ICCJ. Decizia nr. 57/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 57/2015
Dosar nr. 19656/3/2013
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5243 din 28 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca prescrisă cererea reclamantului D.G. de obligare a pârâtei SC R.T. SRL la plata sumei de 1.398.942,5 lei reprezentând împrumut nerestituit şi a dobânzii legale aferente.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a susţinut că a împrumutat societatea pârâtă la data de 3 mai 2002 cu suma de 1.135.200 lei, iar la data de 6 mai 2003, cu suma de 263.742,5 lei, fiind în imposibilitatea morală de a încheia un contract scris (instrumentum probationis) datorită relaţiilor personale pe care le avea cu asociatul unic şi administratorul pârâtei.
La 26 iunie 2013, pârâta a depus la dosar Contractul de împrumut încheiat între părţi la data de 10 mai 2002 prin care reclamantul a împrumutat societatea cu suma de 20 miliarde lei, înscris care nu a fost contestat, reclamantul învederând că suma pretinsă prin acţiune reprezintă o parte din împrumut.
Instanţa a apreciat că pentru sumele pretinse prin acţiune părţile au încheiat contractul de împrumut din data de 10 mai 2002.
Prin acest contract s-a convenit ca suma totală de 20 miliarde lei să fie acordată, într-o primă tranşă de 13.352.000.000 lei, iar restul ori de câte ori va fi nevoie, în alte tranşe, la solicitarea SC R.T. SRL. S-a stipulat că restituirea împrumutului „se va face pe măsura posibilităţilor, pe o perioadă nedeterminată de timp”.
Instanţa a constatat că prin art. 7 alin. (2) din Decretul nr 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Din cuprinsul contractului de împrumut lipseşte termenul, astfel că prescripţia începe să curgă de la data încheierii actului, 10 mai 2002 şi se împlineşte după trei ani, respectiv la 10 mai 2005.
Soluţia este aplicabilă şi în situaţia împrumuturilor cu caracter repetat, succesive, în care nu s-a prevăzut termenul restituirii, însă cursul prescripţiei începe de la data acordării fiecărui împrumut.
în consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani curge, pentru suma de 1.135.200 lei de la data de 13 mai 2002 şi s-a împlinit la 13 mai 2005, iar pentru suma de 263.742,5 lei de la data de 6 mai 2003 şi s-a împlinit la 6 mai 2006. Acţiunea fiind promovată în anul 2013, pentru ambele sume de bani dreptul de a cere restituirea s-a prescris.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.G., prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea cererii sale, astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr 14 din 8 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Prima instanţă a reţinut în mod judicios aplicabilitatea în cauză a disp art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept. în contractul de împrumut încheiat de părţi, acestea nu au prevăzut termenul de restituire a sumelor împrumutate, astfel încât prescripţia a început să curgă de la data încheierii actului juridic, respectiv 10 mai 2002, termenul general de prescripţie fiind împlinit în data de 10 mai 2005 şi 6 mai 2006 pentru suma de 263.742,5 lei, împrumutată în data de 6 mai 2003.
Acţiunea reclamantului a fost promovată în anul 2013, deci la mulţi ani faţă de data la care survenise prescripţia dreptului material la acţiune, astfel încât nici recunoaşterea reprezentantului legal al pârâtei, făcută într-un alt litigiu, în anul 2012 nu poate produce consecinţe juridice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.G., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Prescripţia nu operează de plin drept, ci trebuie invocată şi constatată de instanţă.
Pârâta a invocat prima dată prescripţia de la data de 30 aprilie 2013, la un an după ce a recunoscut datoria.
În anul 2012, pârâta prin persoana autorizată să angajeze societatea a recunoscut că nu a rambursat datoria deoarece nu s-au împlinit termenele de plată.
Pârâta prin asociatul unic şi administratorul R.D., aceeaşi care a semnat şi contractul de împrumut, a recunoscut datoria printr-o recunoaştere pură şi simplă prin neîmplinirea termenului de scadentă.
Recunoaşterea s-a realizat înaintea împlinirii termenului scadent şi a fost voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei.
Dacă datoria ar fi fost prescrisă, pârâta prin asociat unic şi administrator nu ar fi recunoscut datoria.
Conform disp art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei este întrerupt prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Sunt invocate disp art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Intimata SC R.T. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea nu sunt motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
De asemenea, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea nefiind lipsită de temei legal şi nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, în cauză termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii raportului juridic potrivit disp art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv 10 mai 2002 şi 6 mai 2003.
Recurentul susţine că în cauză recunoaşterea realizată de asociatul unic şi administratorul R.D. a întrerupt cursul prescripţiei.
Înalta Curte reţine că recunoaşterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative.
Recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 poate fi atât expresă, cât şi tacită, putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia.
Pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea la care se referă textul de lege, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie voluntară, neîndoielnică, să fie pură şi simplă şi să fie formulată înăuntrul termenului de prescripţie.
Recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie nu produce efect întreruptiv, deoarece nu se mai poate întrerupe ceea ce s-a împlinit deja.
Recurentul invocă recunoaşterea pârâtei care ar fi avut loc în anul 2012, însă această recunoaştere s-a realizat după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, astfel că nu mai poate avea efect întreruptiv.
În această situaţie nici nu se mai impune analiza îndeplinirii celorlalte condiţii pentru ca respectiva recunoaştere să aibă efectul prevăzut de lege.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea ori modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursul va fi respins ca nefondat potrivit disp art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr. 14 din 8 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurentul - reclamant D.G. la plata sumei de 3.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC R.T. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6/2015. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
