ICCJ. Decizia nr. 343/2015. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 343/2015
Dosar nr. 2172/118/2012
Şedinţa publică de la 4 februarie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub numărul 2172/118/2012 reclamanţii T.N. şi T.E. au solicitat - în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA - să se constate nulitatea absolută a contractului de garanţie reală imobiliară autentificată sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la BNP A.D.R. din Bucureşti, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii operaţiunii juridice, în sensul radierii din cartea funciară nr. x1 a ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare, grevare şi închiriere a imobilului aflat în proprietatea reclamanţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 3376 din 07 noiembrie 2012, Tribunalul Constanţa a respins în tot, ca nefondată, acţiunea obligând reclamanţii la plata sumei de 2480 de lei - cheltuieli de judecată (onorariul apărătorului ales) - în favoarea societăţii intimate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de credit nr. 402 din 30 august 2006 B.R. SA a acordat numitului T.D. un împrumut în valoare de 70.000 de euro pentru o perioadă de 240 de luni, garantat de T.N. şi T.E. (părinţii celui împrumutat) prin instituirea unui drept de ipotecă de rangul întâi asupra imobilului din Constanţa, strada B., judeţ Constanţa; ipoteca a fost instituită în baza procurii autentificate sub nr. 1347 din 2 august 2006 la BNP G.P. şi E.L.Ş.
Între aceleaşi părţi a fost întocmit un al doilea contract de credit - înregistrat sub nr. 621/2 februarie 2007 - în virtutea căruia T.D. beneficia de un nou împrumut, în valoare de 200.000 de euro, pe o perioadă de 240 de luni, fiind adusă drept garanţie ipoteca asupra imobilului aparţinând celui împrumutat, situat în Constanţa, strada D., judeţ Constanţa.
Prin convenţia de credit din 7 decembrie 2007 încheiată cu V. România SA, T.D. a obţinut refinanţarea celor două împrumuturi anterioare primite de la B.R. SA prin acordarea sumei de 965.000 de euro, utilizată pentru stingerea obligaţiilor de plată a sumelor de 71.855,78 de euro, respectiv 207.530,26 de euro, durata contractului fiind de 360 de luni.
Tragerea creditului a fost condiţionată de instituirea garanţiei reale imobiliare de rang II asupra imobilului din Constanţa, strada D., judeţ Constanţa, aflat în proprietatea împrumutatului.
La 18 iunie 2008 reclamanţii T.N. şi T.E. au acordat o nouă procură fiului lor - autentificată sub nr. 790 de către BNP P.E. din Constanţa - prin care îl împuterniceau cu puteri depline ca în numele şi pentru reclamanţi să efectueze toate formalităţile necesare pentru aducerea în garanţie a imobilului situat în Constanţa, strada B., judeţ Constanţa, în vederea garantării obligaţiei de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA mandatarului; pentru aducerea la îndeplinire a mandatului, T.D. era împuternicit să îi reprezinte pe reclamanţi în faţa oricărei comisii de evaluare, să accepte ca toate drepturile provenite din asigurarea imobilului să fie cedate creditorului ipotecar, să semneze contractele de credit şi orice alte documente în faţa unităţii bancare creditoare, să semneze în faţa notarului contractul de ipotecă (...).
Într-adevăr, la 19 iunie 2008 se încheia între T.N. şi T.E., în calitate de proprietari ai bunului şi de garanţi ipotecari şi V. România SA, în calitate de creditor ipotecar, convenţia de garanţie reală imobiliară autentificată sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la BNP A.D.R. din Bucureşti, pentru garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 965.000 de euro acordat debitorului ipotecar T.D. în baza convenţiei de credit din data de 7 decembrie 2007, a dobânzilor şi comisioanelor aferente, prin constituirea unei ipoteci de rangul I, cu notarea interdicţiilor de înstrăinare, grevare şi închiriere asupra imobilului situat în Constanţa, strada B., judeţ Constanţa. Se consemnează că mandatarul declară pe propria răspundere că procura autentificată sub nr. 790 de către BNP P.E. din Constanţa nu a fost revocată, nu şi-a încetat efectul iar garanţii ipotecari au renunţat la beneficiul de diviziune şi de discuţiune.
Încheierea nr. 48475/2008 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa, prin care se dispunea înscrierea în cartea funciară a ipotecii, a fost comunicată biroului notarial la care actul a fost întocmit, la data de 30 iunie 2008.
Un al doilea contract de ipotecă - autentificat sub nr. 1800 din 19 iunie 2008 la acelaşi birou notarial - consfinţea instituirea unui drept de garanţie reală imobiliară asupra imobilului situat în Constanţa, strada I., judeţ Constanţa, aflat în proprietatea numiţilor M.D. şi M.A., în vederea garantării obligaţiei de rambursare a creditului de 965.000 de euro primit de T.D. în baza convenţiei de credit din 7 decembrie 2007, cel împrumutat fiind de asemenea împuternicit de proprietari pentru semnarea contractului de ipotecă.
În aceeaşi zi a fost întocmit actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit deja amintită, prin care se consemna calitatea de cocontractanţi a celor patru garanţi ipotecari - T.N., T.E., M.D. şi M.A., valoarea creditului fiind redusă de la 965.000 la 826.000 de euro. Totodată, se recunoaşte instituirea, drept garanţii, a ipotecilor asupra imobilelor aparţinând soţilor T. şi M., creditorul ipotecar fiind de acord cu renunţarea la garanţia reprezentată de ipoteca instituită iniţial, la 7 decembrie 2007, asupra imobilului din Constanţa, strada D., judeţ Constanţa.
În raport de situaţia de fapt reţinuta tribunalul a apreciat acţiunea ca nefondată.
Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil; pentru a fi valabil, el trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ - cum ar fi eroarea, dolul, violenţa sau leziunea); lipsa totală a consimţământului presupune că partea nu a avut reprezentarea şi nici voinţa internă pe care să o fi exteriorizat de a se obliga valabil printr-un act juridic.
Interpretând voinţa reală a reclamanţilor la data acordării procurii din 18 iunie 2008 prima instanţa a apreciat că părinţii celui împrumutat i-au acordat libertate deplină în ce priveşte condiţiile de garantare a creditului bancar de care acesta avea nevoie pentru refinanţarea celor două împrumuturi anterioare - nerestituite, stipulându-se că T.D. are puteri depline pentru aducerea în garanţie a imobilului situat în Constanţa, strada B., judeţ Constanţa, în vederea garantării obligaţiei de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA.
Folosirea timpului viitor în ce priveşte acordarea creditului avea în vedere tocmai schimbarea garanţiilor aduse creditului iniţial şi dobândirea calităţii de parte contractantă în convenţia de credit a proprietarilor reclamanţi, aceste împrejurări fiind demonstrate de conduita reclamanţilor, expusă în succesiunea juridică a actelor înfăptuite de către aceştia.
În consecinţă prima instanţa a reţinut ca nu se poate reţine depăşirea limitelor mandatului acordat şi încălcarea voinţei reale a reclamanţilor, atât timp cât la o zi de la emiterea procurii mandatarul respecta condiţiile stipulate, încheind actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 7 decembrie 2007.
O dată statuată împrejurarea conformităţii actului încheiat cu limitele mandatului primit de T.D., devin ineficiente apărările reclamanţilor privind inexistenţa unei ratificări ulterioare a contractului de garanţie.
Lipsa datelor de identificare ale creditului garantat din procura care a servit la autentificarea contractului de ipotecă nu antrenează nulitatea absolută a operaţiunii juridice subsecvente, atât timp cât în cuprinsul contractului de garanţie reală imobiliară din 19 iunie 2008 sunt înscrise toate menţiunile necesare din acest punct de vedere, iar imobilul este determinat şi identificat prin număr de carte funciară şi prin număr cadastral.
Caracterul special al procurii şi forma autentică a acesteia concură - de asemenea - la validitatea ipotecii, neexistând elemente de natură a antrena nulitatea absolută a actului.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamanţii T.N. şi T.E.
Prin Decizia civilă nr. 59 din 20 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins apelul formulat de reclamanţii T.N. şi T.E. împotriva Sentinţei civile nr. 3376 din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat. Au fost obligaţi apelanţii reclamanţi la plata sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt din speţă a fost corect reţinută de către prima instanţă.
Apelanţii au susţinut că judecătorul fondului a făcut confuzie între acordarea unui credit şi modificarea unui credit.
Însă, obiectul acţiunii deduse judecăţii este constatarea nulităţii contractului de garanţie imobiliară încheiat între apelanţii reclamanţi T.N. şi T.E. prin mandatar T.D. şi V. România SA motivat de lipsa consimţământului valabil exprimat al mandatarilor pentru constituirea garanţiei imobiliare.
Apelanţii reclamanţi au apreciat că acest contract depăşeşte limitele mandatului acordat lui T.D. întrucât acordul dat de reclamanţi a fost pentru constituirea ipotecii imobiliare de rang I asupra imobilului proprietatea acestora pentru acordarea unui credit viitor.
Prin procura acordată la data de 18 iunie 2008 către T.D. (apelanţii reclamanţi l-au împuternicit pe acesta să efectueze toate demersurile necesare pentru aducerea în garanţie a imobilului din Constanţa, str. B. în vederea garantării creditului ce urma să fie acordat de către V. România SA.
La data de 19 august 2008 se încheie contractul de garanţie imobiliară a cărui nulitate se solicită, prin care se constituie ipoteca de grad I asupra imobilului menţionat pentru garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro acordat lui T.D. în baza convenţiei de credit din 07 decembrie 2007.
La aceeaşi dată se încheie şi contractul de garanţie imobiliară între V. România SA şi M.D. şi A., prin mandatar T.D., prin care se garantează acelaşi credit acordat mandatarului prin aceeaşi convenţie de credit.
Faptul că la data constituirii garanţiei convenţia de creditare era deja încheiată iar în procură se arată că garanţia priveşte creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea limitelor deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depăşirea obiectului mandatului ceea ce în cauză nu se poate reţine.
Convenţia de creditare a fost încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului între bancă şi T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adiţional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum şi garanţii ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului.
Împrejurarea că mandatarul obţinuse o refinanţare a unui credit anterior acordat de o altă bancă nu are relevanta, fiul apelanţilor - T.D. -încheind cu V. România SA un contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de ipoteca încheiat în vederea garantării creditului.
Mai mult, potrivit înscrisurilor apelanţii reclamanţi au garantat şi acordarea creditului de la B.R. credit care a fost stins ca urmare a refinanţării acordate de către V. România SA. iar contractul de garanţie încheiat de către apelanţi a încetat.
Astfel, în condiţiile în care părţile sunt în raporturi de filiaţie iar creditul anterior a fost garantat tot de către apelanţii reclamanţi nu poate fi reţinută susţinerea că mandatarii nu ştiau de acordarea creditului.
Prin niciuna din probe aceştia nu au demonstrat că raporturile familiale s-ar fi deteriorat şi prin urmare nu aveau posibilitatea să aibă cunoştinţă despre încheierea contractului de credit cu V. România SA. De altfel, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond apelanţii nu au revocat procura acordată fiului mandatul producând efecte juridice valabil încheiate.
De asemenea, apelanţii reclamanţi şi-au întemeiat susţinerea referitoare la depăşirea limitelor mandatului şi pe dispoziţiile art. 1546 C. civ.
Potrivit art. 1546 C. civ.: "Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afara din limitele puterilor sale, afara numai când a ratificat expres sau tacit."
Astfel cum rezultă din conţinutul procurii acordate fiului lor de către apelanţii reclamanţi aceştia din urma şi-au exprimat consimţământul pentru grevarea imobilului proprietatea lor în vederea acordării de către V. România SA a unui credit. Procura nu menţionează suma acordata credit mandatarului şi nici nu condiţionează acordul pentru constituirea garanţiei imobiliare de o limita a sumei.
În speţă, apelanţii reclamanţi deşi invoca depăşirea limitelor mandatului şi se raportează la dispoziţiile art. 1546 C. civ. nu fac dovada acestei susţineri. Mandatul a fost dat pentru constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui credit acordat mandatarului ceea ce s-a şi realizat.
Astfel, mandatarii au acordat mandat "în vederea garantării obligaţiei de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA mandatarului". Prin urmare obiectul mandatului îl constituie garantarea creditului acordat de către banca V. România SA lui T.D. - fiul mandatarilor iar acestea fiind limitele mandatului în mod corect a apreciat prima instanţa ca nu a fost depăşite.
Atât timp cât contractul de ipoteca a fost încheiat pentru acordarea creditului de către banca menţionată în procură iar mandatul nu menţiona expres suma limita de creditare pentru care mandatarii înţeleg sa încheie contractul de garanţie imobiliară nu se poate susţine că au fost depăşite limitele mandatului.
Şi critica referitoare la neîndeplinirea condiţiei ca mandatul să fie special va fi înlăturată. Din conţinutul procurii rezultă fără echivoc că apelanţii şi-au exprimat acordul în vederea încheierii contractului de ipotecă şi a constituirii ipotecii pe apartamentul proprietatea lor în vederea garantării creditului.
Fiind o procură specială acordată strict pentru constituirea ipotecii şi nicidecum o procură generală cu un obiect în limite largi sunt respectate dispoziţiile art. 1536 din C. civ. iar contractul de garanţie imobiliara este valabil încheiat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.N. şi T.E., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenţii solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea pronunţării unei hotărâri care să respecte exigenţele impuse de dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 261 din acelaşi cod.
În argumentarea acestui motiv de casare, recurenţii arată că unul dintre motivele de apel invocate a fost cel referitor la faptul că "simpla încheiere a unui act adiţional la Contractul de credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin Procură".
Totodată, susţin că au criticat sentinţa primei instanţei sub aspectul calificării actului adiţional ca şi contract de credit nou, arătând pe larg motivele pentru care în opinia lor actul adiţional la Contractul la credit nu poate fi asimilat unei convenţii noi de acordare credit.
Cu toate acestea, recurenţii consideră că instanţa de apel a omis să analizeze motivul de apel mai sus indicat, reţinând doar simplul fapt că deşi Contractul de credit s-a încheiat anterior Procurii, "după acordarea mandatului, între bancă şi T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adiţional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum şi garanţii ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului".
Or, motivul pentru care recurenţii au înţeles să critice sentinţa primei instanţe sub aspectul naturii juridice a Actului adiţional nr. 1 la Contractul de credit a fost tocmai faptul că prima instanţă a reţinut greşit că încheierea actului adiţional la Contractul de credit la o zi de la emiterea Procurii echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului. Aşadar, acest motiv de apel este esenţial pentru dezlegarea pricinii întrucât priveşte analiza Actului adiţional nr. 1 la Contractul de credit asimilat de instanţă ca fiind un credit nou încheiat de mandatarul lor în baza Procurii.
În baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacata cuprinde motive contradictorii întrucât instanţa de apel se contrazice sub aspectul actului juridic încheiat în baza Procurii.
Arată că pe de-o parte, instanţa de apel reţine că prin Contractul de garanţie reală imobiliară s-a constituit ipoteca de rang I asupra imobilului subsemnaţilor pentru garantarea unui credit în sumă de 965.000 euro acordat în baza Contractului de credit, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă reţine totodată faptul că, deşi Contractul de credit s-a încheiat anterior Procurii, prin Actul adiţional nr. 1 s-a modificat valoarea creditului de la 965.000 euro la suma de 826.000 euro precum şi garanţii ipotecari.
Deci, instanţa de apel nu a argumentat explicit care este "convenţia de credit" încheiată de mandatarul recurenţilor în baza Procurii. Dimpotrivă, o dată susţine că ar fi fost chiar Convenţia de credit la care se şi face referire de altfel în Contractul de garanţie reală imobiliară şi altă dată susţine că ar fi fost Actul adiţionai nr. 1.
Or, stabilirea convenţiei de credit încheiată în baza Procurii este esenţială pentru a determina modul de îndeplinire a mandatului acordat de recurenţi.
Tot cu privire la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel se contrazice sub aspectul relevanţei constituirii de către aceştia a Ipotecii asupra aceluiaşi imobil pentru garantarea rambursării unul credit acordat anterior de B.R.
Astfel, arată că pe de-o parte, instanţa de apel reţine că "nu are relevanţă" faptul că "mandatarul obţinuse o refinanţare a unui credit anterior acordat de o altă bancă" întrucât "fiul apelanţilor - T.D. - a încheiat cu V. România SA un contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de ipotecă încheiat în vederea garantării creditului", iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă arată că "nu poate fi reţinută susţinerea că mandatarii nu ştiau de acordarea creditului" întrucât părţile sunt în raporturi de filiaţie şi "creditul anterior a fost garantat tot de către apelanţii reclamanţi". în fapt, Contractul de credit a reprezentat doar parţial o refinanţare a unui credit anterior ce a fost acordat mandatarului de banca B.R. şi pentru rambursarea căruia recurenţii au garantat cu acelaşi imobil care a format şi obiectul Contractului de garanţie reală imobiliară. Restul sumei acordate cu titlu de împrumut prin Contractul de credit reprezintă o creditare suplimentară care s-a acordat înainte de încheierea Procurii.
Aşadar, recurenţii susţin că pentru determinarea obiectului Procurii şi verificarea limitelor mandatului astfel acordat nu are nicio relevanţă faptul că au ipotecat acelaşi imobil pentru garantarea rambursării unui alt credit. Cu toate acestea, indecisă fiind, instanţa de apel a reţinut o dată că ar avea relevanţă aspectul mai sus arătat şi altă dată că acelaşi aspect nu ar avea relevanţă.
În concluzie, faţă de motivele contradictorii mai sus arătate, recurenţii consideră că se impune modificarea deciziei atacate în sensul constatării lipsei oricărei relevante juridice a faptului că au mai ipotecat acelaşi imobil pentru garantarea unui credit acordat în trecut, cu 3 ani înainte de încheierea Procurii.
Referitor la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi anume:
Aplicarea greşită a legii din perspectiva incidenţei prezumţiilor relative. Simpla legătură de filiaţie nu poate conduce în mod absolut la concluzia că recurenţii aveau cunoştinţă de încheierea Convenţiei de creditare. Lipsa revocării exprese a mandatului acordat nu echivalează cu acceptarea actului juridic încheiat de mandatar.
Consideră recurenţii că, aplicând greşit legea, instanţa de apel nu a analizat prezumţia mai sus arătată prin prisma probelor administrate ci a reţinut-o ca atare, substituindu-i în mod greşit un caracter absolut. În plus, deşi revenea în sarcina intimatei-pârâte obligaţia de a proba faptul pozitiv privind cunoaşterea de către recurenţi a încheierii Contractului de credit, nu s-a răsturnat nicidecum această prezumţie.
Pe de altă parte, susţin că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi din perspectiva ratificării actelor juridice încheiate de mandatar. Astfel, ratificarea tacită ar fi trebuit să rezulte printr-o manifestare de voinţă neechivocă din partea subsemnaţilor în privinţa Contractului de garanţie reală imobiliară. Or, în speţă nu s-a dovedit prin nicio probă faptul că recurenţii au efectuat acte de voinţă neechivoce din care să rezulte că sunt de acord cu încheierea Contractului de garanţie reală imobiliară. Dimpotrivă, susţin că nu au avut cunoştinţă de încheierea acestui contract, iar atunci când au aflat de existenţa sa au formulat contestaţie la executare şi prezenta acţiune în anulare.
Recurenţii mai susţin că, simplul fapt că ipoteca s-a încheiat de banca menţionată în Procură sau că s-a încheiat un act adiţional la Contractul de credit nu este suficient pentru a aprecia aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin Procură, ci trebuie analizat dacă actul adiţional respectiv reprezintă sau nu o convenţie de creditare nouă.
Din considerentele instanţei de apel se înţelege că însuşi Contractul de credit reprezintă convenţia de creditare pe care au garantat-o cu ipotecă, însă, consideră că este nu numai ilogic dar şi lipsit de orice suport juridic a susţine o astfel de ipoteză câtă vreme Contractul de credit poartă o dată anterioară Procurii.
Pe de altă parte, simpla referire a instanţei de apel la Actul adiţional nr. 1 ca fiind încheiat ulterior Procurii nu ar putea conduce la concluzia că s-a îndeplinit mandatul acordat întrucât trebuie mai întâi analizat dacă acest act juridic reprezintă sau nu o convenţie de creditare nouă.
Recurenţii dezvoltă argumentele pentru care Actul adiţional nr. 1 nu poate fi asimilat unei convenţii noi de acordare credit, mandatarul lor folosindu-se astfel de Procura dată pentru garantarea unui credit anterior.
Astfel, analizând Actul adiţional nr. 1, recurenţii susţin că acesta nu are caracterul de credit nou, cu o existenţă de sine stătătoare.
Recurenţii mai arată şi faptul că, aplicând greşit legea, instanţa de apel nu a analizat corect cerinţa caracterului special al Procurii necesare Ipotecării unui imobil pentru garantarea unul credit bancar.
Instanţa de apel a reţinut că lipsa datelor de identificare ale creditului din cuprinsul Procurii nu poate antrena nulitatea absolută a Contractului de garanţie reală imobiliară cât timp Procura cuprinde toate datele de identificare ale imobilului ipotecat.
Recurenţii consideră că o astfel de susţinere este în contradicţie cu dispoziţiile art. 948 pct. 2, art. 982, art. 1536 alin. (2) şi art. 1537 C. civ.
Susţin că, în speţă, dezlegarea problemei de drept privind lipsa consimţământului derivă din corecta interpretare a procurii care constituie înscrisul constatator al mandatului acordat de reclamanţi lui T.D. în sensul verificării întinderii limitelor mandatului acordat şi a existenţei caracterului special al acestuia.
În ce priveşte limitele mandatului acordat, aceasta rezultă din cuprinsul procurii în care se foloseşte terminologia "urmează să fie acordat". În acest sens, reclamanţii nu şi-au asumat prin procură obligaţia de a garanta creditul rezultat din contractul de credit ce are ca accesoriu Contractul de garanţie reală imobiliară, ci a încredinţat mandatarului dreptul de ipotecă imobilul pentru garanţie reală imobiliară, ci a încredinţat mandatarului său dreptul de ipotecă imobilul pentru garantarea unui credit viitor (acest aspect a rezultat şi din răspunsurile la interogatoriul administrat reclamanţilor).
În ceea ce priveşte caracterul special sau general al mandatului acordat, acesta este strâns legat de întinderea limitelor mandatului. Astfel, mandatul este unul general ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu puteri depline să îndeplinească orice acte folositoare mandatului, fiind valabil pentru actele de administrare sau de conservare. Pe de altă parte, mandatul va fi special atunci când acesta este dat pentru o singură operaţie juridică sau pentru anumite operaţiuni determinate, caz în care procura trebuie să cuprindă enumerarea limitativă a puterilor conferite mandatarului.
Potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ., întrucât ipotecarea unui imobil constituie un act de dispoziţie, este necesar un mandat special prin care să se indice cu claritate natura actului juridic ce se va încheia de mandatar precum şi obiectul acestuia.
În consens cu cele arătate, art. 1537 C. civ., consacră principiul potrivit căruia mandatarul nu poate face nimic în afara limitelor mandatului său. În acest sens, în practica judiciară s-a decis faptul că mandatul nu poate să răspundă pentru actele încheiate de mandatarul său împotriva voinţei sale reale (Decizia nr. 6806 din 21 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie).
Un argument în plus al faptului că procura nu avea cum să fie dată pentru constituirea unei ipoteci în vederea garantării contractului de credit este acela că în cuprinsul mandatului nu se face nicio referire la acel contract de credit.
Mai mult, lipsa caracterului special este susţinută totodată şi de faptul că în procură nu se menţionează suma pentru care urma să fie garantat împrumutul.
Faţă de principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanţei garantate, pentru ca mandatarul să fi putut angaja în mod legal acordul de voinţă ar fi trebuit ca în Procură să se specifice în mod corespunzător şi suma a cărei rambursare urma să fie garantată.
În speţă, lipsa consimţământului derivată din depăşirea limitelor mandatului acordat şi din lipsa caracterului special al acestuia afectează însăşi valabilitatea Contractului de garanţie reală imobiliară.
În concluzie, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanţi şi pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul de recurs referitor la încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) şi la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Cu alte cuvinte, trebuie să exprime într-o formă clară, precisă şi convingătoare considerentele care au determinat soluţia pronunţată în cauză, fără să fie necesar, însă, să răspundă tuturor argumentelor expuse de părţi.
Recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat motivul de apel potrivit căruia "simpla încheiere a unui act adiţional la Contractul de credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin procură."
Critica este nefondată, întrucât hotărârea recurată este motivată, aceasta cuprinzând considerentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, cu atât mai mult cu cât s-a precizat în cuprinsul acesteia că motivele reţinute de prima instanţă sunt legale, ceea ce echivalează cu o însuşire a motivării instanţei inferioare, astfel că se poate exercita controlul judiciar pe calea prezentului recurs asupra deciziei recurate.
Totodată, recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte actul juridic încheiat în temeiul procurii acordate lui T.D., în sensul că instanţa de apel nu a arătat explicit care ar fi convenţia de credit încheiată în baza procurii, odată făcându-se trimitere la contractul de credit, iar ulterior la actul adiţional.
Contrar celor susţinute de recurenţi, decizia atacată respectă exigenţele dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea cauzei, instanţa de apel neavând obligaţia absolută de a analiza în mod explicit şi extins absolut toate argumentele uneia dintre părţi.
Chiar dacă instanţa de apel a realizat o motivare a hotărârii pronunţate prin analizarea comună a motivelor de apel, acest fapt nu ar putea fi interpretat ca o nemotivare. Mai mult, din analiza considerentelor, deşi nu a făcut referire expres la motivul invocat, se poate observa că instanţa de apel a reţinut la pag. 8 parag. 4 şi 5 din decizie, "Faptul că la data constituirii garanţiei convenţia de creditare era deja încheiată iar în procură se arată că garanţia priveşte creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea limitelor deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depăşirea obiectului mandatului ceea ce în cauză nu se poate reţine", în continuare expunând raţionamentul pentru care a ajuns la această concluzie.
Prin urmare, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate.
Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat.
În susţinerea acestui motiv, recurenţii au arătat că instanţa de apel se contrazice sub aspectul actului juridic încheiat în baza procurii, în sensul că face referire atât la valoarea de 965.000 euro, cât şi la valoarea modificată, în baza actului adiţional, de 826.000 euro, aspect relevant în opinia recurenţilor în ceea ce priveşte stabilirea convenţiei de credit încheiate în baza procurii, pentru a se determina dacă actul încheiat priveşte sau nu un credit nou.
Este de necontestat faptul că prin încheierea în mod valabil a actului adiţional şi a contractului de ipotecă, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele fondului, a intervenit o nouă convenţie de creditare, raportul juridic obligaţional iniţial fiind în mod evident transformat, atât sub aspectul sumei acordate cu titlu de credit, cât şi în ceea ce priveşte noile garanţii şi părţi din raportul juridic obligaţional.
Faptul că prin contractul de ipotecă s-a precizat că "obiectul contractului îl constituie garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro" nu poate conduce la concluzia unei pretinse nulităţi a actului juridic încheiat, ţinând cont de transformarea obligaţiei iniţiale, dispoziţiile actului adiţional şi ale contractului de ipotecă trebuind a fi interpretate în mod sistematic (simpla menţionare a cuantumului creditului iniţial constituie doar identificarea obligaţiei iniţiale asumate de împrumutatul în favoarea căruia recurenţii-reclamanţi au constituit ipoteca); suma de 885.613,98 euro reprezenta un credit viitor şi condiţionat care s-a acordat efectiv la data de 19 iunie 2008 prin încheierea actului adiţional, după acoperirea creditelor de la B.R. şi aducerea a două noi garanţii în locul celei iniţiale.
Astfel, în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel nu există nicio contradicţie, aceasta reţinând în mod clar: "convenţia de creditare a fost încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului, între bancă şi T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adiţional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum şi garanţii ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului."
Drept urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a făcut confuzie între prevederile celor două acte, din motivarea acesteia reieşind, fără dubiu, că modificarea valorii creditului şi a garanţilor face ca actul adiţional la convenţia de credit să reprezinte un act viitor faţă de data întocmirii procurii, întrucât a dat eficienţă acesteia prin indicarea recurenţilor în calitatea lor de garanţi.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel se contrazice şi în ceea ce priveşte relevanţa constituirii de către aceştia a ipotecii asupra bunului pentru garantarea rambursării unui credit anterior de către B.R. Susţinerea a fost argumentată prin aceea că instanţa de apel a considerat lipsit de relevanţă faptul că împrumutul obţinut de la bancă viza refinanţarea unui credit de la B.R., pe de o parte, iar pe de altă parte a apreciat că recurenţii nu pot susţine că nu au avut cunoştinţă de acordarea creditului pentru care a fost începută executarea silită, deoarece şi pentru restituirea creditului acordat de către B.R. au garantat tot aceştia.
Susţinerile nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel a fost pe deplin coerentă în motivare, relevanţa sau nerelevanţa garantării pentru creditul B.R. fiind apreciată distinct, pentru a înlătura argumentele diferite ale reclamanţilor. Astfel, în mod corect a apreciat că refinanţarea nu are relevanţă faţă de susţinerea că nu ar fi îndeplinită cerinţa încheierii unui credit nou, dat fiind că la baza contractului de ipotecă încheiat în baza procurii nu stă contractul de credit încheiat cu B.R.; refinanţarea are relevanţă faţă de susţinerea că nu au avut cunoştinţă de încheierea contractului de ipotecă, în sensul că, mandanţii şi mandatarul sunt în raporturi de filiaţie, iar mandanţii au garantat şi pentru creditul acordat de către B.R.
Prin urmare, criticile recurenţilor nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză, de voinţa părţilor litigante, conform procurii, convenţiei de credit, actului adiţional şi contractului de ipotecă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect şi pe baza probelor administrate în cauză că a existat un consimţământ valabil exprimat din partea recurenţilor-reclamanţi la încheierea contractului de ipotecă, în condiţiile în care la încheierea acestui contract s-au respectat întocmai limitele mandatului acordat lui T.D. prin Procura nr. 790 din 18 iunie 2008.
Or, din analiza procurii, rezultă că mandatul acordat este unul special, în care mandanţii îl împuternicesc pe T.D., titularul creditului, în vederea "garantării obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi a comisioanelor aferente."
Recurenţii nu pot invoca apărări care să contrazică conţinutul procurii, act autentic care face dovadă deplină până la proba contrară. Din cuprinsul procurii rezultă că recurenţii au înţeles în mod expres să garanteze cu ipoteca asupra imobilului proprietatea acestora, un credit luat de împrumutat fără a fi precizată suma creditului sau vreo obligaţie în sarcina împrumutatului. În calitatea recurenţilor de garanţii ipotecari întinderea răspunderii acestora are în limita valorii imobilului, neavând nicio relevanţă asupra tipului creditului acordat sau suma împrumutată.
Totodată, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că recurenţii-reclamanţi au ratificat în mod tacit contractul de ipotecă.
Este de menţionat şi faptul că deşi se invocă nulitatea unui act subsecvent procurii, respectiv contractul de ipotecă, în mod surprinzător recurenţii nu au solicitat şi nulitatea procurii pentru presupusa lipsă a consimţământului. De asemenea, recurenţii, deşi susţin că a fost depăşit mandatul acordat, nu au înţeles să-l tragă la răspundere pe mandatar, nici înainte de demararea procedurii executării silite dar nici ulterior, când susţin că au aflat despre încălcarea mandatului.
În consecinţă, prin atitudinea lor, de la data acordării mandatului şi până la data promovării acţiunii, recurenţii-reclamanţi au ratificat mandatul acordat prin Procura nr. 790 din 18 iunie 2008, cu atât mai mult cu cât ipoteca a fost notată în cartea funciară a imobilului. Toate aceste aspecte conturează ideea unei conivenţe a recurenţilor cu împrumutatul, în scopul exonerării acestora de îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de creditor.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.N. şi T.E. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 20 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 348/2015. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 34/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
