ICCJ. Decizia nr. 340/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 340/2015
Dosar nr. 43696/3/2009
Şedinţa publică de la 4 februarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 1 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 43696/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins acţiunea precizată formulată de SC A. SA prin lichidator judiciar F.I. SPRL în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SA, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa fondului a reţinut că în anul 2004 societatea pârâtă a devenit acţionar la societatea reclamantă, prin preluarea unui procent de 51% din acţiunile reclamantei, virând în contul acesteia suma de 1.000.000 euro cu titlu de finanţare a reclamantei. S-a arătat că la data de 20 februarie 2004, pârâta a fost informată în privinţa contractelor de parteneriat public-privat semnate de societatea reclamantă şi de participarea acesteia în cadrul societăţilor SC E. SA B. şi SC E.M. SA, ocazie cu care, la pct. 8 şi pct. 14 din procesul-verbal al adunării, pârâta „se implică să finanţeze(...)”, prin intermediul reclamantei (care este acţionar majoritar în societăţile de mai sus), toate obiectivele şi investiţiile necesare conform contractelor de parteneriat public-privat şi proiectelor de execuţie. În acest sens, dorinţa societăţii pârâte de a se implica a fost materializată în adoptarea unei hotărâri A.G.A., hotărâre cu care parata a fost de acord şi pe care a aprobat-o, în calitate de acţionar majoritar deţinător a 51% din capitalul social.
Judecătorul fondului a reţinut că societatea reclamantă arată „că urmare a faptei ilicite a pârâtei de a nu respecta hotărârea adunării generale din 20 februarie 2004”, a fost în imposibilitate să continue derularea contractelor de parteneriat public-privat asumate cu ceilalţi semnatari ai contractelor de parteneriat public-privat, întrucât nu avea la dispoziţie sumele de bani necesare investiţiilor, sume de bani cu care pârâta trebuia să o finanţeze, astfel încât aceste contracte au fost reziliate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 358 din 20 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Mureş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus rezilierea contractului de parteneriat public-privat din 14 octombrie 2003 şi încetarea dreptului de administrare a SC E.M. SA asupra terenurilor puse la dispoziţie pentru realizarea staţiilor de transfer şi a depozitului zonal ecologic. Prin rezilierea acestor contracte, reclamanta precizează că a suferit un prejudiciu material, atât în ceea ce priveşte investiţiile deja efectuate cât şi în privinţa beneficiului nerealizat de societatea reclamantă în baza contractelor mai sus amintite, prejudiciu material evaluat provizoriu la suma de 50 milioane euro, sentinţa sus menţionată fiind invocată ca şi temei al promovării acestei acţiuni.
Reţinând disp. art. 1073 C. civ interpretate prin raportare la dispoziţiile art. 1169 C. civ., precum şi disp. art. 998-art. 999 C. civ., tribunalul a constatat că reclamanta solicită angajarea răspunderii delictuale a pârâtei-persoană juridică, pentru fapta proprie.
Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi, iar conform alin. (2) faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Aşadar, pe baza acestor prevederi legale, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a personei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Tribunalul a considerat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale neexistând o fapta ilicită şi nici vinovăţia pârâtei.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, pe baza actelor puse la dispoziţie de reclamantă, tribunalul a reţinut că societatea pârâtă a împrumutat societatea reclamantă cu suma de 6.944.700 euro (credite pe termen scurt) şi că aceeaşi societate nu a efectuat lucrări în baza contractului de parteneriat public privat din 14 octombrie 2003 ci a împrumutat această societate cu suma de 2.659.500 euro, astfel că, în patrimoniul societăţii reclamante nu poate fi identificat nici un prejudiciu. Potrivit definiţiei date de doctrina faptei ilicite, aceasta fiind este orice fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, Tribunalul apreciază că în cauza de faţă nu există nicio încălcare a vreunei norme de drept obiectiv, motiv pentru care, se constată că, în cauză, nu există nicio fapta ilicită săvârşită de pârâtă.
Consideră instanţa de fond că nu poate fi reţinută nici vinovăţia pârâtei această situaţie fiind probată prin faptul că, în data de 9 iulie 2005 s-a instituit în baza hotărârii Tribunalului din Palermo sechestru preventiv pe întreg capitalul SC S.S. SA, pentru practici mafiote precum şi asupra cotelor sociale la capitalul social al SC A. SA.
S-a reţinut că înscrisul oficial emis de o autoritate judiciară italiană a fost pus în aplicare de autoritatea judiciară română prin înscrierea în registrul comerţului Bucureşti, în data de 16 ianuarie 2006 a ordonanţei din data de 6 ianuarie 2006 emisa de procurori din cadrul D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Bucureşti, acesta fiind actul în baza căruia s-au sechestrat acţiunile deţinute de SC S.S. SA la SC A. SA. Concluzionând, rezultă că încă din data de 9 iulie 2005 oficial în Italia, şi din data de 16 ianuarie 2006 oficial în România se cunoştea starea de drept şi de fapt în ceea ce priveşte societatea pârâtă.
Or, este evident că după momentul instituirii sechestrului preventiv, societatea pârâtă nu a mai avut la dispoziţie lichidităţi necesare susţinerii activităţii reclamantei, dintr-un motiv obiectiv cunoscut de toate persoanele din Italia şi România, astfel încât nu se poate vorbi despre existenţa unei vinovăţii în sarcina societăţii pârâte.
Că în sarcina societăţii pârâte nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite o dovedeşte şi împrejurarea că A.G.A. SC A. SA din data de 7 iunie 2006, care s-a ţinut la Roma şi în care s-a discutat problema finanţării lucrărilor indicate de reclamantă, societatea pârâtă nu şi-a luat nicio obligaţie de finanţare, iar toţi asociaţii, cunoscând starea precara financiară atât a reclamantei cât mai ales a pârâtei au hotărât în unanimitate finanţarea acestor lucrări dintr-un împrumut bancar care trebuia obţinut de un acţionar al reclamantei, acesta fiind Agenţia O.L., în suma de 6.000.000 euro şi 2.000.000 euro din autofinanţare, din dividende da la SC E. SA aferente exerciţiilor financiare 2005 şi 2006.
Tribunalul a apreciat că apărările făcute de expertul parte al societăţii reclamante, în cadrul opiniei separate, nu pot fi reţinute de tribunal ca având suport în realitatea faptică, având în vedere că, pe de o parte, expertul desemnat în cauză s-a pronunţat exclusiv pe înscrisurile ce i-au fost puse la dispoziţie de societatea reclamantă (cu atât mai mult cu cât au fost acordate termene intermediare, tocmai pentru a se depune toate înscrisurile necesare întocmirii unui astfel de raport), iar pe de altă parte, în cuprinsul expertizei întocmite de doamna expert B. sunt detaliate toate plăţile efectuate de cele două societăţi, spre deosebire de opinia expertului parte, care vorbeşte doar despre aproximări. Împrejurarea că societatea reclamantă nu a fost în măsură să depună toate înscrisurile nu poate fi imputat nici expertului şi nici societăţii pârâte, în condiţiile în care invocarea propriei culpe nu poate fi reţinută pentru obţinerea unui avantaj. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, expertul desemnat de instanţă s-a pronunţat exclusiv pe actele contabile puse la dispoziţie de reclamantă şi de societatea pârâtă, aspecte reţinute şi de doamna expert în răspunsul la obiecţiunile formulate de societatea reclamantă. A reţinut tribunalul că expertul contabil nu a primit copie de pe contractul din 25 iunie 2004 în valoare de 400.00 RON, fiind însă menţionate contractele de împrumut din 1 martie 2007 în sumă de 7.000 RON şi din 12 martie 2007 în sumă de 50.000 RON (contracte ce nu au fost reţinute de expertul parte).
În aceeaşi ordine de idei, susţinerea reclamantei potrivit căreia expertul desemnat în cauză nu a luat în considerare cheltuielile efectuate înainte de înfiinţarea SC E.M. SA nu a fost reţinută de tribunal ca fiind pertinentă, în condiţiile în care achiziţia de utilaje de către societatea reclamantă nu poate fi reţinută ca lucrare efectuată de aceasta, nefiind depuse la dosar documente de transfer de proprietate între societatea reclamantă şi SC E.M. SA.
De asemenea nu s-a reţinut de tribunal apărarea formulată de societatea reclamantă potrivit căreia expertul nu ar fi luat în calcul şi capitalul social aportat de aceasta la SC E.M. SA această susţinere fiind infirmată de menţiunile din tabelul 1.2, menţiuni din care rezultă că suma de 500.000 RON este parte componentă a sumei de 2.659.500 RON.
Tribunalul a arătat că nu există raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu având în vedere că nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte culpa debitorului, s-a reţinut că, în cazul obligaţiilor de a da şi de a face, creditorul va trebui să facă dovada existenţei creanţei sale, situaţie în care neexecutarea culpabilă se prezumă, revenindu-i debitorului obligaţia de a proba executarea contractului.
În prezenta cauză, faţă de înscrisurile depuse la dosar s-a arătat de Tribunal că reclamanta nu a fost în măsură să justifice neexecutarea obligaţiei de finanţare a societăţii pârâte, în condiţiile în care prin hotărârea A.G.A. din data de 20 februarie 2004 societatea pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie de finanţare, astfel cum încearcă să acrediteze ideea societatea reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri, a încheierilor premergătoare şi a încheierii de amânare a pronunţării a formulat apel SC A. SA, prin lichidator judiciar F.I. SPRL, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată. împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat apel şi L.B., în calitate de administrator special al reclamantei SC A. SA şi intervenient în cauză. Cererea de apel nu a fost motivată.
Prin decizia civilă nr. 46 din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a anulat apelul formulat de SC A. SA prin administrator special L.B., calitate dobândită ulterior de S.P., împotriva încheierii de şedinţă din 18 mai 2011 şi a sentinţei civile nr. 1675 din 1 martie 2013, pronunţate în Dosarul nr. 43696/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca netimbrat.
S-a respins apelul formulat de SC A. SA prin lichidator judiciar F.I. SPRL împotriva încheierilor premergătoare şi a sentinţei civile nr. 1675 din 1 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a stabilit în mod corect situaţia de fapt, reţinând că în cursul anului 2004 societatea pârâtă intimată SC S.S. SA, societate comercială italiană, a devenit acţionar la societatea reclamantă SC A. SA, prin preluarea a 51% din acţiunile acesteia.
La data de 20 februarie 2004, potrivit susţinerilor reclamantei, necontestate de SC S.S. SA, pârâta a fost informată în privinţa contractelor de parteneriat public privat semnate de societatea reclamantă şi de participarea acesteia în cadrul societăţilor SC E. SA B. şi SC E.M. SA, ocazie cu care, aşa cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal al A.G.A., pârâta intimată s-a implicat să finanţeze prin intermediul reclamantei, acţionar majoritar în cele două societăţi, toate obiectivele şi investiţiile necesare conform contractelor de parteneriat public-privat şi proiectelor de execuţie. Potrivit susţinerilor făcute prin motivele de apel de către SC A. SA, investiţiile urmau a fi făcute prin acordarea de împrumuturi către reclamanta apelantă.
Curtea de apel a constatat că la data de 9 iulie 2005 s-a instituit în baza hotărârii Tribunalului din Palermo sechestru preventiv pe întreg capitalul SC S.S. SA, precum şi asupra cotelor sociale la capitalul SC A. SA, pentru practici mafiote.
În baza ordonanţei din data de 6 ianuarie 2006 a fost înscris în Registrul Comerţului sechestrul instituit.
La data de 7 iunie 2006 a fost adusă la cunoştinţa acţionariatului instituirea măsurii sechestrului asupra unui număr de 5.100 acţiuni deţinute de SC S.S. SA în capitalul social al SC A. SA, respectiv 25,5% din capitalul social. La aceeaşi dată acţionarii SC A. SA au aprobat planul de investiţii necesare pentru a completa iniţiativele în curs şi au analizat modalitatea de reperare a resurselor financiare necesare. Cu această ocazie societatea Agenţia O.L. s-a declarat disponibilă să finanţeze aceste iniţiative până la un maxim de 6.000.000 euro, punând la dispoziţie ca garanţie o proprietate imobiliară situată în Otopeni.
În cursul anului 2006, la data de 14 august 2006, iar nu a anului 2007 aşa cum a susţinut apelanta, Consiliul Judeţean Mureş a întreprins o acţiune în instanţă în vederea rezilierii contractului de parteneriat public privat din 14 octombrie 2003. Prin sentinţa civilă nr. 358 din 20 iulie 2007, Tribunalul Mureş a dispus rezilierea contractului de parteneriat public privat din 14 octombrie 2003 şi încetarea dreptului de administrare a SC E.M. SA asupra terenurilor puse la dispoziţie pentru realizarea staţiilor de transfer şi a depozitului zonal ecologic.
Invocând rezilierea acestui contract, apelanta reclamantă a susţinut că prin fapta pârâtei care, cu vinovăţie, nu a respectat hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004 şi nu a finanţat reclamanta în vederea îndeplinirii obiectivelor şi investiţiilor ce trebuiau realizate, SC A. SA a suferit un prejudiciu, atât în ceea ce priveşte investiţiile deja efectuate, cât şi în privinţa beneficiului nerealizat.
Cu referire la chestiunile cuprinse în partea introductivă a cererii de apel, instanţa de apel a reţinut, cu caracter premergător, următoarele aspecte: apelanta a subliniat faptul că pentru finalizarea obiectivului „depozit Ecologic Zonal în judeţul Mureş” pârâta SC S.S. SA trebuia să susţină investiţia prin acordarea către SC A. SA de împrumuturi în valoare totală de 29.872.657 euro. Contrar celor evidenţiate de către apelantă curtea de apel, prin raportare la cuprinsul înscrisurilor administrate ca probă, a constatat că o astfel de obligaţie nu a fost asumată de către intimată.
Aşa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal al A.G.A. din 20 februarie 2004, intimata şi-a asumat angajamentul de a „se implica să finanţeze” obiectivele şi investiţiile necesare conform contractelor; aşa cum reclamanta a arătat, acest angajament urma a se materializa prin împrumuturi acordate către SC A. SA. hotărârea A.G.A. nu stipulează o obligaţie clar determinată prin raportare la valoarea sumei ce urma a fi acordată cu titlu de împrumut; nu s-a prevăzut în cuprinsul hotărârii A.G.A. ca pârâta să pună la dispoziţia reclamantei suma de 29.872.657 euro şi nici un termen precis în cadrul căruia să fie virată această sumă în conturile SC A. SA, cu titlu de împrumut. Prin urmare, sublinierea apelantei cuprinsă în motivele de apel nu este susţinută de probele administrate în cauză.
Tot astfel, instanţa de apel a observat că apelanta face trimitere la cuprinsul proceselor-verbale ale şedinţelor A.G.A. din 22 mai 2004 şi 15 octombrie 2004, susţinând că în fiecare dintre acestea se discută despre investiţiile privind Depozitul zonal Mureş, fiind prezentat în cadrul acestora stadiul lucrărilor şi menţionându-se obligaţia asumată de SC S.S. SA de a continua finanţarea investiţiilor.
Din verificarea conţinutului acestor procese verbale curtea de apel a reţinut că, în cadrul A.G.A. de la data de 22 mai 2004, reprezentantul SC S.S. SA a adus la cunoştinţă că va efectua o finanţare de 3.000.000 euro; totodată, a fost aprobată achiziţionarea a 4 mijloace de operare şi a unui cântar pentru rampele din B. şi U. Contrar celor susţinute de apelantă, procesul-verbal nu cuprinde prezentarea stadiului lucrărilor, iar în ceea ce priveşte finanţarea adusă la cunoştinţa acţionarilor, aceasta a fost îndeplinită, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, prin punerea la dispoziţia reclamantei a următoarelor sume: 1.500.000 euro la data de 8 iulie 2004, 500.000 euro la data de 31 septembrie 2004 şi 1.640.000 euro la data de 28 octombrie 2004. În ceea ce priveşte A.G.A. din 15 octombrie 2004, în cadrul acesteia, într-adevăr, a fost prezentat stadiul lucrărilor şi investiţiilor din SC E.M. SA şi SC E. SA B., acestea fiind aprobate. Cu toate acestea, în cadrul adunării nu a fost consemnată o poziţie a acţionarului SC S.S. SA în sensul asumării unei obligaţii de finanţare cu indicarea termenului şi a sumei ce va fi acordată cu titlu de împrumut pentru cele două investiţii; singura menţiune apare la pct. 4 şi arată că preşedintele, în conformitate cu politica societăţii şi acordurile existente, aduce la cunoştinţă că societatea SC S.S. SA va efectua o finanţare asociaţi de 5.000.000 euro care va fi reglementată de contractele respective, cu dobândă. Or această afirmaţie, astfel cum a fost consemnată, nu reprezintă un angajament din partea acţionarului SC S.S. SA, ci o poziţie exprimată de preşedintele adunării.
În consecinţă, în opinia curţii de apel, cele două înscrisuri evocate de apelantă nu constituie probe ale asumării de către intimata pârâtă a obligaţiei de a acorda cu titlu de împrumut suma de 29.872.657 euro reclamantei, ci de a împrumuta suma de 3.000.000 euro, obligaţie îndeplinită, astfel cum s-a arătat în considerente anterior expuse.
Din cercetarea motivelor de apel, instanţa de apel a constatat că o primă critică formulată de apelanta SC A. SA constă în aceea că instanţa de fond a reţinut doar două argumente cu privire la vinovăţie, respectiv instituirea sechestrului în anul 2005 şi discuţia finanţării lucrărilor în şedinţa din 7 iunie 2006, fără a analiza toate actele aflate la dosar.
Apelanta a făcut trimitere punctuală la conţinutul procesului-verbal al şedinţei A.G.A. din 20 februarie 2004 şi a susţinut că, şi din raportul de expertiză reţinut de către instanţă, SC S.S. SA, prin contractele de împrumut, şi-a asumat obligaţia de a investi în acele obiective, astfel încât culpa sa este pe deplin dovedită.
În opinia curţii de apel, soluţia adoptată de către judecătorul fondului în ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei, ca şi condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este corectă şi temeinică. Astfel cum s-a arătat în considerente anterioare, obligaţia asumată prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004 nu are întinderea şi conţinutul indicat de către apelanta reclamantă, respectiv finanţarea SC A. SA cu suma de 29.872.657 euro. Menţiunile procesului-verbal arată doar asumarea de către SC S.S. SA a implicării în finanţarea proiectelor, fără individualizarea modalităţii de finanţare, a sumei şi a termenelor de finanţare. Faptul că intimata pârâtă a înţeles să îşi respecte această obligaţie de implicare este probat de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, care concluzionează că SC S.S. SA a virat către SC A. SA cu titlu de împrumut suma de 6.944.700 euro; a observat curtea de apel că expertul parte al reclamantei apelante a indicat ca şi sumă acordată cu titlu de împrumut o valoare chiar mai mare, respectiv 15.805.000 euro. Şi în situaţia în care s-ar reţine punctul de vedere al expertului parte cu referire la acest obiectiv, plecând de la prezumţia că expertul desemnat nu a avut la dispoziţie toate documentele necesare, instanţa a concluzionat că pârâta s-a implicat în finanţarea proiectelor cuprinse în contractele în discuţie, în executarea obligaţiei asumate prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004.
Din această perspectivă, instanţa a arătat că nu poate reţine existenţa unei fapte ilicite constând în încălcarea obligaţiei de finanţare, astfel cum aceasta a fost asumată prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004.
În ceea ce priveşte pretinsa vinovăţie a intimatei pârâte pentru nerealizarea finanţării în cuantumul invocat de către reclamantă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, ulterior datei de 9 iulie 2005 pârâta s-a aflat în situaţia obiectivă de a nu mai putea pune la dispoziţie lichidităţi necesare susţinerii activităţii reclamantei, iar remedierea acestei situaţii a fost încercată şi prin măsurile luate în şedinţa A.G.A. din 7 iunie 2006, anterioară litigiului declanşat de Consiliul Judeţean Mureş. Or, în condiţiile date, în mod corect instanţa a reţinut că nu se poate reţine vinovăţia, chiar şi sub forma culpei, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, raportat şi la conţinutul obligaţiei asumate prin A.G.A. din 20 februarie 2004.
Instanţa de apel a observat că prin motivele de apel reclamanta a subliniat necesitatea înlăturării motivate de către instanţa de fond a punctului de vedere al reprezentantului SC S.S. SA exprimat în şedinţa Consiliului Judeţean Mureş şi consemnat în procesul-verbal din 17 iulie 2006. Cu referire la această critică, instanţa de apel a arătat că, pe de o parte, apelanta nu a arătat relevanţa acestui înscris, iar pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu a identificat acest înscris în cuprinsul opiselor care cuprind documentele depuse de parte în susţinerea acţiunii sale. Nici în cadrul probei cu înscrisuri încuviinţate în calea de atac devolutivă apelanta reclamantă nu a administrat această probă. Or, în lipsa procesului-verbal evocat, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu pot cenzura afirmaţiile părţii.
În ceea ce priveşte criticile apelantei privind considerentele sentinţei care au subliniat că expertiza a fost întocmită pe baza documentelor puse la dispoziţie de către SC A. SA, curtea a arătat că partea, deşi evidenţiază că există posibilitatea ca o parte din documentele pe care Ie-a transmis să nu se mai regăsească la dosar, nu a indicat instanţei de control judiciar care sunt aceste înscrisuri şi care este rolul lor, hotărâtor, în infirmarea sentinţei de fond.
Contrar celor susţinute pe calea motivelor de apel, instanţa de apel nu a regăsit în cuprinsul obiecţiunilor la concluziile raportului de expertiză cererea reclamantei adresată doamnei expert de indicare a actelor suplimentare necesare efectuării lucrării, deşi partea îşi motivează calea de atac cu trimitere la aceste obiecţiuni.
În aceeaşi ordine de idei, apelanta a arătat că instanţa de fond a acordat o atenţie nejustificat de mare nedepunerii contractului de împrumut din 25 iunie 2004, în valoare de 400.000 RON. Susţinerile apelantei vin în contradicţie cu apărările făcute de către aceeaşi parte cu ocazia formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză. Curtea de apel a observat că SC A. SA a înţeles să solicite refacerea şi completarea raportului de expertiză întrucât, printre altele, expertul desemnat a făcut un calcul greşit al sumelor rezultate din contractele de împrumut, suma totală fiind de 3.257.112,5 RON, iar nu de 2.914.112,5 RON. Răspunzând acestor obiecţiuni, expertul a evidenţiat că diferenţa provine din contractul din 25 iunie 2004, contractul din 1 martie 2007 şi din 12 martie 2007. Referirile instanţei la contractul din 25 iunie 2004 sunt cuprinse în considerentele pentru care judecătorul a înţeles să reţină concluziile raportului întocmit de expertul desemnat şi să înlăture concluziile expertului parte. Prin urmare, curtea de apel nu a considerat că aceste argumente sunt excesive sau străine cauzei, atât timp cât ele au format, în mod rezonabil şi concludent, convingerea judecătorului şi au răspuns obiecţiunilor formulate de către reclamantă.
Apelanta a subliniat că a pus la dispoziţie expertului balanţele de verificare lunare care cuprind suma de 400.000 RON. Faţă de aceste afirmaţii, curtea de apel a observat că expertul desemnat în cauză a solicitat în mod expres, prin cerere depusă la dosarul cauzei depunerea tuturor contractelor de împrumut între SC A. SA şi SC S.S. SA, respectiv toate contractele de împrumut între SC A. SA şi SC E. SA Târgu-Mureş. Faptul că partea nu a înţeles să răspundă acestei cereri, motivând prin cererea de apel că acest înscris nu era necesar deoarece împrumutarea acestei sume era probată prin alte documente, nu este de natură a determina schimbarea hotărârii instanţei de fond. Această concluzie se impune raportat la necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv stabilirea faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Or, chestiunile subliniate de parte privesc stabilirea întinderii prejudiciului rezultat prin rezilierea contractului de parteneriat public privat, însă acesta reprezintă doar unul dintre elementele ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ.
S-a criticat de către apelantă faptul că expertul, cât şi instanţa de fond, ar fi avut în vedere doar actele şi susţinerile pârâtei. Aceste critici nu îşi găsesc susţinere în actele şi lucrările dosarului atât timp cât concluziile raportului de expertiză identifică valori ale sumelor împrumutate cu mult mai mici decât cele indicate de către intimata pârâtă; de altfel, chiar apelanta subliniază în paragraful imediat următor că „pentru investiţii în proiectul de parteneriat public privat diferă de valoarea împrumuturilor calculată de către expertul desemnat în cauză”. În consecinţă, instanţa de fond nu a înţeles să îşi întemeieze soluţia adoptată exclusiv pe apărările formulate de către pârâtă, valorificând nemijlocit probele administrate în cauză.
În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat de către apelantă, chestiune asupra căreia instanţa nu ar fi făcut nici o referire, instanţa de apel a arătat că instanţa a motivat respingerea acţiunii pentru că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu deoarece nu există vreo faptă ilicită şi prejudiciu. Or, noţiunea de prejudiciu include atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel cum, de altfel, chiar reclamanta a specificat în cererea sa introductivă.
Raportat la argumentele privind acordarea de împrumuturi pentru investiţii de către SC S.S. SA până în luna martie 2007, deci după data instituirii sechestrului asupra acţiunilor pe care le deţinea pârâta la SC A. SA, instanţa de apel a constatat că nici aceste critici nu sunt de natură a afecta temeinicia ori legalitatea hotărârii de fond.
Faptul că după data de 9 iulie 2005 SC S.S. SA a încheiat contracte de împrumut şi a virat sume către SC A. SA este probat de raportul de expertiză întocmit în cauză, dar şi de susţinerile pârâtei intimate care nu a contestat această împrejurare. În mod constant intimata pârâtă a afirmat că acţionarii săi au încercat să identifice noi surse financiare pentru susţinerea tuturor activităţilor reclamantei. Acest fapt a fost reţinut şi de către instanţa de fond în considerentele privind lipsa faptei ilicite. Însă, în opinia curţii de apel, această împrejurare nu probează încălcarea obligaţiei asumate de acţionar prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004. Demersurile constante ale acţionarilor SC A. SA pentru găsirea unor noi resurse probează diligenţa în menţinerea contractelor de parteneriat public privat, iar nu o culpă în raport de modul de asumare a obligaţiei de implicare în finanţarea proiectelor.
În ceea ce priveşte cererea apelantei de refacere a expertizei contabile întocmite în cauză, curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 212 C. proc. civ. întrucât raportul răspunde exigenţelor legale impuse pentru întocmirea sa.
Cu referire la reluarea argumentelor privind existenţa faptei ilicite, instanţa de apel a reiterat considerentele sale anterioare, subliniind că implicarea asociatului în derularea proiectelor, aşa cum aceasta a fost consemnată prin hotărârea A.G.A., nu are întinderea şi forma înfăţişată de apelanta reclamantă.
SC A. SA a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru nemotivare. În opinia curţii de apel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Curtea a constatat că apelanta a criticat împrejurarea potrivit căreia nu i s-au expus argumente cu referire la obiecţiunile aduse celui de-al treilea obiectiv al expertize. Din verificarea lucrărilor dosarului, instanţa a observat că obiectivul în discuţie privea stabilirea, pe bază de acte contabile, dacă reclamanta a suferit vreun prejudiciu ca urmare a rezilierii contractului public privat şi, în caz afirmativ, identificarea acestui prejudiciu. Or, în considerentele sentinţei este cuprinsă motivarea cu referire la înlăturarea opiniei expertului parte, respectiv faptul că aceasta nu are suport în realitatea faptică, chestiune care a fost reclamată şi de către expertul desemnat, prin răspunsul la obiecţiunile privind cel de al treilea obiectiv. Faptul că instanţa a înţeles să îşi însuşească opinia expertului desemnat nu reprezintă o nemotivare a deciziei adoptate. În ceea ce priveşte analizarea din punct de vedere probator a contractului din 14 octombrie 2003 şi a sentinţei de reziliere, curtea a reţinut că instanţa a încuviinţat obiectivele expertizei cu trimitere punctuală la acest contract şi la situaţia desfiinţării sale pe cale judiciară, astfel încât nu se poate susţine că acest contract nu a fost avut în vedere de către judecător.
În considerarea celor anterior expuse, curtea de apel a apreciat că apelul formulat de reclamanta SC A. SA nu cuprinde argumente temeinice care să justifice schimbarea sentinţei pronunţate de către instanţa de fond.
În ceea ce priveşte probele administrate în faza apelului, constând în înscrisuri noi, instanţa de apel a observat că acestea reprezintă plângerea penală formulată de către acţionari ai SC A. SA împotriva reprezentanţilor legali ai SC S.S. SA la data de 22 februarie 2011, plângere a cărei soluţionare a fost transmisă spre competentă soluţionare autorităţilor italiene. Din verificarea acestor documente se constată că motivul transmiterii către Procuratura Republicii Italia din Palermo a denunţului o reprezintă indiciile cu privire la faptul finanţării proiectelor SC A. SA cu bani proveniţi din activităţi de tip mafiot desfăşurate pe teritoriul statului italian de către mafia siciliana.
Or, raportat la aceste indicii care, la acest moment, nu se concretizează şi în probe certe, instanţa de apel a arătat că ar putea prezuma adoptarea hotărârii A.G.A. din 22 aprilie 2004 în scop ilicit, măsură care, prin ea însăşi, ar invalida efectele hotărârii şi, implicit, obligaţia de implicare în finanţarea proiectelor SC A. SA. O astfel de probă tinde la respingerea acţiunii reclamantei întrucât cauza şi mijloacele obligaţiei cerute de SC A. SA au caracter ilicit.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul, ca nefondat, constatând că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte apelul formulat de către L.B., în calitate de administrator special al SC A. SA şi intervenient, calitate dobândită ulterior, la data de 26 noiembrie 2013, de către S.P., curtea de apel, la termenul din 23 ianuarie 2014, a invocat din oficiu şi a admis excepţia de netimbrare a căii de atac.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997, incidente cauzei, taxele judiciare se plătesc anticipat. Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.
Verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma necesităţii legale de îndeplinire a obligaţiei stabilite în sarcina părţii apelante, instanţa de apel a constatat că aceasta nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru şi a timbrului judiciar astfel încât, în temeiul normelor legale anterior citate, a anulat apelul, ca netimbrat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F.I. SPRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut în cuprinsul motivării o sentinţă desfiinţată ulterior şi a omis să facă referire la sentinţa din 2 noiembrie 2010 rămasă irevocabilă a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul nr. 1712/62/2008 prin care s-a dispus rezilierea contractului de parteneriat public-privat din 14 octombrie 2003, sentinţă în cuprinsul căreia s-a reţinut, prin expertizele efectuate, un prejudiciu adus reclamantei de aproximativ 5.000.000 euro.
Instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul procesului-verbal al A.G.A. din 20 februarie 2004, intimata SC S.S. SA şi-a asumat angajamentul de a se implica să finanţeze obiectivele şi investiţiile necesare conform contractelor. După care, instanţa de apel a considerat că acest motiv de apel nu ar fi susţinut de probe întrucât hotărârea A.G.A. la care a făcut referire nu stipulează o obligaţie clar determinată prin raportare la valoarea sumei ce urma a fi acordată de pârâtă şi niciun termen precis în cadrul căruia să fie virată această sumă.
Consideră recurenta că, dacă intimata SC S.S. SA s-a angajat să finanţeze obiectivele şi investiţiile conform contractelor de parteneriat-public menţionate aşa cum arată chiar instanţa de apel, faptul că intimata-pârâtă nu a acordat investiţiile conform contractelor de parteneriat-public fac însăşi dovada culpei.
Astfel, arată că argumentele instanţei de apel, ca şi ale instanţei de fond, sunt contradictorii, întrucât pe de o parte se arată ca intimata nu şi-a asumat obligaţia de a finanţa obiectivele conform contractelor de parteneriat-public, iar pe de altă parte se susţine că finanţarea a fost îndeplinită, aşa cum rezultă din raportul de expertiză.
Curtea de apel a mai arătat că, în opinia ei, obligaţia asumată prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004 nu are întinderea şi conţinutul indicat de reclamantă, deşi a reţinut că SC S.S. SA şi-a asumat angajamentul de a se implica să finanţeze obiectivele şi investiţiile conform contractelor. De asemenea, instanţa de apel a considerat că pretinsa vinovăţie a intimatei-pârâte pentru nerealizarea finanţării nu poate fi reţinută întrucât, ulterior datei de 9 iulie 2005, pârâta s-a aflat în situaţia obiectivă de a nu mai putea pune la dispoziţie lichidităţile necesare susţinerii activităţii reclamantei, şi că remedierea acestei situaţii a fost încercată şi prin măsurile luate în şedinţa A.G.A. din 7 iunie 2006, anterioară litigiului declanşat de Consiliul Judeţean Mureş.
Apreciază recurenta că un alt motiv al culpei intimatei SC S.S. SA rezultă din sursa finanţărilor şi problemele penale care au avut ca obiect punerea de sechestru asupra acţiunilor SC A. SA. Atât nerespectarea obligaţiei de finanţare, cât şi suspiciunile cu privire la sursa acestor finanţări fac dovada vinovăţiei intimatei-pârâte, aspecte reţinute de instanţa de apel ca o imposibilitate de continuare a finanţării, şi nu ca o faptă ilicită.
Referitor la proba cu expertiza administrată în cauză, instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, s-au limitat la a susţine că nu s-ar fi depus toate actele solicitate de expert, uitând cu totul de obiecţiunile referitoare la prejudiciul nerealizat.
Arată recurenta că prin obiecţiunile la raportul de expertiză a invocat şi a solicitat instanţei să revină către dna expert pentru a indica actele avute în vedere la efectuarea expertizei şi care sunt acele acte care i-au lipsit pentru întocmirea unei expertize corecte şi care să reflecte poziţiile ambelor părţi, şi nu numai poziţia pârâtei.
Susţine că nu se regăseşte în cuprinsul expertizei o cifră exactă a investiţiilor efectuate de către SC S.S. SA, sau care este motivul pentru care sumele indicate de recurenta-reclamantă şi sumele indicate de intimata-pârâtă sunt diferite de cele ale expertizei.
Altfel, deşi la art. 21 din O.G. nr. 2/2000 se prevede că în partea introductivă a expertizei se menţionează şi bibliografia pe baza căreia expertiza a fost efectuată, nu găsim în cuprinsul raportului o astfel de menţiune, şi nicio motivare pe acest aspect, nici din partea instanţei de fond, şi nici din partea instanţei de apel.
În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, instanţa de fond nu a motivat acest aspect, deşi o mare parte din obiecţiunile formulate se refereau la acesta. Instanţa de apel a considerat critica neîntemeiată întrucât instanţa de fond a motivat respingerea acţiunii pentru că nu exista legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece nu ar exista nici fapta ilicită şi nici prejudiciu. Fără ca instanţa de fond să facă vreo referire la prejudiciul nerealizat, deşi a formulat obiecţiuni pe acest aspect, instanţa de apel a extins argumentele instanţei de fond, susţinând că aceasta, prin prejudiciu, a înţeles să se refere atât la prejudiciul efectiv, cât şi la prejudiciul nerealizat.
Consideră ca niciuna dintre instanţe, nici cea de fond şi nici cea de apel, nu au analizat prejudiciul nerealizat din prisma obiecţiunilor şi argumentelor pe care Ie-a formulat, atât prin obiecţiunile formulate, cât şi prin cererea de apel.
Lipsa prejudiciului constatată prin raportul de expertiză a fost unul din argumentele instanţei de fond de respingere a acţiunii introductive de instanţă, astfel că era, în opinia recurentei, imperios necesară, în special pe acest aspect, al prejudiciului nerealizat, o analiză amănunţită a raportului de expertiză în cuprinsul hotărârii instanţei de fond şi nu o extindere din partea instanţei de apel a unei fraze generale din cadrul acesteia.
Simpla afirmaţie din cuprinsul raportului de expertiză că beneficiul nerealizat nu are realitate faptică, nu este un argument întemeiat fără o analiză şi calcule economice, astfel că argumentele instanţei sunt fără suport legal, având la bază o expertiză netemeinică.
Susţine că, nici instanţa de fond, şi nici instanţa de apel nu fac nicio referire la înlăturarea argumentelor invocate vis-a-vis de contractul de parteneriat public privat din 14 octombrie 2003 şi de sentinţa civilă nr. 358 din 20 iulie 2007 a Tribunalului Braşov de reziliere a contractului de parteneriat public-privat, esenţa acţiunii de faţă, motiv pentru care consideră că hotărârea nu este motivată, fiind netemeinică şi nelegală.
Nici raportul de expertiză efectuat în cauză nu se raportează la contractul de parteneriat-public din 14 octombrie 2003, nefăcând nicio referire la sentinţa de reziliere a contractului de parteneriat public, sentinţă prin care se reţine faptul că au fost efectuate expertize în cauză şi s-a determinat cu acea ocazie valoarea investiţiilor efectiv realizate de către SC A. SA.
Consideră că instanţa de apel, faţă de lipsa motivelor din cuprinsul sentinţei de fond pe aspectul prejudiciului nerealizat, în mod netemeinic a respins cererea de refacere a expertizei, motiv pentru care apreciază recursul ca fiind întemeiat şi solicită casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii expertizei.
Faptul că intimata-pârâtă a încercat să identifice surse de finanţare pentru susţinerea investiţiilor, aşa cum a reţinut instanţa de apel, trebuie interpretat ca o asumare a acestor finanţări şi nu ca o lipsă a faptei ilicite. Având în vedere obligaţiile asumate de către SC A. SA prin contractul de parteneriat-public, faptul că existau termene fixe stabilite pentru implementarea unor investiţii, SC S.S. SA, prin asumarea angajamentului de plată, putea fi absolvită de culpă doar în cazul în care ar fi făcut dovada că avea necesarul disponibil conform graficului de lucrări asumat prin contractele de parteneriat public, şi nu prin diligenţele făcute în vederea găsirii unor noi resurse pentru finanţare.
Mai susţine şi faptul că nu s-a făcut dovada că, la momentul la care s-a angajat în finanţarea proiectelor, pârâta SC S.S. SA avea resursele necesare măcar pentru prima etapa şi că a finanţat, prin împrumuturi, în termenul stipulat de contractul de parteneriat-public proiectele asumate.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au omis să reţină că ne aflam în faţa unei înţelegeri comerciale, că SC S.S. SA a avut la dispoziţie contractul de parteneriat public la momentul la care şi-a asumat obligaţia investiţiilor, de faptul că a devenit acţionar majoritar ca urmare a încheierii contractului de parteneriat public şi a avut cunoştinţă de consecinţa nerespectarii obligaţiilor contractuale asumate de către SC A. SA.
Totodată, apreciază că argumentele instanţei de fond în sensul că denunţul cu privire la finanţarea proiectelor de către SC S.S. SA din activităţi de tip mafiot ar conduce la invalidarea efectelor hotărârii A.G.A. din data de 22 aprilie 2004, şi nu la atragerea răspunderii acesteia pentru fapte ilicite, sunt de asemenea netemeinice şi nelegale.
Consideră că vinovăţia intimatei-pârâte SC S.S. SA rezultă din nerespectarea obligaţiilor asumate prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004, cât şi ca urmare a surselor de finanţare folosite, că prejudiciul este real şi a fost dovedit, valoarea acestuia fiind cea cuprinsă în raportul de expertiză a expertului-parte al recurentei, iar legătura de cauzalitate este evidentă, mai ales ca a fost pronunţată o hotărâre de reziliere a contractului de parteneriat public prin care s-a reţinut lipsa finanţării.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii expertizei, iar în subsidiar, să fie avut în vedere raportul de expertiză efectuat de expertul parte şi să să fie desfiinţată decizia recurată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
La termenul de şedinţă din data de 4 februarie 2015, recurenta-reclamantă a precizat că, din eroare, în cererea de recurs au fost indicate şi pct. 7 şi pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. şi a susţinut motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată este nefondat pentru următoarele considerente.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor materiale cauzate prin încălcarea obligaţiei de respectare a hotărârii A.G.A. din data de 20 februarie 2004, daune materiale evaluate la suma de 50 de milioane de euro. Prin sentinţa civilă nr. 358 din 20 iulie 2007, Tribunalul Mureş a dispus rezilierea contractului de parteneriat public-privat din 14 octombrie 2003 şi încetarea dreptului de administrare a SC E.M. SA asupra terenurilor puse la dispoziţie pentru realizarea staţiilor de transfer şi a depozitului zonal ecologic.
Reclamanta, întemeindu-şi cererea pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, a invocat faptul că aceasta nu a respectat hotărârea A.G.A. menţionată şi nu a i-a acordat finanţarea în vederea îndeplinirii obiectivelor şi investiţiilor ce trebuiau realizate, iar în urma acestei fapte ilicite, reclamanta a fost în imposibilitatea de a continua derularea contractelor de parteneriat public-privat deoarece nu avea la dispoziţie sumele de bani necesare investiţiilor, sume de bani cu care pârâta trebuia să o finanţeze, astfel încât aceste contracte au fost reziliate, reclamanta suferind un prejudiciu material, atât în ceea ce priveşte investiţiile deja efectuate, cât şi beneficiu nerealizat de către aceasta.
Pentru a antrena răspunderea civilă delictuală se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpă.
Este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică împrejurările care au precedat fapta sau faptele care au determinat producerea lui.
Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările care au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, în individualizarea corectă a raportului de cauzalitate, dintre fapta produsă şi prejudiciul cauzat recurentei, nu rezultă că pârâtei-intimate i se poate reţine vreo culpă şi vreo faptă ilicită pentru a antrena răspunderea civilă delictuală.
Contrar susţinerilor recurentei, pârâta şi-a asumat angajamentul de a se implica să finanţeze obiectivele şi investiţiile necesare conform contractelor, iar reclamanta însăşi a arătat că acest angajament urma a se materializa prin împrumuturi acordate către SC A. SA.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004 nu stipulează o obligaţie clar determinată prin raportare la valoarea sumei ce urma a fi acordată cu titlu de împrumut şi nu prevede în cuprinsul său ca pârâta să pună la dispoziţia reclamantei suma de 29.872.657 euro şi niciun termen precis în cadrul căruia să fie virată această sumă în conturile SC A. SA, cu titlu de împrumut.
Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.
Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.
Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţele de fond (relevenţa expertizelor efectuate în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa prin care s-a dispus rezilierea contractului de parteneriat public-privat din 14 octombrie 2003, a proceselor-verbale ale A.G.A. sau a raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
În cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, recurenta aduce în discuţie inclusiv nemulţumirea sa cu privire la considerentele sentinţei apelate, ori astfel de susţineri nu pot forma obiectul recursului, reclamanta fiind ţinut să formuleze critici la adresa deciziei din apel, ceea ce presupune indicarea punctuală de către aceasta a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.
Totodată, simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii.
Conform probelor aflate la dosar, obligaţia asumată de pârâtă prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004 nu are întinderea şi conţinutul indicat de către apelanta reclamantă, respectiv finanţarea SC A. SA cu suma de 29.872.657 euro, menţiunile din procesul-verbal arătând doar asumarea de către SC S.S. SA a implicării în finaţarea proiectelor, fără individualizarea modalităţii de finanţare, a sumei şi a termenelor de finanţare.
Astfel, probatoriile administrate în cauză au scos în evidenţă faptul că pârâta s-a implicat în finanţarea proiectelor cuprinse în contractele în discuţie, în executarea obligaţiei asumate prin hotărârea A.G.A. din 20 februarie 2004, astfel că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite constând în încălcarea obligaţiei de finanţare.
Totodată, indiciile cu privire la faptul finanţării proiectelor SC A. SA cu bani proveniţi din activităţi de tip mafiot desfăşurate pe teritoriul statului Italian, nu se concretizează în probe certe şi ar putea duce la prezumţia că adoptarea hotărârii A.G.A. din 22 februarie 2004 a avut un scop illicit, măsură care, prin ea însăşi ar invalida efectele hotărârii şi, implicit, obligaţia de implicare în finanţarea proiectelor SC A. SA, care ar avea ca efect respingerea acţiunii reclamantei, obligaţia pretinsă de aceasta având o cauză ilicită.
Reclamanta a criticat hotărârea reiterând faptul că prin obiecţiunile la raportul de expertiză a solicitat expertului să indice actele suplimentare efectuării lucrării, deşi în cuprinsul obiecţiunilor la concluziile raportului de expertiză nu se regăseşte o astfel de cerere, aspect sesizat şi de instanţa de apel.
Prin susţinerile potrivit cărora instanţele fondului nu au analizat prejudiciul nerealizat, deşi prin obiecţiunile la raportul de expertiză reclamanta a invocat acest aspect, precum şi cele referitoare la faptul că raportul de expertiză efectuat în cauză nu se raportează la contractul de parteneriat-public din 14 octombrie 2003, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel sub acest aspect, în raport de probele administrate în cauză. Or, cum s-a arătat deja, faţă de actuala structură a recursului, cele reţinute, în fapt, de instanţa anterioară nu mai pot fi reanalizate de prezenta instanţă.
Aprecierea asupra necesităţii refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu şi nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.
Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie de către prima instanţă, atunci respingerea unei asemenea cereri de către curtea de apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.
Reclamanta nu se află, însă, în acest caz, susţinerile acesteia vizând exclusiv concludenta probelor în stabilirea situaţiei de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanţă.
Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse, recurenta solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, recurenta neindicând în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui motiv, iar susţinerile sale neconfirmând nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună admiterea prezentului recurs.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F.I. SPRL împotriva deciziei civile nr. 46 din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F.I. SPRL împotriva deciziei civile nr. 46 din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 325/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil → |
|---|
