ICCJ. Decizia nr. 2457/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2457/2015
Dosar nr. 30140/3/2012
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 30140/3/2012, la data de 01 august 2012, reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T. în contradictoriu cu pârâţii SC V. SA, SC C.P. SRL şi SC C.P. Filiala Bucureşti SRL, au solicitat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2001 de B.N.P. A.G., până la concurenţa suprafeţei de teren de 5.805 mp şi construcţiile aflate pe acest teren, încheiat între SC V. în calitate de vânzător şi SC C.P. SRL; nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 decembrie 2002 de B.N.P. A.G., încheiat între SC C.P. SRL şi SC C.P. Filiala Bucureşti, până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi construcţiile aflate pe acesta; nulitatea absolută parţială a actului de alipire încheiat de SC C.P. Filiala Bucureşti, autentificat din 26 august 2005 de B.N.P. A.G. până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi construcţiile aflate pe acesta; obligarea pârâților să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. G.B. nr. 12-16, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 5.805 mp şi construcţiile existente pe acest teren.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 948 şi urm. C. civ., art. 480 şi urm. C. civ.
Pârâta SC V. București SA a depus întâmpinare prin care a solicitat pe cale de excepţie, în baza dispoziţiilor art. 46 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, să se constate prescris dreptul la acţiune pentru anularea absolută şi parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2001 la B.N.P. A.G. şi M.R., încheiat între SC V. Bucureşti SA şi SC C.P. SRL pentru terenul din str. E. nr. 19, fost H.V. nr. 1 (fost 7-9) sector 2, actual str. G.B. nr. 12-16.
La data de 07 octombrie 2013, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că înţeleg să se judece, în calitate de pârâți, cu SC V. Bucureşti S.A., SC V. Bucureşti SA, aceasta fiind continuatoarea în drepturi şi obligaţii a fostei SC V. SA şi cu SC C.P. Filiala Bucureşti SRL.
Prin încheierea din 16 octombrir 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute şi parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2001 de B.N.P. A.G., pentru următoarele considerente:
Reclamanții au invocat nulitatea acestui act, menţionând şi dispoziţiile art. 948 pct. 2 şi ale art. 4 C. civ. privind nevalabilitatea consimţământului şi cauza ilicită.
Or, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare legii. Terenul revendicat şi care a făcut obiect al actelor a căror anulare se solicită a reprezentat obiect al notificării formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ. A mai arătat tribunalul că, dincolo de faptul că reclamanţii nu au invocat nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, aceştia nu au formulat acţiunea în anularea contractelor invocate prin cererea pendinte nici măcar în termen de un an de la data când au aflat de existenţa acestora ci, mult mai târziu, la data de 01 august 2012; promovarea acţiunii ce a făcut obiect al Dosarului nr. 1832/3/2009, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, nu poate constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât acea acţiune a fost respinsă irevocabil, astfel că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute şi parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2001 este întemeiată.
În consecinţă, criticile reclamanţilor referitoare la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2001 de B.N.P. A.G. au fost privite ca neîntemeiate, în condiţiile în care dreptul la acţiune s-a prescris.
Cu privire la fondul litigiului, prima instanţă a arătat, prin sentința civilă nr. 179 din 19 februarie 2014, că reclamanții au solicitat şi constatarea nulităţii absolute parţiale a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente (actul autentificat din 02 decembrie 2002 de B.N.P. A.G., încheiat între SC C.P. SRL şi SC C.P. - Filiala Bucureşti, până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi construcţiile aflate pe acesta şi a actului de alipire încheiat de SC C.P. Filiala Bucureşti, autentificat din 26 august 2005 de B.N.P. A.G. până la concurenţa suprafeţei de 5.805 mp şi construcţiile aflate pe acesta). Dar nulitatea celor două contracte a fost invocată ca urmare a anulării actului din 26 septembrie 2001, potrivit principiului anulării actului subsecvent determinată anularea actului principal (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). În condiţiile în care actul principal nu a fost anulat, ca urmare a prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii acestui act, rezultă că nici actele subsecvente nu pot fi anulate,cât timp nu s-a constatat nevalabilitatea actului principal.
În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere prin care reclamanţii solicită obligarea pârâtei SC C.P. Filiala Bucureşti SRL de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. G.B. nr. 12-16, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 5.805 mp şi construcţii existente pe acesta, tribunalul a constatat că reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocând totodată principiul „quod nullum est nullum producit effectum”, efect al nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare anterior menţionate.
Reclamanţii au mai promovat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu pârâta SC C.P.F. SRL, acţiune respinsă în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 738 din 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 19832/3/2009, reţinându-se că titlul de proprietate al pârâtei este probat prin cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate din 09 februarie 2002, respectiv din 22 aprilie 2005 de B.N.P. A.G., nedesfiinţate până la momentul soluţionării apelului împotriva sentinţei civile nr. 738 din 19 mai 2010. Prin decizia nr. 21A din 24 ianuarie 2012, prin care s-a soluţionat apelul împotriva sentinţei anterior menţionate, s-a reţinut că: „acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu, de imobil preluat de SC V. SA, de modul de preluare şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001”. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că: „Reclamanţii nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură şi nici de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia de la SC C.P. Filiala București SA, în mod direct, prin acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci doar posibilitatea continuării Dosarului nr. 7629/2/2009, cu atragerea în proces şi a continuatorului de drept al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. H.V. nr. 1 (fost 7-9), sector 2, deţinut iniţial de SC V. SA în urma reorganizării Întreprinderi de vinuri şi rachiuri București.”
Dosarul nr. 7629/2/2009 are ca obiect constatarea nulităţii certificatului de proprietate din 20 august 1996, precum şi restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi despăgubiri pentru construcții ilegal edificate, dosar care, în prezent, este suspendat.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că o nouă acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, cele reţinute prin hotărârile anterior menţionate opunându-se cu putere de lucru judecat. Pe de altă parte, nu pot fi aplicabile nici principiile restitutio in integrum şi quod nullum est, nullum producit effectum, referitoare la principalele efecte ale nulităţii actelor juridice, cât timp tribunalul nu a anulat actul de proprietate al pârâtei SC C.P. Filiala Bucureşti SRL.
Prin apelul declarat împotriva hotărârii menţionate, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond a făcut o analiză parţială, dar şi greşită a situaţiei de fapt şi a principilor de drept aplicabile cauzei dedusă judecăţii şi, astfel, a admis în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute şi parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2001 de B.N.P. A.G., actul principal care a condus, în opinia apelanţilor, la însuşirea nelegală şi abuzivă a imobilului de către persoanele fizice care exercitau, la acel moment, conducerea consiliului de administraţie al SC V. SA, pentru a-l transfera „juridic” persoanelor juridice create, în acest scop ilegal, de către aceleaşi persoane. Plecând de la această greşeală de interpretare şi aplicare a legii, instanţa de fond a respins fără nici o analiză celelalte capete din acţiune, respectiv revendicarea imobilului preluat abuziv, fără titlu legal de statul comunist, încălcând grav atât legislaţia internă, cât şi normele şi practică recentă a Curţii Europene.
Încheierea din 16 octombrie 2013 a fost considerată nelegală de către apelanţii reclamanţi pentru argumentul că dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au în vedere posibilitatea pe care legea o acordă persoanelor care se consideră prejudiciate prin încheierea unor acte juridice fie în procesul de privatizare, fie în cadrul vânzărilor imobilelor preluate de stat în mod legal, având ca obiect imobilele pe care le revendică, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, sau pe calea unor acţiuni în revendicare. Termenul de un an, calculat de la 08 februarie 2001, presupune faptul că actele ilegale au fost încheiate până la apariţia Legii nr. 10/2001 şi, în mod evident, nu erau ascunse în mod viclean, deoarece, ulterior apariţiei acestei legi, orice act juridic era presupus ca fiind legal încheiat.
Reclamanţii au susţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pe perioada existenţei pe rolul instanţelor de judecată a celorlalte cauze purtate între părţi, printre care Dosarul cu nr. 7629/2/2009 care se află în continuare pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Hotărârea instanţei a fost criticată şi din perspectiva modului de soluţionare a cererii de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., neobservându-se că terenul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor a fost preluat abuziv, fără titlu legal de Statul Român, şi, deci, nu poate fi nici privatizat şi nici înstrăinat în orice mod de un neproprietar.
Chiar dacă s-ar analiza cauza prin prisma aplicabilităţii deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție şi dacă s-ar invoca Legea nr. 10/2001, apelanţii au arătat că dispozițiile legii speciale nu le sunt aplicabile, că actele de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, iar legalitatea acestora formează obiectul Dosarului nr. 7629/2/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; nulitatea absolută a acestor acte se aplică şi actelor de înstrăinare subsecvente, faţă de reaua - credinţă a reprezentanţilor legali ai intimatelor pârâte.
Prin decizia nr. 161 A din 6 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii – reclamanţi T.D.M. şi T.M.T. împotriva sentinţei civile nr. 179 din 19 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. 31040/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi SC V. – Bucureşti SA prin lichidator judiciar „D., U. şi Asociaţii” SPRL şi SC C.P. – Filiala Bucureşti SRL.
Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerentele:
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate invocată, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii speciale.
Norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, iar prevederile acesteia nu pot fi extinse la o altă situaţie juridică, astfel că, din această perspectivă, Curtea a apreciat că instanţa de fond a aplicat corect dispozițiile legale de mai sus. Astfel, instanţa de apel a constatat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu fac o distincţie în sensul celor exhibate de apelanţi, relativ la data când au fost încheiate actele juridice de înstrăinare ori la motivul de nulitate (apelanţii susţinând că actul juridic contestat a încălcat grav legea, fiind un act juridic încheiat cu viclenie şi ascuns reclamanţilor).
Cererea de repunere în termen, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, se referă la posibilitatea pe care instanţa o are, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie a fost depăşit, de a efectua o repunere în termenul de acţiune.
Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicţie libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant, limitele acestei libertăţi rezultând din formula utilizată de legiuitor „cauze temeinic justificate”, care subliniază caracterul excepţional al acestei instituţii.
Împrejurările susceptibile de a justifica repunerea în termen sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent.
Repunerea în termenul de prescripție extinctivă reprezintă o măsură excepțională, putând fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condițiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceștia își pot valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit.
Repunerea în termenul de prescripție extinctivă nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. În acest termen de 30 de zile, trebuia făcută atât cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă, cât şi cererea prin care se exercită dreptul la acțiune privind pretenția pe fond.
În mod corect a arătat tribunalul că termenul de un an a expirat la data de 14 august 2002, avându-se în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 145/2001 şi că, fiind vorba de un termen de prescripţie, acesta este supus întreruperii sau suspendării, legea specială nefăcând vreo menţiune în acest sens. Prin urmare, dispozițiile art. 13 – 16 din Decretul nr. 167/1958 completează dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, însă reclamanţii nu au invocat nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei şi, eventual, o cerere de repunere în termenul de prescripţie.
Cu privire la acţiunea ce a format obiect al Dosarului nr. 19832/3/2009, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, instanţa a arătat, în mod corect, că o astfel de acţiune nu poate fi întreruptivă a cursului prescripţiei, fiind respinsă irevocabil şi, mai mult, considerentele decizorii ale sentinţei civile nr. 738/2010, definitivă prin decizia civilă nr. 21A/2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost reţinute cu putere de lucru judecat, de asemenea, în mod corect, faţă de acţiunea pendinte.
În contextul menţionat, Curtea a observat că această acţiune s-a aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, încă din data de 28 ianuarie 2008, iar, pe calea acesteia, reclamanţii au revendicat, în contradictoriu cu intimata SC C.P. SRL, imobilul din litigiu.
Pe parcursul acelei judecăţi s-a constatat de către instanţe, în diferite cicluri procesuale, că imobilul iniţial a suferit numeroase transformări, alipiri şi dezmembrări şi asupra lui au fost încheiate numeroase acte juridice, inclusiv cele a căror nulitate se solicită pe calea acţiunii de faţă, că valabilitatea acestor acte juridice nu a fost contestată, fiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi că, procedând la compararea titlurilor de proprietate, s-a reţinut că incidenţa în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor, iar reclamanţii nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură şi nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestora de la SC C.P. – Filiala Bucureşti SRL, în mod direct, prin acţiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamanţii nu au justificat existenţa unui „bun actual” şi nici nu au o speranţă legitimă pentru ca dreptul lor de proprietate să fie prevalent celui al intimaţilor.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat că nu mai poate relua judecata asupra cererii în revendicare, atâta timp cât, prin soluţiile de mai sus, aceasta a primit o dezlegare ce i se impune prin puterea de lucru judecat.
Apelanţii – reclamanţi nu au fost în măsură să demonstreze împrejurarea mai presus de voinţa acestora care i-a împiedicat să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare până la data de 14 august 2002, deşi au declanșat procedura administrativă prin notificarea nr. 1564 din 08 august 2001, adresată Primăriei Municipiului București şi o altă notificare nr. 1567 din 08 august 2001 către intimata SC V. Bucureşti SA. Aceasta din urmă, prin hotărârea nr. 10 din 13 septembrie 2001, le-a comunicat reclamanţilor că suprafaţa de teren de circa 5.288,81 mp teren şi construcţii, nu poate fi restituită în natură. Apelanţii nu au dovedit faptul că această hotărâre ar fi fost contestată pe calea procedurii reglementată pe calea legii speciale, deşi, în cadrul acestei proceduri, aveau posibilitatea de a lua cunoştinţă despre eventualele acte de înstrăinare. Astfel, conduita nediligentă, din această perspectivă, a reclamanţilor a fost în mod corect sancţionată de prima instanţă, prin aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, acordându-se astfel prevalenţă principiului vizat de această normă, respectiv acela al stabilităţii circuitului juridic civil.
Chiar dacă ar fi primită teza apelanţilor reclamanţi, în sensul că au luat cunoştinţă de încheierea actului juridic contestat, cel mai târziu la termenul de judecată de la 30 septembrie 2005, acordat de Tribunalul București, secția III-a civilă, în Dosarul nr. 307/2004, dată la care reclamantul T.D.M. a solicitat introducerea în cauză a SC C.P. SRL, aceştia nu au fost în măsură să demonstreze împrejurările care au fost de natură să-i împiedice ca, până la data de 01 august 2012, să nu poată solicita anularea actelor de înstrăinare şi de a formula, în termenul de 30 de zile de la data la care au cunoscut motivele care au justificat depăşirea termenului general de prescripție, o cerere expresă prin care să solicite repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Dimpotrivă, apelanţii – reclamanţi tind la înlăturarea efectelor sancţiunii reţinută de prima instanţă prin soluţia criticată în prezenta cale de atac, în contextul în care, în dosarul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de proprietate din 20 august 1996, emis pârâtei SC V. SA şi revendicarea imobilului teren situat în Bucureşti, str. H.V., nr. 1, cererea modificatoare formulată de aceştia (având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentului litigiu), a fost privită, în mod irevocabil (decizia civilă nr. 5478/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I-a civilă), ca fiind formulată cu ignorarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. Dosarul nr. 7829/2/2009 se află pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, şi are ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din anul 1996 şi revendicare, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului. În prezent, este suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pendinte. Pentru considerentele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamanţilor, în sensul că cele două acţiuni la care s-a făcut referire în cele ce preced, ar fi întrerupt cursul prescripției.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii T.D.M. şi T.M.T., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea continuării judecaţii.
În esenţă, instanţa de apel a făcut o analiză şi interpretare greşită a motivelor de apel invocate şi a apreciat că hotărârea instanţei de fond ar fi corectă atât din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi a comparării titlurilor de proprietate, ceea ce este profund greşit şi nelegal.
Astfel, instanţa de apel a confirmat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor de a solicita nulitatea actelor juridice încheiate cu încălcarea Legii nr. 10/2001, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 octombrie 2013, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor de a solicita nulitatea absolută a actelor juridice de vânzare-cumpărare, pe motiv că termenul de formulare a unor asemenea cereri, stabilit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este de 1 an, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 8 februarie 2001.
Instanţa de apel a preluat argumentele juridice reţinute de instanţa de fond care, la rândul său, a preluat fără nicio cenzură apărările intimaților-pârâți şi a reţinut că norma specială [art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] este de strictă interpretare şi aplicare, iar, în condiţiile în care norma legală nu face nicio distincţie în legătură cu modul de aplicare, relativ la data când au fost încheiate actele juridice ce fac obiectul acţiunii sau data când reclamanţii au avut cunoştinţă de existenţa actelor juridice, nu pot fi primite apărările apelanţilor. Mai mult, apelanţii nu au solicitat repunerea în termenul de contestare a actelor, în condiţiile în care termenul de formulare a acţiunilor în nulitate a expirat la 14 august 2002, în timp ce acţiunea a fost introdusă abia la data de 01 august 2012.
În opinia reclamanţilor, termenul de prescripţie de 1 an, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, vizează exclusiv actele ilegale încheiate în procesul de privatizare (perioada 1990-2001), dar şi în procesul de vânzare-cumpărare a imobilelor preluate în mod nelegal de statul român, urmare actelor de naţionalizare (Decretul nr. 92/1950 şi altele) şi înstrăinate prin intermediul Legii nr. 112/1995, deci vizează actele juridice încheiate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001, prin art. 45 alin. (5), stabileşte pentru aceste situaţii, prin derogare de la dreptul comun, un termen de prescripţie de 1 an, nu de la data încheierii actului juridic, ci de la data apariției legii, având deci un caracter de repunere în termen pentru petenții care au fost prejudiciaţi prin încheierea acestor acte juridice.
Astfel, dacă s-ar interpreta că acest termen de 1 an, calculat de la data apariției Legii nr. 10/2001, s-ar aplica şi altor cazuri care au apărut ulterior anului 2001, ar fi un non sens juridic şi s-ar deturna voinţa legiuitorului.
În speţă, în condiţiile în care actul juridic anulabil a fost încheiat cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001, deci ulterior apariției legii, şi recurenţii au aflat despre existenţa lui abia în septembrie 2005, fiind ascuns pur şi simplu, regimul juridic al prescripţiei dreptului la acţiune este prevăzut de dreptul comun, respectiv de Decretul nr. 167/1958 privitor la excepţia extinctivă, dreptul la acţiune poate fi exercitat de oricine are interes juridic şi oricând, nefiind supus unui termen, practic fiind imprescriptibil.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel a confirmat că, în cazul reclamanţilor, nu a fost întrerupt cursul prescripţiei, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, reclamanţii nu au demonstrat împrejurările pentru care au fost împiedicaţi să formuleze acţiunea în nulitate absolută a actelor juridice, înainte de termenul din 01 august 2002, nu au solicitat repunerea în termen şi, oricum, cele două acţiuni separate nu au întrerupt cursul prescripţiei, argumentare confirmată de instanţa de apel.
Recurenţii-reclamanţi au precizat că termenul de 1 an, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a fost întrerupt pe întreaga perioadă a existenţei pe rolul instanţelor de judecată a Dosarului nr. 7629/2/2009, care se află şi în prezent pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu A.P.A.P.S., Ministerul Agriculturii şi SC V. SA, constatarea nulităţii absolute a certificatului de proprietate, emis la 20 august 1996 şi obligarea pârâtelor A.P.A.P.S. şi V. SA să le restituie, în deplină proprietate şi posesie, terenul de 5.288 mp şi construcţiile existente. La termenul de judecată din 13 decembrie 2007, reclamanţii au solicitat să se constate şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între F.P.S. şi SC V. SA şi a fost introdus în cauză pârâtul F.P.S.
Această acţiune care a întrerupt orice termen de prescripţie a fost declanşată de recurenţii-reclamanţi în anul 2002, deci înaintea termenului de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, a parcurs toate gradele de jurisdicţie şi are ca obiect nulitatea actelor de privatizare ale SC V. SA în ceea ce priveşte terenul şi construcţiile în cauză şi revendicarea imobilului.
Acest comportament juridic al recurenţilor-reclamanţi nu poate fi interpretat ca o pasivitate, de natură să atragă efectele termenului de prescripţie de 1 an, deoarece termenul de prescripţie, oricare ar fi acesta, general sau derogator, a fost întrerupt, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, efectele juridice fiind cele prevăzute de art. 17 din acelaşi act normativ, începând să curgă o nouă prescripţie.
Printr-un motiv de recurs distinct, recurenţii au criticat faptul că instanţa de apel, prin încheierea din 2 martie 2015, a respins cererea formulată de apelanţii-reclamanţi de întrunire a celor două cauze aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, respectiv a Dosarului nr. 30140/3/2012 la Dosarul nr. 7629/2/2009, în temeiul disp. art. 164 C. proc. civ., având în vedere că ambele cauze se aflau la aceeaşi instanţă, au aceleaşi părţi principale, obiectul şi cauza celor două dosare au între ele o strânsă legătură, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ultima critică a vizat faptul că instanța de apel a omologat hotărârea instanţei de fond şi a confirmat soluţia de respingere a cererii de revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate, fără nicio motivare, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii au susţinut că, prin cel de-al doilea motiv de apel, au solicitat instanţei de apel să constate că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de revendicare, dar acest motiv de apel nu a fost în niciun fel motivat de instanţa de apel care, în ultima propoziţie din considerentele hotărârii, a apreciat că: „Soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, nu numai în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi a comparării titlurilor de proprietate”.
Or, lipsa argumentării juridice a respingerii cererii de revendicare echivalează cu pronunţarea unei hotărâri nelegale.
În aceste condiţii, recurenţii au reiterat următoarele argumente:
- instanţele de judecată au întârziat soluţionarea Dosarului nr. 7629/2/2009, în care reclamanţii T. au formulat cererea de chemare în judecată în anul 2002 şi au solicitat nulitatea actelor de privatizare şi revendicarea imobilului;
- cererea de revendicare imobiliară formulată de reclamanţi, prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, întemeiată pe disp. art. 480 C. civ., poate fi soluţionată şi în prezent, cu respectarea normelor interne, dar şi a normelor C.E.D.O. în materie. Astfel, trebuie reţinut că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, fără titlu legal, de statul român şi acesta nu putea fi nici privatizat, nici înstrăinat, în orice mod, de un neproprietar. Titlul de proprietate invocat de SC V. SA şi, ulterior, de pârâţi nu provine de la adevăratul proprietar şi nu are nicio valoare juridică, fiind un act administrativ.
În măsura în care s-ar analiza cauza prin prisma aplicabilităţii deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. şi chiar dacă s-ar invoca legea specială, Legea nr. 10/2001, trebuie avute în vedere următoarele argumente:
- imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv, fără titlu legal de către statul comunist, şi, deci, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu-i sunt aplicabile, imobilul aparţinând de drept moştenitorilor proprietarului iniţial, originar;
- dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, actele de privatizare sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul când actul a fost încheiat cu bună-credinţă, or, în speţă, reclamanţii T. au notificat şi s-au opus categoric actelor de privatizare şi au solicitat revendicarea imobilului, acte ce fac obiectul Dosarului nr. 7629/2/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, suspendat;
- aceeaşi sancţiune, a nulităţii absolute, se aplică şi actelor de înstrăinare subsecvente, buna - credinţă neputând fi invocată în aceste cazuri, actele juridice fiind încheiate cu încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001;
- dacă s-ar invoca prioritatea prevăzută în teza finală a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., nu se poate susţine că, în cazul lor, prin admiterea cererii de revendicare, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, întrucât, prin sintagma „un alt drept de proprietate”, se înţelege un drept de proprietate dobândit în mod legal, cu respectarea tuturor condiţiilor legale privind condiţiile esenţiale de valabilitate a unui act juridic. Or, actul sau actele juridice încheiate de SC V. SA şi subdobânditori sunt viciate şi ilegale, fiind încheiate cu rea-credință, astfel încât aceşti dobânditori nu pot fi protejaţi de lege.
Mai mult, prin admiterea cererii de revendicare, nu este influenţată securitatea raporturilor juridice, deoarece, tocmai prin această soluţie, s-ar pune capăt unui şir neîntrerupt de procese civile.
Intimata SC V. SA a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurenții nu au declarat apel împotriva încheierii de ședință din 16 octombrie 2013, pronunțată de prima instanță; nu au solicitat repunerea în termenul de depunere a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2001, încheiat între SC V. SA și SC C.P. SRL; certificatul de atestare a dreptului de proprietate din anul 1996 nu a fost anulat; nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune; instanța de apel a reținut, în soluționarea acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu, prin compararea titlurilor, puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 315 C. proc. civ.
Recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede:
Primul motiv de recurs prin care se critică interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este fondat.
Conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 460/13 august 2001, şi prin O.U.G. nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 720/12 noiembrie 2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.
Din interpretarea raţională şi sistematică a dispozițiilor legale evocate, rezultă că domeniul de aplicabilitate al acestora se raportează la acțiunea în anularea sau în declararea nulității actelor de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În cazul actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil, se poate confirma nulitatea, în situaţia existenţei bunei-credinţe a părţii dobânditoare.
O asemenea ipoteză de validare nu poate fi recunoscută pentru situaţia în care contractul se încheie ulterior intrării în vigoare a actului normativ şi pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţia art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancţiunea nulităţii absolute, fără posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credinţe.
În acelaşi sens, termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 modificată, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, vizează exclusiv actele juridice încheiate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, respectiv datei de 14 februarie 2001.
Or, în speţă, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare care au făcut obiectul acţiunii în nulitate exercitate de reclamanţii recurenţi din prezentul litigiu s-a realizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 26 august 2001, 2 decembrie 2002 şi 26 august 2005, ceea ce determină scoaterea lor din sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, termenul special de prescripţie de 18 luni nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispoziţiile dreptului comun - Decretul nr. 167/1954, art. 2 (nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție) - care, deci, în ipoteza nulității, stabilesc imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.
În acest punct, trebuie respinsă apărarea intimatei pârâte, conform căreia recurenții reclamanți nu ar putea critica soluția admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, din perspectiva faptului că aceștia nu au atacat încheierea de la 16 octombrie 2016, câtă vreme regimul încheierilor interlocutorii reglementate de art. 268 alin. (3) C. proc. civ., prevede că acestea se atacă odată cu hotărârea pronunțată pe fondul pretențiilor, iar nu pe cale separată, și apelul exercitat împotriva hotărârii se consideră introdus și împotriva încheierilor interlocutorii, recurenții atacând această soluție prin exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamanților.
Cum instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, soluţie confirmată nelegal de instanţa de apel, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor legii speciale, se impune casarea hotărârii recurate şi a sentinţei civile nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie impus în această materie şi pentru ca părţile să beneficieze de o judecată pe fond a cauzei, câtă vreme acestea au solicitat în mod expres, prin însăși cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu consecinţa aplicării art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Reținând că instanţa de recurs a stabilit că, în litigiul dedus judecății, se aplică regimul nulităţii absolute de drept comun, sub aspectul imprescriptibilității acțiunii în nulitate, iar nu cel derogatoriu prevăzut de legea specială, argumentele recurenţilor vizând întreruperea cursului prescripţiei și repunerea în termenul de formulare a acțiunii în nulitate, precum şi consideraţiile instanţei de apel sub acest aspect devin caduce şi nu mai este necesar a fi cenzurate.
În acelaşi sens, acest motiv peremptoriu de recurs ar putea determina în continuare neanalizarea celorlalte motive de recurs invocate, dar cum acestea privesc norme de procedură şi garanţii procesuale care vor fi, posibil, repuse în discuţie, se impun următoarele consideraţii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică soluţia respingerii cererii de întrunire a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. şi al Dosarului nr. 7629/2/2009, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţie pronunţată prin încheierea din 2 martie 2015, instanţa de recurs reţine următoarele:
În conformitate cu art. 164 alin. (1) C. proc. civ., părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătura.
Conexitatea reglementată de acest text legal este un aspect ce ţine de buna administrare a justiţiei care este la latitudinea instanţelor, având un caracter facultativ, iar nu imperativ. În consecinţă, dacă instanţele fondului expun argumentele pentru care au respins cererea de conexare formulată de oricare dintre părți, problema de a şti până la ce punct obiectul şi cauza unor cereri aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti au între ele o strânsă legătură este o problemă de fapt ce este lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond şi, fiind o chestiune de fapt, nu poate constitui un veritabil motiv de casare, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţi în prezenta cauză.
Particularizând la cauza dedusă judecăţii şi analizând încheierea din 2 martie 2015, se poate constata că instanţa de apel a expus argumentele în temeiul cărora a respins cererea de conexare a apelanţilor reclamanţi, neputându-se decela nicio aparenţă de arbitrar în pronunţarea acestei soluţii.
Astfel, în rejudecarea cauzei, dacă această cerere va fi reiterată, va incumba instanţelor de fond obligaţia de a verifica dacă sunt întrunite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., care se raportează la cereri ce sunt puse în stare de judecată, iar nu la cele suspendate, dacă sunt între instanţe de acelaşi grad, dacă au o strânsă legătură, pentru ca joncţiunea de procedură să ducă la o bună administrare a justiţiei şi la evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii.
Asupra motivului de recurs prin care se invocă nemotivarea hotărârii instanţei de apel privind soluţia de respingere a cererii de revendicare prin compararea titlurilor, instanţa de recurs apreciază că este unul fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, care reglementează motivarea hotărârilor judecătoreşti ca o garanţie a procesului echitabil, însă, în contextul cauzei, - în care s-a reţinut nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, de către instanţele fondului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti - această constatare rămâne, formal, fără efecte juridice asupra soluţiei adoptate în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar reținând și împrejurarea că nu s-a realizat o judecată pe fond a cererii în constatarea nulității, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii T.D.M. şi T.M.T. împotriva deciziei civile nr. 161 A din 6 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa această decizie şi sentinţa civilă nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
În rejudecare, instanţele de fond vor avea în vedere ansamblul apărărilor invocate în cauză atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi, asupra cărora, la acest moment procesual, instanţa de recurs nu poate specula.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii T.D.M. şi T.M.T. împotriva deciziei civile nr. 161/ A din 6 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 179 din 19 februarie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2459/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2456/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
