ICCJ. Decizia nr. 289/2015. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 289/2015
Dosar nr. 49039/3/2012
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâtele Banca U.T. SA şi SC E.B.C. SRL, solicitând anularea contractului de garanţie imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat între Banca U.T. SA şi SC M. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 5355 din 11 iulie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de garanţie imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 de notarul public Z.R.S., dedus judecăţii, reclamanta SC M. SRL, în calitate de garant ipotecar, a garantat-o pe pârâta Banca U.T. SA, în calitate de creditor garantat, cu imobilul proprietatea sa, situat în localitatea Sebeş, str. M.K., pentru îndeplinirea integrală şi la timp a tuturor obligaţiilor contractuale asumate de împrumutata SC E.B.C. SRL prin contractul de credit din 17 iulie 2009.
A mai consemnat tribunalul că prin hotărârea A.G.E.A din 26 iunie 2009, asociaţii societăţii reclamante au decis constituirea în favoarea Banca U.T. SA pentru SC E.B.C. SRL a unei ipoteci de rangul 1 asupra imobilelor societăţii-teren şi construcţii înscrise în cartea funciară, în acest sens fiind împuterniciţi S.V. şi/sau D.V.C. pentru ca direct sau prin mandatar ales să reprezinte societatea în raporturile cu Banca U.T. SA, să semneze în numele şi pentru societate contractul de garanţie ipotecară şi toate contractele de garanţie necesare, precum şi actele adiţionale referitoare la creditul aprobat prin contractul din 26 februarie 2008 de către Banca U.T. SA în favoarea SC E.B.C. SRL sau orice alt act juridic încheiat de părţi în legătură cu acestea, semnătura acestuia fiind opozabilă societăţii.
De asemenea, tribunalul a notat că actul dedus judecăţii, contractul de garanţie imobiliară a fost semnat pentru reclamantă de reprezentanţii săi S.V. şi D.V.C., mandataţi în acest sens prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform încheierii nr. 59626 din 2 iulie 2009 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 4598/02.09.2009.
În considerarea celor anterior expuse, prima instanţă a apreciat ca nefondată susţinerea reclamantei privind lipsa mandatului societăţii pentru reprezentanţii care au semnat contractul de garanţie ipotecară, pentru semnarea şi garantarea contractului de credit din 17 iulie 2009.
De asemenea, în argumentarea acestei concluzii, tribunalul a reţinut că, întrucât prin contractul de credit din 17 iulie 2009 s-a convenit o rescadentare a liniei de credit acordate conform contractului din 26 februarie 2008, primul contract poate fi apreciat ca un act adiţional al ultimului.
Prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la nemenţionarea în cuprinsul contractului de garanţie ipotecară a actului prin care au fost împuterniciţi reprezentanţii săi, apreciind-o ca lipsită de relevanţă, în contextul existenţei mandatului. Totodată a înlăturat şi susţinerea privind lipsa raporturilor reclamantei cu societatea garantată, apreciind că nu este de natură să atragă nulitatea contractului de garanţie şi că nu poate verifica şi cenzura oportunitatea deciziei de garanţie, asumată de reclamantă prin hotărârea A.G.E.A. săi, întrucât hotărârea nu a fost contestată şi tribunalul nu a fost învestit cu verificarea legalităţii acestui act.
Similar, prima instanţă a apreciat ca neîntemeiate şi afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa din obiectul său de activitate a garantării/creditării persoanelor fizice şi/sau juridice, reţinând că garantarea nu constituie obiect de activitate pentru a se aprecia asupra încălcării principiului specialităţii invocat de reclamantă şi că a fost respectată condiţia formei autentice a contractului de ipotecă.
Împotriva sentinţei civile sus menţionate, reclamanta SC M. SRL prin administrator judiciar I.M. SPRL, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere scopul contractului de credit din 17 iulie 2009 de rescadenţare a liniei de credit acordată conform contractului din 26 februarie 2008, şi a apreciat că şi contractul de garanţie ipotecară pentru garantarea creditului contractat prin convenţia din 17 iulie 2009 se referă la creditul aprobat prin contractul din 26 februarie 2008, astfel că a reţinut că încheierea sa se încadrează în limitele mandatului acordat de societatea reclamantă împuterniciţilor săi prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009.
În susţinerea acestei concluzii, curtea a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sebeş în Dosarul nr. 1471/298/2011, irevocabilă, în considerentele căreia s-a consemnat că actul de credit din 17 iulie 2009 este adiţional contractului din 26 februarie 2008 menţionat în hotărârea A.G.E.A. a societăţii reclamante, pentru care mandatarii acesteia au fost împuterniciţi prin mandat special să încheie acte adiţionale.
De asemenea, instanţa de apel a notat că tribunalul nu a nesocotit principiul simetriei formei actelor juridice, raportat la lipsa formei autentice a mandatului reprezentanţilor reclamantei pentru semnarea contractului de garanţie imobiliară şi că s-a pronunţat în limitele învestirii, în condiţiile în care reclamanta nu a invocat acest motiv de nulitate prin cererea de chemare în judecată, ci doar prin concluziile scrise depuse la 19 iunie 2013, ulterior reţinerii cauzei în pronunţare, la 13 iunie 2013, astfel că nu a putut fi pus în discuţia contradictorie a părţilor.
Totodată, a reţinut că motivul nu poate face obiectul analizei direct în apel, conform prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care statuează că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat ca nefondat şi motivul suplimentar de apel ridicat de apelantă, reţinând că aceasta îşi invocă propria turpitudine, având în vedere că, deşi reprezentată în faţa primei instanţe nu a adus la cunoştinţa acesteia că împotriva sa a fost deschisă procedura insolvenţei.
În acest sens a subliniat că dispoziţiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că persoanele juridice în procedura reorganizării judiciare şi falimentului vor fi citate prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, sunt aplicabile în măsura în care partea aflată în situaţia menţionată încunoştinţează instanţa asupra stării sale.
Împotriva deciziei civile nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei primei instanţe, admiterii acţiunii şi anulării contractului de garanţie imobiliară autentificat din 17 iulie 2009 la Biroul Notarial Public A., încheiat cu Banca U.T. SA.
În motivare, autoarea căii de atac, după expunerea parcursului procesual al litigiului, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia.
În acest sens a arătat că nu poate fi apreciat contractul din 17 iulie 2009 ca fiind un act adiţional la contractul din 26 februarie 2008, întrucât între cele două acte există diferenţe majore în ceea ce priveşte obiectul şi scopul încheierii lor.
Sub acest aspect, recurenta a precizat că, în timp ce obiectul contractului din 26 februarie 2008 constă în acordarea unei linii de credit în cuantum de 1.800.000 RON, contractul din 17 iulie 2009 are ca obiect un nou credit pentru „rescadenţarea liniei de credit acordată conform contractului din 26 februarie 2008”, semnificaţia rescadenţării fiind înlocuirea unei datorii vechi cu alta nouă, părţile contractând un nou credit, pentru o sumă diferită şi în termeni diferiţi.
De asemenea, a arătat că diferenţa dintre cele două contracte se observă şi în ceea ce priveşte scopul acestora, intenţia de a încheia două contracte diferite reflectându-se şi în denumirea acestora precum şi în faptul că anterior încheierii contractului din 17 iulie 20009, părţile încheiaseră 10 acte adiţionale la contractul din 26 februarie 2008, astfel că, în ipoteza în care ar fi dorit ca şi actul privind rescadenţarea liniei de credit să fie un act adiţional la contractul din 26 februarie 2008, nu l-ar fi denumit ca fiind un nou contract, cu un număr diferit de înregistrare.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel pentru a fi fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Din această perspectivă, a precizat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat critica sa referitoare la nesocotirea de către prima instanţă a principiului simetriei formei actelor juridice.
A susţinut în acest sens că este profund injustă motivarea instanţei de apel, conform căreia nu poate proceda la analiza argumentelor sale referitoare la nesocotirea de către prima instanţă a principiului simetriei formei actelor juridice deoarece au fost prezentate după închiderea dezbaterilor asupra fondului şi că îi îngrădeşte dreptul la apărare.
A mai susţinut că este lipsit de fundament juridic argumentul instanţei de apel, în sensul schimbării cauzei acţiunii prin invocarea nerespectării principiului simetriei formei actelor juridice în apel, făcând referire la definiţia cauzei cererii de chemare în judecată şi la jurisprudenţa în materie.
În acest sens, autoarea căii de atac arată că în faţa ambelor instanţe de fond, în susţinerea nelegalităţii încheierii contractului din 17 iulie 2009, a invocat dispoziţiile art. 1772 C. civ. şi principiul simetriei formei actelor juridice şi a arătat că mandatul acordat prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009 pentru încheierea contractului de ipotecă trebuia să îmbrace forma autentică, condiţie cerută ad validitatem ce nu a fost îndeplinită în cauză.
În continuare, a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al apelului, şi în baza cărora trebuia să verifice toate aspectele de fapt şi de drept invocate în primă instanţă şi corectitudinea aprecierilor acesteia, refuzând să analizeze motivul de apel referitor la nesocotirea principiului simetriei formei actelor juridice.
A mai criticat recurenta decizia atacată şi pentru că a fi reţinut în mod nelegal că instanţele de fond nu au fost învestite cu verificarea legalităţii hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 şi că nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză.
O altă critică formulată de recurentă a vizat aprecierea instanţelor de fond în sensul că nu era necesară menţionarea în cuprinsul contractului de garanţie imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său.
În continuare, autoarea căii de atac a reluat susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată şi motivele de apel, în sensul inexistenţei mandatului pentru garantarea contractului din 17 iulie 2009, motivat de faptul că împuternicirea dată prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009 a vizat exclusiv garantarea obligaţiilor pârâtei SC E.B.C. SRL asumate prin contractul din 26 februarie 2008 şi a arătat că extinderea garanţiei asupra noului credit în cuantum de 2.100.000 RON reprezintă o încălcare flagrantă a voinţei societăţii, exprimată în mod neechivoc prin hotărârea amintită.
Ultima critică formulată de recurentă a vizat greşita apreciere a instanţei de apel asupra incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ.
Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinări şi nici alte apărări în cauză.
Analizând decizia atacată, prin prisma actelor dosarului, a susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ori atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că instanţele de fond au interpretat greşit contractul din 17 iulie 2009, apreciindu-l ca fiind un act adiţional la contractul din 26 februarie 2008, întrucât între cele două acte există diferenţe majore în ceea ce priveşte obiectul şi scopul încheierii lor.
Examinarea criticii subsumate acestui motiv de recurs relevă că recurenta nu a sesizat dezlegarea reală dată de instanţele de fond acestei chestiuni, respectiv că aprecierea contractului din 17 iulie 2009 ca fiind act adiţional la contractul din 26 februarie 2008 a intrat în puterea lucrului judecat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 926 din 14 noiembrie 2011, de către Judecătoria Sebeş în Dosarul nr. 1471/298/2011, rămasă irevocabilă.
Astfel, Înalta Curte constată această critică ca nefondată în considerarea distincţiei dintre efectul pozitiv şi cel negativ al autorităţii de lucru judecat şi modalitatea în care acestea se manifestă, în speţă.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi cea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părţi, obiect şi cauză (care într-adevăr, în speţă, nu se regăseşte), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
Având în vedere efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare, Înalta Curte va reţine că în mod legal instanţele de fond au constatat că a fost stabilit cu putere de lucru judecat caracterul de act adiţional la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 prin sentinţa civilă nr. 926 din 14 noiembrie 2011 a Judecătoriei Sebeş, dată în Dosarul nr. 1471/298/2011, rămasă irevocabilă.
Astfel, în Dosarul nr. 1471/298/2011, Judecătoria Sebeş, învestită cu judecarea contestaţiei la executare formulată de reclamanta din prezenta cauză, respingând acţiunea prin sentinţa anterior evocată a statuat că faţă de scopul încheierii contractului din 17 iulie 2009, de rescadenţare a împrumutului acordat prin contractul din 26 februarie 2008, se poate aprecia că primul contract este adiţional celui de-al doilea.
Prin urmare, caracterul de act adiţional la contractul din 26 februarie 2008 al contractului din 17 iulie 2009 a fost tranşat irevocabil prin sentinţa mai sus evocată, iar această chestiune nu mai poate fi adusă în dezbatere de către recurentă, deoarece statuarea asupra sa într-un sens contrar celui deja dezlegat ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat manifestată pozitiv, sub forma prezumţiei absolute, a hotărârii anterioare.
În ceea ce priveşte critica formulată de autoarea căii de atac subsumat pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., referitor la nesocotirea principiului simetriei actelor juridice, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă şi legală aprecierea instanţei de apel în sensul că nu putea forma obiectul cenzurii omisso medio, cu atât mai mult cu cât acest motiv de nulitate a contractului de garanţie ipotecară dedus judecăţii era de natură să schimbe cauza cererii de chemare în judecată în faza procesuală a apelului.
Argumentele în susţinerea acestei concluzii rezidă în următoarele:
Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Astfel, reţinând, urmare a verificării actelor dosarului, că reclamanta nu a învestit prima instanţă cu motivul de nulitate a contractului de garanţie imobiliară constând în lipsa formei autentice a mandatului de reprezentare ca efect al principiului simetriei formei actelor juridice, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., caracterul devolutiv al căii de atac operând în limitele statuate de textul legal menţionat.
Or, cum în speţă, motivul de nulitate a actului dedus judecăţii constând în neîndeplinirea formei autentice a mandatului, impuse ad validitatem pentru constituirea ipotecii imobiliare conform art. 1772 C. civ. în baza principiului simetriei formei actelor juridice, presupune modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a situaţiei de fapt calificată juridic, nu putea forma obiectul cenzurii în apel, în condiţiile în care nu formase obiectul analizei primei instanţe.
Aceasta deoarece schimbarea cauzei în apel ar duce la analiza unui alt temei juridic faţă de cel examinat de instanţa de fond şi a altei instituţii juridice, cu regim legal distinct faţă de cel avut în vedere de prima instanţă.
De asemenea, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a apreciat că tribunalul a dispus în limitele învestirii şi a principiului disponibilităţii, în condiţiile în care reclamanta a invocat pentru prima dată motivul de nulitate mai sus evocat, cu ocazia acordării cuvântului pe fondul cauzei conform încheierii de amânare de pronunţare din 13 iunie 2013 şi a concluziilor scrise depuse la 19 iunie 2013 ulterior rămânerii în pronunţare (13 iunie 2013), cu depăşirea primei zile de înfăţişare prevăzute ca termen limită de modificare a acţiunii conform art. 132 alin. (1) coroborat cu art. 134 C. proc. civ.
A mai criticat recurenta decizia atacată şi pentru că a fi reţinut în mod nelegal că instanţele de fond nu au fost învestite cu verificarea legalităţii hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 şi că nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză.
O altă critică formulată de recurentă a vizat aprecierea instanţelor de fond în sensul că nu era necesară menţionarea în cuprinsul contractului de garanţie imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său.
Înalta Curte nu poate primi nici criticile formulate de recurentă referitor la pretinsa neanalizare a hotărârii A.G.E.A. din 26 iunie 2009 şi la nemenţionarea în cuprinsul contractului de garanţie imobiliară a mandatului în baza căruia a fost semnat în numele său.
Argumentele avute în vedere în susţinerea acestei concluzii constau în aceea că interpretarea recurentei este una eronată şi că instanţele de fond, referindu-se la faptul că hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009 nu poate face obiectul controlului judecătoresc în cauză, au subliniat faptul că nu au fost învestite cu un capăt de cerere care să aibă ca obiect actul respectiv, dar aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate, ambele instanţe l-au analizat prin raportare la contractul de garanţie a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată, în limitele impuse de respectarea principiului disponibilităţii.
Similară este situaţia şi în ceea ce priveşte lipsa menţiunii mandatului reprezentanţilor recurentei în contractul de garanţie imobiliară, în condiţiile în care nicio normă legală nu condiţionează valabilitatea actului de o atare menţiune, iar mandatul a fost dat prin hotărârea A.G.E.A. din 26 iunie 2009, înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, fiind astfel opozabilă erga omnes.
Nefondată este şi pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta nu a încunoştinţat instanţa despre intrarea sa în procedura insolvenţei, critica sa vizând faptul că nu a fost citată prin administratorul judiciar, a fost în mod corect apreciată de instanţa de prim control judiciar ca semnificând practic invocarea propriei turpitudini.
În sprijinul acestei concluzii se situează şi dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., care statuează că „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar (...)”.
Astfel, în condiţiile în care legiuitorul a ales să sancţioneze partea pentru neîncunoştiinţarea instanţei cu privire la schimbarea domiciliului/sediului său, cu atât mai mult nu poate fi sancţionată hotărârea instanţei pentru a nu fi făcut aplicarea unei dispoziţii legale în materia citării, în condiţiile în care partea nu a făcut demersurile necesare atragerii incidenţei normei respective.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală şi că motivele de nelegalitate invocate nu justifică casarea sau modificarea acesteia, aşa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M. SRL, prin administrator judiciar I.M. SPRL, împotriva deciziei civile nr. 332 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 561/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 573/2015. Civil → |
|---|
