ICCJ. Decizia nr. 323/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 323/2015
Dosar nr. 3480/2/2014
Şedinţa publică de la 3 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11202 din 27 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prematuritătii; a respins cererea formulată de reclamanta SC C.R.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC P.T. SRL ca prematur formulată, instanţa reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Prin decizia comercială nr. 58 din 3 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 21652/3/2008 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În cauză s-au administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică judiciară.
Prin sentinţa civilă nr. 7085 din 9 decembrie 2013 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru sumele pretinse pentru perioada aprilie 2004-mai 2005; a respins ca prescrise pretenţiile.
A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.095,02 RON cu titlul c/v chirie pentru teren, aferentă perioadei iunie-decembrie 2005; a sumei de 4.996,04 RON c/v chirie pentru baracă aferentă perioadei iunie-septembrie 2005; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente sumelor ce reprezintă c/v chirie pentru teren de la data scadenţei până la data plăţii efective; a obligat la plata penalităţilor de întârziere de 2%/zi aferente sumelor ce reprezintă contravaloare chiriei pentru baracă pe perioada iunie-septembrie 2005, de la scadenţă la data plăţii.
A obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru teren pe perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008 în cuantum de 37.875,83 RON şi contravalorii lipsei de folosinţă pentru baracă pe perioada 1 noiembrie 2005-31 august 2007, în cuantum de 30.964,64 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, aplicarea art. 3 alin. (1) teza I şi art. 7 alin. (1), art. 12 din Decretul nr. 167/1958, art. 1886 C. civ. din 1864, în raport cu prevederile art. 5 şi art. 223 Legea nr. 71/2011.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 46 C. com.
A reţinut că reclamanta a probat existenţa unor contracte valabil încheiate, pentru perioada pentru care se solicită despăgubiri, executarea propriilor obligaţii precum şi neexecutarea culpabilă de către pârâta a obligaţiilor corelative au fost reţinute concluziile raportului de expertiză referitor la cuantumul pretenţiilor datorate.
În acordarea penalităţilor de întârziere, tribunalul a avut în vedere prevederile contractuale şi cele ale art. 4 alin. (3) Legea nr. 464/2002.
A mai reţinut tribunalul că pârâta a ocupat terenul şi baraca metalică în perioadele 1 ianuarie 2006-31 martie 2008 şi 1 noiembrie 2005-31 august 2007, fără a deţine un titlu valabil.
A apreciat, raportat la dispoziţiile art. 998 C. civ. întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Referitor la apărările pârâtei întemeiate pe existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999, tribunalul a constatat că actul nu întruneşte cerinţele cerute pentru validitatea înstrăinării terenurilor, conform dispoziţiilor Legii nr. 54/1998 fiind cerută forma autentică.
De asemenea, a înlăturat tribunalul şi susţinerile privind identitatea suprafeţelor de teren ce au format obiectul atât al contractului de închiriere şi cel al contractului de vânzare-cumpărare, susţineri neprobate, acesta şi prin raportare la înscrisul administrat, extras carte funciară din care rezultă că pârâta deţine sub titlu de proprietar doar construcţiile nu şi terenul aferent acestora.
Cu privire la perioada folosirii fără drept a barăcii metalice, tribunalul a avut în vedere procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 18 decembrie 2007.
A apreciat fără relevanţă pentru acordarea penalităţilor de întârziere, neemiterea facturilor, acestea fiind datorate în temeiul contractului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel SC P.T. SRL, susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
În esenţă, au fost reluate susţinerile valorificate în primă instanţă, solicitându-se reconsiderarea probatoriului administrat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia nr. 637 din 22 septembrie 2014, a respins apelul pârâtei SC P.T. SRL, ca nefondat.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că pârâta nu a contestat faptul că ulterior achitării preţului prevăzut în contractul din 15 decembrie 1999 la 25 noiembrie 2003 a încetat a achita chirie aferentă contractului din 13 decembrie 1999, că refuzul achitării chiriei pentru contractul din 20 octombrie 2003 a fost justificat de faptul nefolosirii bunului şi al refuzului locatorului de a-l prelua.
Cu privire la lipsa calităţii procesuale active a SC C.R.G. SA întemeiată pe lipsa titlului de proprietate asupra trenului, ce a făcut obiectul contractului de închiriere din 13 decembrie 1999 instanţa de apel a apreciat că este fără relevanţă pentru locator, pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere calitatea de proprietar câtă vreme are folosinţa acestuia, asigură transferul posesiei şi folosinţa utilă a bunului pe durata contractului de închiriere.
Cu privire la temeinicia refuzului de a achita chiria pentru terenul în suprafaţă de 1.134,93 m2, apreciat de SC P.T. SRL ca aferent construcţiilor, s-a considerat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999 nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra terenului, cu prioritate pentru că forma contractului nu fost cea cerută de lege pentru validitatea acestuia, conform art. 2 alin. (1) Legea nr. 54/1998, contractul nefiind încheiat în formă autentică, însă şi pentru faptul că terenurile nu s-au aflat în proprietatea societăţii nici la data încheierii contractului şi nici ulterior la data achitării integrale a preţului, SC C.R.G. SA neobţinând certificatul de atestare al dreptului de proprietate.
Cu privire la refuzul de a achita contravaloarea chiriei conform contractului de închiriere din 20 octombrie 2003, întemeiat pe faptul neutilizării imobilului încă de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că refuzul este nejustificat, în condiţiile în care SC P.T. SRL nu a notificat denunţarea contractului cu respectarea art. 3 cu minimul 30 de zile înainte de data pentru care s-a solicitat încetarea.
De asemenea, s-a reţinut şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 34152 din 1 iulie 2005 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de SC C.R.G. SA şi a dispus rezilierea contractelor de locaţiune din 13 decembrie 1999 şi a contractului de închiriere din 20 octombrie 2003, iar prin decizia civilă nr. 505 din 12 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin nerecurare, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilele deţinute în temeiul acestor contracte, decizia fiind pusă în executare, aşa cum însăşi pârâta a învederat la 18 decembrie 2007 în cadrul executării silite ce a format obiectul executării silite în Dosarul nr. 1461/2007 de către Biroul Executorilor Judecătoreşti D.G.
Cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă s-a reţinut că ulterior desfiinţării contractelor, pârâta nu a procedat la predarea imobilelor fiind necesară preluarea acestora pe calea executării silite.
Cu privire la determinarea cuantumului chiriei curente în temeiul contractului din 20 octombrie 2003, de 360 dolari S.U.A. în loc de 450 dolari S.U.A., cum greşit s-a consemnat în cuprinsul considerentelor, instanţa a constatat că eroarea materială nu se regăseşte în calculele expertizei judiciare şi nu impietează asupra a stabilirii corecte a cuantumului despăgubirilor la care justificat pârâta a fost obligată.
Cu privire la penalităţile de întârziere s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că acestea sunt datorate în temeiul contractelor de închiriere, conform art. VI pct. 2 din contractul de închiriere din 13 decembrie 1999 şi art. 4 din contractul de închiriere din 20 octombrie 2003 cu art. 1066 C. civ., fiind fără relevanţă pentru obiectul pricinii dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile fiscale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC P.T. SRL solicitând admiterea recursului, în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi respingerea cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei atacate în sensul recalculării contravalorii chiriei conform contractului din 13 decembrie 1999 şi a cuantumului lipsei de folosinţă raportat la suprafaţa de teren de 1754 mp în loc de 2988 mp, respingerea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere aferente contractelor de închiriere din 13 decembrie 1999 şi din 20 octombrie 2003 precum şi respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosinţă a barăcii pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică recurenta-pârâtă arată că, instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, mai mult decât atât, nu a menţionat în întreg conţinutul sentinţei această solicitare. În ceea ce priveşte această excepţie, se arată, instanţa de apel apreciază că aceasta este fără relevanţă pentru locator, recurenta-pârâtă, pentru încheierea valabilă a contractului de închiriere calitatea de proprietar câtă vreme are folosinţa acestuia. Precizează recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă a solicitat atât plata contravalorii chiriei cât şi lipsa de folosinţă a terenului după expirarea contractelor de închiriere, fără însă a face în vreun fel dovada posesiei legale a terenului în cauză, singurele documente referitoare la regimul juridic al acestui teren fiind obţinute de recurentă, respectiv adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, prin care se comunică că, terenul situat în Bdul. G., sector 1, este domeniul privat al Municipiului Bucureşti.
Cea de-a doua critică priveşte fondul cauzei, respectiv modalitatea de calcul a pretenţiilor solicitate de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă aducând în susţinere următoarea argumentaţie:
Referitor la contractul de închiriere din 13 decembrie 1999 având ca obiect închirierea suprafeţei de 2988 mp suprafaţa de teren prevăzută a fi închiriată în contractul din 13 decembrie 1999 include şi suprafaţa de teren, respectiv 1134,93 mp, de sub construcţiile pe care societatea reclamantă Ie-a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1999, fapt necontestat de reclamantă în prezenta cauză.
Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de fond ca şi obiectiv al raportului de expertiză, calculul lipsei de folosinţă pentru suprafaţa rămasă din totalul de 2988 mp, respectiv 1754 mp, pentru perioada 1 iunie 2006-31 martie 2008. Deşi instanţa de fond a admis obiectivul prin care se solicita expertului să precizeze valoarea chiriei şi pe metru pătrat, tocmai pentru a se lua în calcul diferenţa de teren, în final nu ţine cont de această suprafaţă, obligând-o la plata chiriei şi a contravalorii lipsei de folosinţă pe întreaga suprafaţă de teren.
Astfel, se arată, pentru perioada iunie-decembrie 2005, instanţa a obligat societatea reclamantă la plata sumei de 11.095,02 RON reprezentând contravaloare chirie pentru teren şi la plata sumei de 11.095,02 RON penalităţi de întârziere aferente de 0,2%/zi, dintr-un calcul elementar rezultând că această sumă provine din înmulţirea celor 6 luni (iunie decembrie 2005) cu suma de 450 dolari S.U.A. (contravaloarea contractului de teren de 2998 mp) la care se adaugă TVA de 24%.
În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 martie 2008, însumând 27 de luni, recurenta arată că instanţa de fond fără a avea în vedere concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte valoarea contractului şi pe mp, obligă societatea recurentă la plata sumei de 37.875,83 RON, astfel cum a fost solicitată de reclamantă prin acţiunea introductivă. Menţionează recurenta că această sumă nu corespunde cu valorile stabilite în raportul de expertiză şi care ar fi trebuit să fie ca punct de reper în stabilirea cuantumului corect, însă în mod evident a fost luată în calcul întreaga suprafaţă de teren, incluzând şi terenul aflat sub construcţiile proprietatea recurentei.
Precizează recurenta că, din calculele sale, dacă s-ar fi luat în considerare suprafaţa de 1754 mp, pentru lipsa de folosinţă ar fi rezultat suma de 22.234,58 RON (1754 mp x 0,15 dolari S.U.A. x 27 luni) în loc de 37.875,83 RON, recurenta fiind astfel obligată la mult mai mult decât este corect, rezultând o diferenţă de 15.641,25 RON.
Referitor la penalităţile solicitate de reclamantă în baza contractelor de închiriere din 20 octombrie 2003 şi din 13 decembrie 1999, recurenta-pârâtă solicită respingerea penalităţilor, ca fiind neîntemeiate, având în vedere faptul că aşa cum reiese şi din raportul de expertiză contabilă efectuat în prezenta cauză, reclamanta nu a emis facturi şi nu a înregistrat în contabilitate şi fiscal pretenţiile solicitate.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Prima critică vizând faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi că instanţa de apel a apreciat lipsa de relevanţă a acestei excepţii pentru locator, este nefondată.
Recurenta-pârâtă nu a invocat la termenul din 14 iunie 2010 o atare excepţie în faţa instanţei de fond, astfel cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul încheierii de la acel termen.
Această apărare nu a fost exprimată în forma unei excepţii procesuale pentru a fi analizată ca atare de instanţa de fond, instanţa de control judiciar fiind cea care a dat o astfel de calificare acestei simple apărări, analizând-o din această perspectivă în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
Dezlegarea dată acestei excepţii este judicioasă din perspectiva efectelor contractului de locaţiune, locatarul (recurenta) având asigurate transferul posesiei şi folosinţa utilă a bunului indiferent de calitatea de proprietar sau neproprietar a locatorului (intimata) dat fiind faptul că locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate.
Ce de-a doua critică, privind modalitatea de calcul a pretenţiilor intimatei-reclamante, este susţinută de argumente ce se referă în mare parte la hotărârea instanţei de fond şi readuc în discuţie reinterpretarea probatoriului administrat.
Or, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situaţii de fapt, repunerea în discuţie a probatoriilor administrate, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs, din cuprinsul argumentaţiei neputându-se desprinde elemente relevante care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 637 din 22 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 320/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 325/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
