ICCJ. Decizia nr. 6/2015. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 6/2015
Dosar nr. 8224/118/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2015
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC E.F.Z. SRL prin administrator judiciar D.C. Sprl a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta SC F.T. SRL să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.004.816,64 lei contravaloarea chiriei datorată conform contractului de închiriere dintre părţi, la care se adaugă penalităţile de întârziere începând cu data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2124 din 22 august 2013, Tribunalul Constanţa, secţia ll-a civilă, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.004.816,64 lei contravaloare chirie datorată pentru perioada iulie 2010 - decembrie 2011, a sumei de 1.004.816,64 lei penalităţi de întârziere de 0,3 % pe fiecare zi de întârziere calculate asupra debitului principal de 1.004.816,64 lei. Au fost respinse, ca nefondate, capetele de cerere de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în continuare până la data plăţii şi a sumei de 27.000.494,94 lei chirie aferentă perioadei 1 ianuarie 2012-30 iunie 2013.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 10 octombrie 2001, între părţi a fost încheiat contractul de închiriere având ca obiect suprafeţe de platformă şi a clădirilor de pe acestea, toate situate în Zona Liberă, Constanţa Sud, constând în spaţii administrative, spaţii de procesare şi depozitare, anexe sociale şi platforma, în suprafaţă totală de 9.486,86 mp. Prin actul adiţional din 2010 s-a prelungit durata contractului până la 31 decembrie 2011 şi s-a stabilit că, pentru lunile iulie, august, septembrie şi octombrie 2010, contravaloarea chiriei însumând 64.000 euro şi T.V.A. se va achita în baza unei facturi emise de locator, prin emiterea unui bilet la ordin cu menţiunea avalizat de d-l M.B. pentru SC F.T. SRL având scadenţa la 22 octombrie 2010. Pentru lunile noiembrie şi decembrie 2010 se vor realiza plăţi lunare, la nivelul aceleiaşi sume de 16.000 euro/lună + T.V.A. Pentru perioada 01 ianuarie 2011-31 decembrie 2011 plata chiriei se va realiza trimestrial, la nivelul sumei de 16.000 euro/lună + T.V.A." Pentru aceste perioade s-au acumulat chirii în valoare de 1.004.816,64 lei, conform facturilor din 14 ianuarie 20111, din 28 martie 2011, din 30 iunie 2011 şi din 30 septembrie 2011.
În cuprinsul contractului s-a menţionat la art. 6 că pentru neplata la termen a chiriei, locatarul va datora locatorului penalităţi de 0,3% din valoarea chiriei datorate, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu cea de a 16-a zi de la scadenţa sumei datorate.
În speţă, s-a apreciat a fi întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, în sensul că pârâta cu vinovăţie nu a achitat întreaga sumă reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada iulie 2010 - decembrie 2011, cauzând reclamantei un prejudiciu egal cu acest debit. Astfel, în baza dispoziţiilor art. 1073 C. civ., prima instanţă a admis primul capăt de cerere şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.004.816,64 lei contravaloare chirie datorată pentru perioada iulie 2010 - decembrie 2011, cu menţiunea că din totalul sumei datorate cu titlu de chirie, conform facturilor fiscale, a fost dedusă suma de 65.446 lei achitată de către pârâtă către stat în contul datoriilor reclamantei.
Prima instanţă a constatat întemeiat, în parte, cel de-al doilea capăt de cerere referitor la plata daunelor interese întrucât, dat fiind că părţile au prevăzut în contractul dintre ele dreptul de a calcula penalităţi în cuprinsul clauzei penale inserată la art. 6, astfel încât a obligat pârâta şi la penalităţi de întârziere de 0,3 % pe fiecare zi calculate asupra debitului principal, limitând însă aceste penalităţi la suma reprezentând debitul principal, reţinând că raporturile dintre părţi au luat naştere sub imperiul Legii nr. 469/2002 privind disciplina contractuală şi nu s-a prevăzut posibilitatea depăşirii debitului principal.
Cât priveşte cererea de obligare la plata chiriei aferente perioadei ianuarie 2012 iunie 2013, prima instanţă a reţinut că din răspunsul reclamantei la interogatoriu reiese că a denunţat contractul de închiriere după data intrării in insolvenţă, motiv pentru care cererea a fost apreciată ca lipsită de temei legal, cât timp raporturile contractuale dintre părţi au încetat, motiv pentru care a respins-o ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta SC E.F.Z. SRL prin administrator judiciar D.C. Sprl şi pârâta SC F.T. SRL prin administrator judiciar P.I.P. Sprl iar prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de disjungere a apelurilor formulate, a respins cererea de reexaminare a dispoziţiei de a menţine în sarcina apelantei SC F.T. SRL a obligaţiei de a achita taxa de timbru ca inadmisibilă şi în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 a suspendat judecata ambelor apeluri.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că la data de 21 noiembrie 2013 apelanta pârâtă SC F.T. SRL a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar, solicitând, în principal, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 44,622 lei, iar, în subsidiar, reducerea sau eşalonarea obligaţiei de plată a taxei de timbru datorate de aceasta pentru apelul promovat în Dosarul nr. 8224/118/2012.
Prin încheierea din data de 12 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de ajutor public judiciar şi a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar ca inadmisibilă.
Împotriva încheierii menţionate, apelanta pârâtă SC F.T. SRL a formulat, la data de 13 ianuarie 2014, cerere de reexaminare solicitând respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii, admiterea pe fond a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, cu consecinţa scutirii de la plata taxei de timbru, iar în subsidiar reducerea sau eşalonarea obligaţiei de plată a taxei de timbru.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2014, curtea de apel a respins cererea de reexaminare ca nefondată reţinând că, prin cererea adresată instanţei de apel, apelanta pârâtă SC F.T. SRL a solicitat, în principal, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul O.U.G. nr. 51/2008, iar, în subsidiar, reducerea/eşalonarea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, invocând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 146/1997.
S-a reţinut că instanţa s-a pronunţat în mod corect asupra cererii principale, apreciind că dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, care permit scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, sunt aplicabile exclusiv persoanelor fizice, persoanele juridice putând beneficia de facilităţile reglementate de Legea nr. 146/1997, aplicabilă în speţă faţă de data pornirii procesului.
Cu privire la cererea subsidiară, întemeiată pe normele Legii nr. 146/1997, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de reexaminare a apreciat că cererea este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997.
S-a reţinut că apelanta pârâtă nu a probat că taxa în cuantum de 44.622 lei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate ori că plata integrală a taxei nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate.
De asemenea, s-a apreciat că împrejurarea că împotriva apelantei a fost deschisă procedura insolvenţei în formă generală nu determină, în mod automat, plasarea acesteia în situaţia prevăzută la lit. b), aceasta fiind obligată să probeze că bunurile sale sunt indisponibilizate, fapt ce o împiedică să achite întreaga taxă.
În egală măsură, s-a apreciat că apelanta nu a produs acele dovezi referitoare la situaţia economico-financiară necesare pentru a se putea aprecia că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să îi afecteze în mod semnificativ activitatea curentă.
Pentru considerentele expuse, văzând că apelanta nu îndeplineşte condiţiile acordării facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, s-a respins cererea de reexaminare formulată ca nefondată.
La termenul de judecată din data de 27 februarie 2014, apelanta pârâtă SC F.T. SRL prin administrator judiciar P.I.P. Sprl a formulat cerere de reexaminare cu privire la taxa de timbru, solicitând totodată disjungerea apelurilor şi admiterea cererii de suspendare în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce priveşte cererea de disjungere, instanţa a dispus în sensul respingerii, cu motivarea că, pe de o parte, cele două apeluri nu întrunesc condiţia de a fi pricini diferite, iar pe de altă parte, apelurile nu au fost anterior reunite.
S-a mai reţinut că măsura disjungerii este necesară în situaţia în care una din pricinile reunite este în stare de a fi judecată, condiţie care în cazul de faţă nu este îndeplinită urmare a măsurii suspendării.
Referitor la cererea de suspendare, s-a reţinut că prin încheierea din 08 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti a dispus admiterea cererii debitoarei SC F.T. SRL dispunând deschiderea procedurii generale fiind desemnat administrator judiciar P.I.P. Sprl iar potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus suspendarea judecăţii apelurilor.
Împotriva încheierii din 10 martie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, a declarat recurs pârâta SC F.T. SRL prin administrator judiciar P.I.P. Sprl, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii recurate, admiterea cererii de disjungere a apelurilor formulată în cauză şi admiterea cererii de reexaminare a dispoziţiei privind achitarea taxei de timbru dispuse în sarcina sa, cu trimiterea cauzei spre continuarea judecaţii în ceea ce priveşte apelul propriu.
În argumentarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că problema în cauză a fost intrarea sa în insolvenţă în timpul soluţionării apelului, stabilirea taxei de timbru în sarcina sa şi modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cererea de suspendare a judecării apelului formulat de SC E.F.Z. SRL.
Cu privire la cererea de disjungere a apelurilor, recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel este greşită, soluţia corectă în cauză fiind disjungerea celor două căi de atac şi suspendarea doar a apelului formulat de SC E.F.Z. SRL.
Astfel, a susţinut recurenta că intrarea sa în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 activa efectul art. 36 din lege, pentru că reclamanta încerca să-şi valorifice o creanţă faţă de o societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei, ca atare, apreciază că soluţia instanţei în sensul de a respinge cererea de disjungere şi de suspendare a ambelor apeluri este neîntemeiată.
A mai arătat recurenta că reclamanta SC E.F.Z. SRL îşi poate promova creanţa şi în procedura insolvenţei însă acest lucru nu este de natură să atragă şi suspendarea apelului propriu în care se poate apăra faţă de pretenţiile solicitate.
Cu privire la solicitarea de reexaminare a dispoziţiei privind stabilirea timbrajului în cauză, a susţinut recurenta că nu are nicio relevanţă faptul că la data promovării apelului putea fi obligată la plata unei taxe de timbru, important în cauză fiind faptul că la momentul naşterii obligaţiei definitive de plată a taxei de timbru în sarcina sa, era supusă Legii nr. 85/2006, astfel că era scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă nu a invocat niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304, Înalta Curte, apreciind că susţinerile dezvoltate de pârâtă pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., le va cenzura din această perspectivă.
Astfel, o primă critică formulată vizează soluţionarea cererii de disjungere a celor două apeluri, în opinia recurentei soluţia corectă fiind cea de disjungere şi suspendare a apelului formulat de reclamanta SC E.F.Z. SRL.
În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 165 C. proc. civ., în orice stare a pricinii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de judecată.
În raport cu textul legal evocat, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, curtea de apel a constatat a nu fi întrunite cerinţele prevăzute de acesta, în sensul că nu sunt pricini diferite şi mai mult, apelurile nu au fost anterior reunite. S-a mai reţinut în mod corect că nici condiţia ca una dintre pricini să fie în stare de judecată nu este îndeplinită, având în vedere măsura suspendării.
În ceea ce priveşte măsura suspendării judecării apelurilor, se constată că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.
În speţă, se constată că prin încheierea din 8 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti a dispus admiterea cererii debitoarei şi a dispus deschiderea procedurii generale în ceea ce o priveşte pe pârâta SC F.T. SRL fiind desemnat administrator judiciar P.I.P. Sprl. Deşi este adevărat că apelul reclamantei SC E.F.Z. SRL era de drept suspendat conform art. 36 din Legea nr. 85/2006, la data intrării pârâtei în insolvenţă, nici apelul acesteia nu putea fi judecat în măsura în care tindea la respingerea pretenţiilor stabilite deja prin sentinţa primei instanţe. De altfel, creanţele ce fac obiectul prezentei cauze pot fi valorificate prin depunerea de către reclamantă a declaraţiilor de creanţă la tabelul pârâtei SC F.T. SRL, situaţie în care s-ar pune în discuţie chiar aspectele dezvoltate în apel şi ar conduce la existenţa a două proceduri jurisdicţionale în paralel, ce ar pune în discuţie aceeaşi creanţă.
În ceea ce priveşte critica referitoare la solicitarea de reexaminare a dispoziţiei privind stabilirea timbrajului în cauză, se constată că nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs, având în vedere că împotriva încheierii irevocabile prin care s-a soluţionat cererea, nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată şi nici odată cu fondul, iar aspectele dezlegate intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului.
Cele reţinute sunt în concordanţă cu Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a hotărât că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F.T. SRL prin administrator judiciar P.I.P. Sprl împotriva încheierii din 10 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F.T. SRL prin administrator judiciar P.I.P. Sprl împotriva încheierii din 10 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 57/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 60/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
