ICCJ. Decizia nr. 699/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 699/2015
Dosar nr. 44880/3/2011*
Şedinţa publică de la 3 martie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în Dosarul nr. 44880/3/2011*, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.D., M.I.M., M.S.M., M.A.M., T.C., C.E., P.V., în contradictoriu cu pârâtul F.P.V.S.
A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 50.000 lei către M.S.M.; 50.000 lei către M.A.M.; 25.000 lei către T.C.G.; 25.000 lei către C.E.; 25.000 lei către M.I.M.; 25.000 lei către P.V. şi 25.000 lei către M.D.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune materiale ca neîntemeiat.
A fost obligată pârâta la plata următoarelor sume: 6.200 lei către P.V.; 6.200 lei către T.C.G. şi 6.200 lei către M.D. cu titlu de cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că întrucât în accident a fost implicat un singur autovehicul operează prezumţia că vinovăţia în producerea accidentului revine în exclusivitate conducătorului auto decedat, la data producerii accidentului autoturismul fiind radiat (situaţie ce rezultă din adresa M.A.I.- I.G.P. nr. din 23 august 2010) din data de 12 iunie 2008, iar conducătorul auto neavând încheiată asigurare de răspundere civilă auto; în aceste condiţii devenind incidente dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, care prevăd antrenarea răspunderii F.P.V.S., acesta având drept scop protejarea victimelor accidentelor de circulaţie care s-au soldat cu vătămări corporale sau decese, în două ipoteze: atunci când autorul nu poate fi identificat şi când autovehiculul nu era asigurat.
S-a reţinut că aceeaşi obligaţie de reparare a prejudiciului este reglementată şi prin art. 251 din Legea nr. 32/2000, modificată prin Legea nr. 113/2006, care prevăd că F.P.V.S. se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente, dacă: a) vehiculul care a produs accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente.
Referitor la despăgubirile materiale pretinse, tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă. Chitanţele fiscale anexate în copie nu se coroborează cu nicio altă probă, ele nepurtând menţiuni din care să reiasă că au legătură cu cheltuielile de înmormântare fiind doar indicate în acţiune ca fiind în sumă de 30.000 lei pentru fiecare reclamant fără a se arăta concret ce reprezintă (înmormântare, pomeni, etc.)
Referitor la daunele morale s-a arătat că prin natura lor acestea nu sunt susceptibile de un calcul exact; nici sistemul legal din România şi nici normele comunitare nu prevăd o modalitate concretă de calcul întrucât acest tip de prejudiciu nu este susceptibil de evaluare; principiul reparării integrale a prejudiciului material nu poate fi aplicat în materia daunelor morale, că se poate acorda victimei o indemnizaţie care are ca scop compensarea pentru suferinţele psihice produse ca urmare a pierderii unei rude apropiate; în speţă reclamanţii se aflau în relaţie de rudenie apropiată cu defuncţii, aceştia fiind fiice, respectiv mamă, soţie sau frate ori bunică.
Cererea de acordare de daune materiale formulată de M.A.M. şi M.S.M. a fost respinsă cu motivarea că, la dosar nu există nici un început de dovadă din care să rezulte că tatăl acestora realiza venituri permanente din muncă.
În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către reclamanţi.
Împotriva sentinţei civile nr. 189 din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în Dosarul nr. 44880/3/2011*, au formulat apel reclamanţii M.D., M.I.M., P.V., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. şi pârâtul F.P.V.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. În apelul formulat de reclamanţi s-a criticat sentinţa pronunţată la fond cu privire la următoarele aspecte:
- neacordarea în mod greşit a daunelor materiale în cuantum de 30.000 lei pentru mama victimei decedate, M.D. pentru care nu s-au putut păstra şi arhiva toate chitanţele şi mijloacele doveditoare privind efectuarea cheltuielilor de înmormântare şi cu parastasele ulterioare de pomenire până la 7 ani, fiind cunoscut cuantumul ridicat al unor astfel de cheltuieli:
- neacordarea în mod greşit celor două minore ale defunctului M.A. a pensiei de întreţinere, de la data decesului tatălui şi până la vârsta de 18 ani, respectiv 26 ani dacă sunt în continuare de studii după majorat;
- instanţa de fond a cenzurat pretenţiile având ca obiect daunele morale mult prea mult, chiar dacă este foarte greu de cuantificat o suferinţă atât de mare ca pierderea unor fiinţe dragi (fiu, frate şi tată), în bani.
- instanţa trebuia să aibă în vedere criteriile care s-au conturat în jurisprudenta Curţii Supreme şi s-au pus în evidenţă de către literatura de specialitate, respectiv: consecinţele negative în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suferinţele şi frustrările trăite - etc, astfel încât despăgubirea să fie totuşi efectivă şi rezonabilă prin compensarea într-o sumă de bani care să ţină seama de criteriile susmenţionate, la cauza concretă.
2. În apelul formulat de pârâtul F.P.V.S., s-a arătat că Fondul, în urma analizei documentelor aferente dosarelor de daună în cauză şi ţinând seama de legislaţia în vigoare şi jurisprudenta din România, a înaintat o ofertă de despăgubire, reclamanţilor, respectiv atât persoanelor care au solicitat despăgubire, cât şi reprezentantului convenţional, fără a primi un răspuns.
Cu privire la cuantumul pretenţiilor solicitate de reclamanţi, s-au reiterat aspectele susţinute la fond.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa nr. 466/A din 31 octombrie 2014, a respins ca nefondate, ambele apeluri reţinând în esenţă că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea judicioasă a legii raportat la situaţia de fapt corect stabilită, potrivit jurisprudenţei în materie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.D., M.I.M., P.V., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate în apel şi trimiterea cauzei către instanţa de apel pentru o nouă judecată, pentru următoarele:
Recurenţii-reclamanţi îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi invocă nemotivarea deciziei recurate faţă de faptul că instanţa de apel nu Ie-a analizat toate criticile invocate, din considerentele deciziei nerezultând care au fost motivele pentru care instanţa de control nu a apreciat întemeiate criticile invocate de apelanţii-reclamanţi, de ce susţinerile acestora privind majorarea daunelor nu au fost analizate, ignorându-se dispoziţiile C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Consideră recurenţii că instanţa de control judiciar e datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă şi-a însuşit sau nu concluziile şi motivele instanţei a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator.
Sub acest aspect recurenţii apreciază că motivarea instanţei de apel este una extrem de lacunară, aceasta limitându-se la a face aprecieri abstracte fără nici un exemplu concret cu privire la media despăgubirilor sub forma daunelor morale din anumite ţări şi din ţară fără a exemplifica în nici un mod la care se referă.
Cu privire la daunele materiale, se arată, instanţa se rezuma în a aprecia că nu există documente justificative fără a aprecia de ce trebuiesc înlăturate cele care există la dosar, fără a explica într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în soluţia dată şi nu doar să se rezume în a aprecia prin două fraze ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
Raportându-se la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii formulează următoarele critici:
În ceea ce priveşte daunele materiale instanţa de fond a aplicat greşit legea atât în ceea ce priveşte daunele solicitate de către M.D. cât şi în ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de cele două minore, fiicele victimei decedate M.A., în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 coroborate cu cele ale art. 26 din acelaşi act normativ.
Consideră recurenţii că instanţa de apel face o greşită aplicare a legii deoarece la dosarul cauzei există ceea ce norma numeşte documente justificative, şi anume acte prin care să se poată proba cheltuielile efectuate, instanţa de apel nemotivând de ce instanţa a procedat în ceea ce priveşte daunele materiale solicitate pentru înmormântare şi parastase la cenzurarea lor în totalitate.
Consideră recurenţii că măsura instanţei de a înlătura în totalitate înscrisurile de la dosar depuse în susţinerea cererii reclamanţilor pe motiv că acestea nu specifică clar în conţinutul lor faptul că sunt pentru înmormântare este eronată deoarece pe bonurile de produse alimentare nu avea cum să se precizeze faptul că acestea sunt pentru înmormântare sau parastas, instanţa putând cenzura cel mult până la limita sumei probate cu înscrisuri, dar nu să înlăture în totalitate pretenţiile ca neprobate, câtă vreme există documente justificative la dosar (chitanţe, bonuri fiscale).
Mai mult de atât, se arată, la dosarul cauzei au fost depuse chitanţe din care reiese clar şi fără urmă de dubiu faptul că, banii au fost cheltuiţi de către M.D. pentru înmormântarea fiului şi exemplifică chitanţa fiscală din 10 octombrie 2010 emisă de către Episcopia Giurgiului unde se specifică foarte clar că bani au fost daţi pentru înmormântare.
Având în vedere dispoziţiile legale mai sus invocate, recurenţii arată că instanţă de apel a făcut o aplicare greşită a legii, în condiţiile în care erau depuse în dosar toate înscrisurile doveditoare.
Consideră recurenţii-reclamanţi că şi cu privire la acordarea daunelor materiale pentru cele două minore ale victimei M. instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât având în vedere faptul că victima nu lucra cu contract de muncă, solicitarea viza acordarea la salariu minim pe economie, considerând că pierderea de venit (daunele materiale) suferită de minori, ca urmare a decesului unuia din părinţi poate fi asimilata pierderii de venit ca urmare a divorţului părinţilor, conform disp. art. 94 alin. (3) C. fam. în vigoare la data accidentului. Se arată că motivarea instanţei raportat la faptul că nu s-a depus dovada veniturilor este nefondată şi nelegală raportat la textele de lege invocate şi faţă de faptul că instanţa de apel s-a raportat la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care în opinia recurenţilor nu se aplică în cauză.
Cât priveşte daunele morale din perspectiva art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 recurenţii arată că instanţa de apel nu a avut în vedere jusprudența din România, iar în motivare deşi spune că instanţa de fond a avut în vedere legislaţia în vigoare, aceasta trece peste dispoziţiile legale în vigoare şi ignoră în totalitate juhsprudenta la care reclamantele fac referire.
Se precizează că instanţa de apel nu arată temeiul legal avut în vedere pentru evaluarea prejudiciului, aceasta nefăcând o evaluare proprie şi corectă a prejudiciului moral suferit de recurenţi.
Mai mult de atât, se arată, instanţa de apel apreciază, fără un temei legal, că daunele acordate de către F.P.V.S., trebuie să fie mai mici decât în situaţia în care daunele sunt acordate de către societăţile de asigurare.
Consideră recurenţii că această apreciere este nu doar nefondată ci şi nelegală, deoarece textele de lege nu dispun că în cazul în care daunele sunt acordate de către F.P.V.S. acestea să fie substanţial mai mici, din contră art. 6 din Ordinul nr. 1/2008 (pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S.) prevede că: „(1) Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului, nelegalitatea cu privire la acest aspect fiind evidentă.
Referindu-se la prejudiciul moral, recurenţii arată că acesta nu poate fi supus aceluiaşi regim probator ca prejudiciul material; prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat sa evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite, recurenţii făcând trimitere la jurisprudenţa în materie.
Precizează recurenţii, sub acest aspect, că instanţa de apel nu a făcut nici o evaluare asupra părţilor, asupra situaţiei de fapt, făcând numai referire la judecata în echitate.
Intimatul-pârât F.P.V.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., răspunzând motivelor invocate de apelanţii reclamanţi, neputându-se reproşa instanţei de apel ignorarea art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că situaţia de fapt a fost judicios stabilită de instanţa de fond, context în care a apreciat cu privire la neacordarea daunelor materiale privind cheltuielile de înmormântare nu au fost probate şi la neacordarea pensiei de întreţinere pentru cei doi minori, că acestea nu au suport probatoriu.
Totodată instanţa de apel, raportându-se la criticile formulate de apelanţii reclamanţi a făcut în mod judicios distincţia între despăgubirile ce se acordă asiguraţilor şi cele care se acordă neasiguraţilor, criteriu avut în vedere de instanţa de fond în stabilirea daunelor morale într-un cuantum rezonabil şi echitabil.
Aşadar, instanţa de apel a făcut o analiză punctuală a motivelor invocate în apelul reclamanţilor, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trimiterile jurisprudentiale făcute de instanţă fiind relevante în acest sens.
Chiar dacă în dezvoltarea criticilor invocate prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii fac referire la dispoziţiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A., la art. 1/2008, trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat, recurenţii limitându-se la a afirma că instanţa de apel nu a făcut o evaluare corectă şi proprie a probatoriului administrat.
Practic, prin aceste critici recurenţii îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţă, aducând în susţinere argumente ce îşi propun să repună în dezbatere clarificarea situaţiei de fapt proprie speţei precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M.D., M.I.M., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. şi P.V. împotriva Deciziei nr. 466/A din 31 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 767/2015. Civil. Dizolvare societate. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 893/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
