938 şi Registrul de proprietăţi, poz AA, careu 40b, fără lot, situat pe b-dul. R.C., posesor Ministerul Aviaţiei – Cazinou F.H., Primăria a mai relevat că fosta „Vilă R.”, azi Club C., figurează în lista monumentelor istorice, la poziţia JJ, cu menţiunea că a fost construită în anul 1926.
Apelanţii pârâţii susţin că imobilul notificat, respectiv lotul XX, careul XXIII din Staţiunea M. nu poate fi restituit către reclamanţi, deoarece nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, rezoluţiunea convenţională a contractului de vânzare-cumpărare lipsind pe reclamanţi de legitimarea calităţii lor de persoane îndreptăţite, condiţia legală cerută pentru restituire fiind aceea de preluare abuzivă a imobilului, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Susţinerea din apelul pârâţilor este întemeiată, în măsura în care vizează neincluderea imobilului notificat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Astfel, acest act normativ privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 constituie legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ca urmare a naţionalizării, confiscării, exproprierii sau preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.
Din art. 1 al Legii nr. 10/2001 rezultă domeniul de aplicare al actului normativ, stabilit potrivit pct. 1.1. din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singura excepţie expresă admisă de lege fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege.
În cazul de faţă, potrivit datelor relevate prin raportul de expertiză şi adresele Primăriei Municipiului Constanţa, imobilul lot XX, careu XXIII din Staţiunea M., dobândit de autorul reclamanţilor B.A. prin actul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Judeţului Constanţa, identificat de expertiza P. prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 din planul anexă, nu a fost preluat abuziv de la titularul dreptului de proprietate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 pentru că în anul 1936, deci anterior instaurării regimului comunist în România, era ocupat de Ministerul Aviaţiei, care deţinea întregul cvartal 40b, în care era inclus şi terenul notificat. În interiorul cvartalului 40b a fost identificată construcţia Complexului C. sau Club C. care, conform adresei Primăriei Municipiului Constanţa, se identifică cu „Vila R.” edificată în anul 1926.
Din aceste date rezultă că autorul reclamanţilor, B.A., nu mai deţinea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936, numele acestuia nefiind consemnat nici în registrul de proprietari întocmit în anul 1936.
Chiar în condiţiile în care nu sunt date certe cu privire la modalitatea de transfer al dreptului de proprietate de la autorul reclamanţilor la Ministerul Aviaţiei, consemnările din planurile cadastrale întocmite pentru această zonă, în anii 1936-1938, confirmă că B.A. nu mai era titularul dreptului de proprietate al terenului notificat la momentul întocmirii acestor planuri.
În consecinţă, cum transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat de reclamanţi s-a produs anterior perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945, se constată că acesta nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi, nefiind un imobil preluat abuziv în accepţiunea acestei legi, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta V.P.E.I. şi reclamantul B.A.G., solicitând, în principal, obligarea Primarului Municipiului Constanţa de a emite oferta de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent prin acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii și, în subsidiar, constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanţa, în suprafaţă de 751,10 mp, lotul XX din careul XXIII.
În susținerea motivelor de recurs, recurenții au învederat instanței că dreptul de proprietate al autorilor lor, precum şi al reclamanţilor, în calitate de moştenitori, şi calitatea de persoane îndreptăţite este probat cu înscrisurile care au fost ataşate notificării.
Din expertiza efectuată în cauză, în primă instanţă, a rezultat că terenul obiect al cererii de chemare în judecată este afectat în prezent de aleea de circulaţie auto, alăturată terenului aferent restaurantului C.; alei de circulaţie pietonale alăturate aleii de circulaţie auto; spaţii verzi aferente aleilor; cabluri electrice subterane; conductă subterană de apa rece; conductă subterană de canalizare.
În ceea ce priveşte problema identificării terenului, recurenții au enumerat ansamblul probelor și a mijloacelor de probă prin care s-au materializat acestea în cauză, care nu se impun a fi reiterate, din perspectiva analizei pe care o realizează instanța de recurs în actuala reglementare a recursului.
În același sens, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții relatează într-o manieră amplă considerentele expuse de instanța de apel în decizia recurată, criticând faptul că această instanță nu a mai analizat în nici un fel motivele de apel ale Primarului Municipiului Constanţa privind clauza din actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Judeţului Constanţa şi transcris din 22 februarie 1914, înaintat instanţei de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Constanţa, potrivit căreia „dl. cumpărător este obligat ca, în termen de patru ani de la data acestui act, să clădească pe lotul cumpărat, cu aprobarea autorităţii comunale, iar dacă nu va clădi în termen, Comuna, fără somațiune sau judecată, în puterea numai a acestui act, reintră de drept în proprietatea locului vândut, fără a fi obligată Comuna, în acest caz, la de desdăunări ori la restituirea preţului”.
Recurenții susțin că, din ultima expertiză efectuată în cauză, rezultă că terenul - obiect al cererii de chemare în judecată - nu se afla pe plaja M., ci în staţiunea M., în apropierea plajei. Or, din nici o probă administrată în cauză, nu rezultă că terenul în litigiu era supus condiţiilor generale de vânzare - cumpărare stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 76/1906.
Mai mult, chiar în ipoteza afirmată de Primarul Municipiului Constanta, manifestarea de voinţă reţinută ca fiind producătoare de efecte juridice a fost exprimată în anul 1958, prin decizia nr. 22043 - prin care titlul autorului reclamanţilor a fost declarat „desfiinţat şi reziliat de plin drept”, deci după 38 de ani de la data scadenței obligației de construire, fiind, în mod evident, prescrisă.
În continuare, recurenții au învederat instanței contradicţiile din raţionamentul instanţei de apel care, pe de o parte, reține motivele de apel privind rezoluțiunea convenţională a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce înseamnă că autorul reclamanţilor avea calitatea de proprietar la data emiterii deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Consiliu Popular al Oraşului Constanţa art. 1, prin care au fost desfiinţate şi reziliate toate actele de vânzare - cumpărare pentru loturile din staţiunea M. care nu au fost achitate sau pe care nu au fost construite imobile şi, pe de altă parte, reţine că B.A., nu mai deţinea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936.
Se reţine doar pe baza unei prezumţii simple că, potrivit datelor relevate prin raportul de expertiză şi adresele Primăriei Municipiului Constanţa, imobilul lot XX, careu XXIII din Staţiunea M., dobândit de autorul reclamanţilor B.A. prin actul de vânzare autentificat din 22 februarie 1914 la Tribunalul Judeţului Constanţa, identificat de expertiza P. prin punctele l-2-3-4:5-6-7-8-l din planul anexă, nu a fost preluat abuziv de la titularul dreptului de proprietate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, pentru că, în anul 1936, deci anterior instaurării regimului comunist în România, era ocupat de Ministerul Aviaţiei, care deţinea întregul cvartal 40b, în care era inclus şi terenul notificat. În interiorul cvartalului 40b a fost identificată construcţia Complexului C. sau Club C. care, conform adresei Primăriei Municipiului Constanţa, se identifică cu "Vila R.", edificată în anul 1926.
Consideră că nu poate exista nici o prezumţie, potrivit căreia autorul reclamanţilor, B.A., nu mai deţinea în proprietate terenul lot XX din careul XIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936, deoarece nu există nici o dată certă cu privire la modalitatea de transfer al dreptului de proprietate de la autorul reclamanţilor la Ministerul Aviaţiei, iar consemnările din planurile cadastrale întocmite pentru această zonă în anii 1936-1938 nu sunt suficiente.
Chiar instanţa de apel a reţinut dubiul, în sensul că „B.A., nu mai deţinea în proprietate terenul lot XX din careul XXIII din Planul parcelar din 1905-1914, încă din 1926, sau cel mai târziu în 1936”.
Mai mult, instanţa de apel a reţinut numai pe baza adresei a Primăriei Municipiului Constanța că lotul identificat la pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-1 se regăseşte în Planul Cadastral din anii 1936-1938 şi Registrul de proprietăţi poz. AA, careu 40b, fără lot, situat pe B-dul R.C., posesor Ministerul Aviaţiei - Cazinou F.H. Primăria a mai relevat că fosta "Vila R.", azi Club C., figurează în lista monumentelor istorice, la poziţia JJ, cu menţiunea că a fost construită în anul 1926.
Cele consemnate în adresele Primăriei Municipiului Constanţa, care este şi parte în proces, nu pot sta la baza fundamentării unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care, la dosarul iniţial al cauzei, este depusă o adresă din partea Primăriei mun. Constanţa, înregistrată sub nr. 2392/2000, efectuată de către Direcţia Patrimoniu, în care se prezintă situaţia juridică şi urbanistică a lotului revendicat. La următoarea filă din dosar, este prezentat planul de suprapunere parcelară, în cadrul căruia este evidenţiată poziţia actuală a lotului revendicat.
Pe baza respectivei situaţii juridice efectuate de către Primăria mun. Constanţa la nivelul anului 2000 şi a planului de suprapunere parcelară, s-a putut răspunde primului obiectiv dispus de către instanţă, şi anume identificarea imobilului.
La nivelul lunii aprilie 2012, Primăria mun. Constanţa, prin Direcţia Patrimoniu, a depus la dosar situaţia juridică a imobilului, precizând că arhiva Primăriei mun. Constanţa, Direcţia Patrimoniu nu deţine informaţii începând cu anii 1936 - 1938, astfel încât nu se poate identifica lotul nr. XX, din careul XXIII revendicat.
Prin urmare, Primăria a comunicat situaţia juridică a terenului în suprafaţa de 751,10 mp, așa cum a fost identificat în planul de situaţie din cadrul expertizei tehnice efectuată în cauză.
Este astfel de neexplicat cum Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei mun. Constanţa a putut identifica, la nivelul anului 2000, lotul revendicat, pe baza datelor consemnate în actul de vânzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 603 din 22 februarie 1914, a planului I de parcelare al staţiunii M. din anul 1914 şi a planului actual al staţiunii M., iar peste 12 ani, respectiv la nivelul anului 2012, nu mai poate efectua respectiva suprapunere parcelară, întrucât precizează că nu deţine planuri anterioare anului 1936, motiv pentru care este nevoită să apeleze la planul efectuat în cadrul raportului de expertiză tehnică, indicând chiar şi în cadrul planului de suprapunere parcelară numele expertei.
În cauză nu există, deci, nici o probă certă, în sensul că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului notificat de reclamanţi s-a produs anterior perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945.
La data de 26 octombrie 2015, intimații pârâți Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul Local Constanţa au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
În ședința publică din 28 octombrie 2015, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților excepția lipsei capacității procesuale de folosință și exercițiu a recurentei reclamante V.P.E.I., având în vedere că decesul acesteia a intervenit anterior exercitării prezentului recurs, respectiv la data de 2 ianuarie 2013, conform certificatului de deces din 29 ianuarie 2013; că instanța de apel a reținut, prin încheierea din 9 aprilie 2014, că, din eroare, a fost citată apelanta V.P.E.I., care este decedată și al cărui unic moștenitor este reclamantul B.A.G.
Analizând cu prioritate excepția lipsei capacității procesuale de folosință, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța o consideră întemeiată pentru următoarele argumente:
În conformitate cu art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârșind acte juridice.
Potrivit art. 7 din același act normativ, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează cu moartea acesteia.
Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, de la data decesului, o persoană fizică își pierde capacitatea de folosință, iar persoană decedată nu mai poate avea, pe plan procesual civil, drepturi procesuale și, în consecință, nu poate exercita căile de atac instituite de lege în anumite materii.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei - reclamante V.P.E.I. și va respinge recursul declarat de aceasta împotriva deciziei nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca fiind introdus de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.
Examinând recursul declarat de reclamantul B.A.G., prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor leale relevante, Înalta Curte reține următoarele:
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în actuala structură a recursului, pot fi examinate exclusiv motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie care vizează aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt, probleme ce intră în atributul instanțelor de fond.
Or, analizând memoriul de recurs întocmit de recurentul B.A.G., se poate observa că acesta expune și, implicit, critică modul în care instanța de apel, în rejudecare, a apreciat probele administrate în cauză, ipoteză ce fixează controlul de netemeinicie, incompatibil cu cenzura ce se poate realiza în recurs.
Sub aspectul criticii ce vizează situația de fapt din perspectiva identificării imobilului, instanța de recurs apreciază că și aceasta se subsumează pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., ce a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât nu mai constituie un motiv de recurs în actuala reglementare.
În plus, din examinarea considerentelor expuse de instanța de apel, se poate constata că aceasta a stabilit pe deplin situația de fapt, valorificând prin coroborare ansamblul probator administrat în cauză, respectând indicațiile instanței de casare, în considerarea art. 315 C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), determinând nu doar amplasamentul imobilului în litigiu și situația juridică a acestuia, ci și împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat ca urmare a rezoluțiunii de drept a contractului, prin activarea pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract, iar nu ca urmare a exproprierii, în baza Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960, cum în mod nejustificat susține recurentul, astfel încât nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art. 314 C. proc. civ., ce ar fi putut determina casarea hotărârii recurate în ipoteza în care circumstanțele de fapt nu ar fi fost în integralitate stabilite.
În ceea ce privește aspectul privind nemotivarea hotărârii recurate cu privire la clauza existentă în actul de vânzare – cumpărare, autentificat din 22 februarie 1914, transcris, la Tribunalul Constanţa, secţia notariat, ce a avut semnificația unui pact comisoriu de gradul IV, instanța de recurs, examinând considerentele acestei decizii, reține, contrar susținerii recurentului reclamant, că, pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia imobilul notificat nu face parte din domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 10/2001, instanța de apel a analizat, prioritar, faptul că autorul recurentului a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui imobil, ca urmare a rezoluțiunii de drept a contractului, astfel încât transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a produs anterior perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, deci anterior datei de 6 martie 1945.
Astfel, este evident că analiza circumstanțelor cauzei trebuie subordonată interpretării naturii și înțelesului actului de vânzare – cumpărare autentificat din 22 februarie 1914, transcris, la Tribunalul Constanţa, secţia Notariat, prin care autorul recurentului, A.B., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa lotul de teren nr. XX din careul XXIII, plaja M., în suprafață de 751,10 mp, cu obligaţia de a edifica pe acest teren o casă de locuit sau vilă, cu aprobarea autorității comunale, în termen de 4 ani, prelungit apoi la 6 ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
În acest contract a fost inserată o clauză potrivit căreia nerespectarea de către cumpărător a vreuneia dintre obligaţiile asumate de cumpărător prin contract atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără curs de judecată sau altă punere în întârziere, Municipiul Constanţa intrând de plin drept în posesia terenului, fără nicio altă formalitate sau despăgubire pentru cumpărător.
Din redactarea contractului menționat, rezultă fără echivoc că voinţa părţilor a fost aceea de a se restabili situaţia anterioară, în cazul neexecutării vreuneia din obligaţiile asumate, fără incidenţa prevederilor art. 1020 C. civ.
Este de reţinut că, potrivit convenţiei părţilor, care, conform art. 969 C. civ., este legea părţilor (conform principiului pacta sunt servanda), pactul comisoriu de gradul IV este prevăzut expres în contract, terenul fiind înstrăinat numai în scopul construirii unei locuinţe, aceasta fiind condiţia esenţială la perfectarea contractului, astfel că, în cazul nerealizării obligaţiei cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea vânzătorului.
Aşadar, prin inserarea în contract a pactului comisoriu de gradul IV, în mod explicit, părţile au înţeles să accepte ca, în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărător o construcţie până la împlinirea termenului, contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă.
Actul juridic de înstrăinare a fost desfiinţat de drept la expirarea termenului prevăzut pentru îndeplinirea obligaţiei cumpărătorului de a construi un imobil, iar nu prin decizia administrativă nr. 22043/1958 a Consiliului Popular al orașului Constanța, act care doar a constatat că a operat rezoluţiunea de drept a contractelor de vânzare – cumpărare, ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, conform pactului comisoriu de gradul IV, creditorul materializându-şi astfel dreptul de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu.
Ca urmare, imobilul nu a fost preluat în mod abuziv în temeiul vreunui act normativ emis de regimul anterior, ci a revenit în patrimoniul Municipiului Constanţa, urmare a rezilierii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, în baza clauzei având caracterul pactului comisoriu de gradul IV, prevăzută în act. Astfel, decizia administrativă prin care titlul autorului reclamanților a fost desființat și reziliat de plin drept nu constituie prin ea însăși un act abuziv de naționalizare, ci materializează dreptul creditoarei intimate Primăria Constanța de a invoca pactul comisoriu de gradul al IV-lea, stipulate în favoarea sa, conform art. 1021 și 1079 C. civ. și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului, din dezbaterile orale ale cauzei, potrivit căreia pactul comisoriu privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele, ca urmare a existenţei unui caz de forţă majoră, situaţie în care nu este dovedită culpa autorului reclamantului în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract. Astfel, de la momentul încheierii contractului, nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare ridicării construcţiilor.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 3 ani în care statul, prin Municipiul Constanţa, putea invoca rezoluțiunea contractului, este de reţinut că actul în discuţie, încheiat în anul 1914, nu este supus termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ce nu era în vigoare la momentul perfectării actului.
În condiţiile prezentate, rezoluțiunea contractului, ca efect al unei clauze având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, nu poate fi considerată o preluare abuzivă a imobilului, în sensul prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.
Constatându-se că bunul notificat nu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi că recurentul reclamant nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul acestei legi speciale, nu se poate stabili nici dreptul recurentului de a primi despăgubiri băneşti, în conformitate cu Titlul VII, modificat şi completat, din Legea nr. 247/2005 sau cu Legea nr. 165.
Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, că, în interpretarea actului supus judecății, instanța de apel nu a denaturat natura și înțelesul acestuia, hotărârea conținând argumentele faptice și juridice pe care se întemeiază, nefiind operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.G. împotriva deciziei nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 296 și 316 C. proc. civ., instanța îl va obliga pe recurentul reclamant B.A.G. la plata către intimaţii Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul Local Constanţa a sumei de 360 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform chitanței din 20 octombrie 2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei - reclamante V.P.E.I.
Respinge recursul declarat de reclamanta V.P.E.I. împotriva deciziei nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca fiind introdus de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.G. împotriva deciziei nr. 15C din 18 februarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe reclamantul B.A.G. la plata către intimaţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, a sumei de 360 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2456/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2437/2015. Civil → |
|---|
