ICCJ. Decizia nr. 518/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 518/2015
Dosar nr. 49682/3/2012
Şedinţa publică din 19 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 decembrie 2012, sub nr. 49682/3/2012, reclamanţii D.C.V., D.R.M., N.A.C. şi N.Ş.G. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin primar general, M.C.P.N. şi SC S.C.A. SA, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie cota indiviză de 93% din imobilele proprietatea autorilor lor D.A. şi D.V., situate în Bucureşti, sector 3.
Prin sentința civilă nr. 2220 din 20 decembrie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Bunurile revendicate au făcut parte din patrimoniul fostei persoane juridice Banca T.M., devenită ulterior B.C. Bucureştean (în 1921).
Din Actul constitutiv şi Statutul publicate în M. Of. rezultă că A.G.D. a fost unul dintre acţionari, cu o participaţie de 30.000 lei, alături de alţi 6 acţionari cu cote de câte 30.000 lei, respectiv 5 dintre ei cu câte 28.000 lei.
Reclamanţii sunt moştenitorii legali ai fostului acţionar D.A., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă depuse de către aceştia la dosar.
B.C. Bucureştean, aflate la data aceea în lichidare, i-au fost naţionalizate 8 apartamente situate în Bucureşti.
Pârâtul Studioul A. a fost înfiinţat prin Hotărârea din 18 iulie 1964, după revoluţie fiind recunoscut ca persoană juridică prin H.G. nr. 130/1991. Acest pârât a primit în administrare, prin Dispoziţia nr. 460104 octombrie 1987 emisă de M.C.E.S., o parte din imobilul situat în str. 30 D., respectiv o suprafaţă de 512 mp. Din extrasul de furnizare a informaţiilor emis de O.N.R.C., rezultă că pârâtul Studioul Cinematografic A. are sediul în imobilul situat în Bucureşti, sector 3, imobil care face obiectul prezentei revendicări.
Din adresa din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţa Proprietăţii, rezultă că în imobilul aflat pe fosta str. I.C.F. (apoi D.) nr. 7 şi 12, la nivelul anului 1948 figura menţiunea imobil cu folosinţa tipografie, anterior, în anul 1933, figurând B.C.B., apoi C.I.P. Din adresă mai rezultă că pe adresa str. 30 D. este înregistrat Decretul nr. 119/1948 pe numele V. şi T., precum şi Decretul nr. 92/1950 privind B.C. Bucureştean, în lichidare. În sfârşit, în adresă se face menţiunea că pe adresa str. F. figurează înregistrată o notificare, făcută în baza Legii nr. 10/2001 de către K.M.B. şi K.E.A.
În cadrul procedurilor privind aplicarea Legii nr. 10/2001, toţi pârâţii aveau calitatea de unităţi deţinătoare şi puteau fi chemaţi în judecată numai în această calitate şi în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, fapt necontestat de aceştia. Or, reclamanţii au indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Au susţinut că au aflat târziu despre existenţa bunurilor revendicate şi la momentul când au aflat nu mai erau în termen să depună notificare. Aceste susţineri nu pot fi reţinute ca valide şi suficiente pentru a se aprecia că, odată expirat termenul special pentru formularea notificărilor, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au deschisă calea dreptului comun şi pot revendica bunurile potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aşa fiind, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil imobilelor în litigiu, ele fac ca acţiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ., să nu poată fi primită.
Tribunalul a reţinut mai întâi argumentele care au fundamentat soluţia Înaltei Curţi de Casaţie, secţiile unite, adoptată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care, referitor la existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referinţă, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., s-a statuat în sensul că prevalează dispoziţiile legii speciale. Înalta Curte a statuat în această decizie şi cu privire la ordinea în care urmează a fi avute în vedere criteriile, respectiv „în cascadă”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ special, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă.
Reclamanţii nu se pot înscrie în această ipoteză, autorul lor fiind o personalitate a vremii, fapt care făcea uşor de identificat şi obţinut relaţiile necesare, inclusiv din sursele istorice ale vremii. O astfel de probă a imposibilităţii nici nu a fost administrată, deşi reclamanţilor le revenea obligaţia, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.
Reclamanţii au solicitat tribunalului să constate că au calitatea de proprietari şi prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Tribunalul a pornit în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că C.E.D.O. este un cumul de principii de drept pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere în analizarea respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport cu legile ordinare interne.
În cauza de faţă, făcând referire la cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, tribunalul a apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că autorităţile naţionale au acţionat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea legilor interne, fără a exista o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
Cum în mod repetat a arătat şi C.E.D.O., Convenţia nu înlătură dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură şi dreptul de acces la instanţă, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în condiţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Astfel, în cauza Albert şi le Compte c. Belgiei, Curtea a reţinut că, de fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces echitabil: fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele art. 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe, dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile cerute de acest articol.
Pe de altă parte, nerespectarea unor dispoziţii legale interne şi a unor termene speciale, rezonabile, nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi a pretinde că Statul român nu le-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obţine ocrotirea dreptului de proprietate pretins, atâta timp cât nu au urmat procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din culpa acestora şi, în consecinţă, nu le poate asigura succesul „sărind” peste aceste dispoziţii şi invocând direct Convenţia. Astfel cum deja s-a reţinut, Curtea Europeană permite statelor să aducă anumite limitări dreptului de acces la instanţă (cauza Golder împotriva Marii Britanii).
Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 10/2001, confirmă apărarea pârâţilor potrivit căreia reclamanţii nu au în patrimoniul propriu un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, apt a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin legi speciale. În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a precizat noţiunile de „bun” şi de „drept asupra bunurilor” în sensul că autorităţile naţionale asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecţia normei şi să conţină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauzele Marckx împotriva Belgiei, Handyside împotriva Marii Britanii). S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noţiunea de „bun” cuprinde şi dreptul de creanţă şi speranţa legitimă, ca valori patrimoniale. O creanţă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza Fernandez - Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei). Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acţiunile reclamanţilor pendinte, pe rolul instanţelor interne, care dau naştere exclusiv eventualităţii dobândirii unei valori patrimoniale.
C.E.D.O. a făcut distincţie între speranţa legitimă protejată ca bun şi simpla speranţă de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire” şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară”.
Tribunalul, concluzionând, a reţinut că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., ci aveau deschisă doar calea de a formula cereri potrivit legilor speciale şi procedurilor instituite de acestea. Din această perspectivă, acţiunea în revendicare nu ar avea nicio finalitate, întrucât lipseşte obiectul comparaţiei, respectiv titlul de proprietate aparţinând reclamanţilor.
Tribunalul a avut în vedere şi raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care completează şi nuanţează Decizia nr. 33/2008, cu privire la chemarea în judecată direct a Statului Român, personal sau prin instituțiile sale, în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietare în baza Legii nr. 10/2001, la reparații. În acest sens, a reţinut că atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Tribunalul nu a primit apărarea invocată de pârâtul Studioul Animafilm, în sensul inadmisibilităţii acţiunii şi sub aspectul cadrului procesual pe latură activă, raportat la dispoziţiile art. 643 noul C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 404/A din 07 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
I.1. Cu titlu prealabil, Curtea a reţinut că sensul pe care l-a dat prima instanţă noţiunii de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost strict acela de rezolvare a concursului dintre legea specială şi legea generală (pe care reclamanţii au invocat-o drept temei) în favoarea legii speciale, acesta fiind argumentul esenţial în susţinerea soluţiei pronunţate. De altfel, tribunalul a şi indicat că raţionamentul care a stat la baza soluţiei este cel din Decizia în interesul Legii nr. 33/2008. În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că: „Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.
Înţelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privit şi în lumina jurisprudenţei C.E.A.D.O. amintite, este acela că instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său. În schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă aşadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamanţi nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către aceştia, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamanţi, prin analizarea pretenţiei acestora în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică, nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâţilor la predarea bunurilor asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluţionarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.
În concluzie, deşi formal soluţia tribunalului a fost una de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, aceasta nu a fost justificată pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilelor, ci pe acela al inexistenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, astfel că nu ridică probleme sub aspectul nerespectării dreptului acestora de acces la instanţă (art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului), motivele I şi V de apel urmând a fi ca atare înlăturate.
2. Mai mult decât atât, chiar dacă tribunalul ar fi constatat într-adevăr un fine de neprimire al acţiunii, Curtea a reţinut că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6§1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” (printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, Hotărârea nr. 41727/98).
De asemenea, instanţa europeană a arătat că art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „nu obligă statele părţi să supună litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie (cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1986, cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, hotărârea din 10 februarie 1983, cauza Buzescu împotriva României, hotărârea din 24 mai 2005, cauza Crişan împotriva României, hotărârea din 27 mai 2003).
Aşadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este condiţionată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în faţa unei instanţe.
Or, printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia 20din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Este de menţionat şi faptul că ineficienţa procedurii administrative a fost constatată în cauzele repetitive de tipul Faimblat împotriva României (hotărârea din 13 ianuarie 2009) în ipoteza acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere că F.P. „nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (parag. 37). Or, situaţia este diferită atunci când măsura reparatorie ar fi cea a restituirii bunului în natură, pentru că este deţinut de entitatea învestită cu soluţionarea notificării. De aceea, Curtea nu a reţinut nici motivul de apel III.B.
II.1. Subsecvent, Curtea a avut în vedere faptul că, într-adevăr, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
2. Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Conform principiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane şi aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă. De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate, şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, şi anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Raţiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, cu excepţia unor situaţii de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Această finalitate se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuţie, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti.
Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor, deoarece aceştia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanţilor implică, conform celor expuse anterior, respingerea acţiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceştia nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual.
3. Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamaţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.O., 28 septembrie 2004, Kopecky împotriva Slovaciei).
În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny împotriva Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.
Reţinând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei - care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate pretins al autorilor reclamanţilor de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamanţii nu beneficiază de acest drept, se constată că nici invocarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului nu este de natură să conducă la o altă soluţie. Nu este deci întemeiat nici motivul II de apel.
III. În legătură cu faptul că apelanţii-reclamanţi nu ar fi acţionat din motive independente de voinţa lor (motivul de apel III.A), Curtea a avut în vedere că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14 februarie 2002.
În vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, Curtea a pornit de la prevederile art. 21 alin. (5) din acelaşi act normativ: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Din modul de reglementare a procedurii de obţinere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supravieţuirii dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi obţinută numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia. Ca atare, deducându-se că nu se stinge numai aşa numitul „drept la acţiune în sens material”, ci însuşi dreptul subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancţiunii prevăzute de art. 21 alin. (5) este aceea de decădere.
Este de menţionat că decăderea - sancţiune de drept material - nu trebuie confundată cu decăderea - sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. au ca obiect un drept procedural şi deci şi decăderea priveşte un drept procedural subsecvent sesizării instanţei de judecată.
Potrivit unei jurisprudenţe constante şi literaturii de specialitate, întrucât numai prescripţia extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de întrerupere, de suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.
Cu toate acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege, precum şi faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de principiu - şi deci excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare - pentru toate termenele care îşi au izvorul în lege (pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru acceptarea moştenirii), Curtea a analizat incidenţa sa în privinţa termenului instituit de Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii nu au respectat însă termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru a opera în favoarea lor repunerea în termen. Astfel, aceştia au avut cunoştinţă de existenţa celor trei imobile în patrimoniul persoanei juridice la care autorii lor aveau calitatea de acţionari cel mai târziu la data de 11 iulie 2011, când au înregistrat la R.A. M. Of. cererile nr. 78 şi 79 de eliberare a unor copii de pe procesele-verbale din 1940 încheiate de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, care le-au fost în final înaintate de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - S.E.D.P.P. cu adresa din 16 noiembrie 2012. Sesizarea instanţei a avut loc însă la data de 21 decembrie 2012.
În plus, Curtea a reţinut că această instituţie juridică este beneficiul acordat de lege titularului dreptului care, din motive temeinice, nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să soluţioneze, pe fond, cererea, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului.
Cât priveşte justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se ţină seama de finalitatea sancţiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor (penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situaţii în care inactivitatea s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor sancţiunilor ar deturna aceste sancţiuni de la finalitatea lor, aşa încât s-ar penaliza titularul dreptului deşi nu i s-ar putea reproşa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea sancţiunilor şi ceea ce reprezintă realitatea.
Pe cale de consecinţă, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă.
Făcând aplicarea în cauză a acestor consideraţii teoretice, Curtea a reţinut că cel puţin C.A.E. (născută la data de 25 august 1917, potrivit certificatului de naştere din 27 august 1917 eliberat de Consiliul Popular al Capitalei - Raionul I.V. Stalin), care avea la data preluării imobilelor (prin Decretul nr. 92/1950) vârsta de 33 ani, şi care era în viaţă la împlinirea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (decedând la data de 17 ianuarie 2008, conform certificatului de moştenitor din 12 mai 2008 eliberat de notar public D.C.), ar fi trebuit să aibă minimul de informaţii despre patrimoniul părinţilor săi.
Pe cale de consecinţă, sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a operat la data de 15 februarie 2002, astfel că împrejurările ulterioare (faptul că apelanţii-reclamanţi înşişi ar fi fost împiedicaţi la rândul lor de necunoaşterea înscrisurilor să formuleze notificarea) nu mai prezintă relevanţă.
De altfel, a admite ca motiv temeinic de neformulare în termen a notificării faptul că proprietarul deposedat în mod abuziv nu mai este în viaţă, în condiţiile în care nu este vorba de un imobil în care să fi locuit şi moştenitorul ar însemna transformarea normei cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 din regulă în excepţie.
IV. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, astfel încât criticile formulate de apelanţii-reclamanţi în legătură cu încetarea raţiunii legii speciale în situaţia în care posesorii actuali ai imobilelor sunt statul sau unităţile administrativ teritoriale (motivul de apel III.C) vizează însăşi soluţia legislativă. Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că analiza respectivelor critici excede competenţei sale, faţă de dispoziţiile art. 124 din Constituţie.
V. Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, există o raţiune pentru care tribunalul s-a referit la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume preluarea raţionamentului pentru care nu poate fi înlăturată de la aplicare de către o instanţă naţională o lege, chiar dacă ar fi contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (ce ar fi avut semnificaţia unui recurs intern în sensul art. 13, admis însă doar în celelalte situaţii de încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenţie) - astfel cum susţin în cauză reclamanţii în privinţa Legii nr. 10/2001 -, raţionament bazat pe interpretarea jurisprudenţei instanţei europene create în interpretarea art. 13 din Convenţie (motivul IV de apel).
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au invocat următoarele motive:
1. Greşita respingere a criticii privind respingerea cererii în temeiul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
1.1 Prima instanţă a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fără a acorda părţilor cuvântul pe fondul cauzei.
Aşa fiind, reclamanţii au pus concluzii exclusiv pe excepţie, susţinând, în esenţă, că în realitate obiecţiile ridicate pe această cale ar putea interesa fondul cauzei, caz în care excepţia trebuie fie respinsă, fie unită cu fondul cauzei.
În aceste condiţii, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii.
Critica de apel a fost înlăturată cu motivarea că, în realitate, prima instanţă nu a respins acţiunea în temeiul unei excepţii, ci pe fondul său, în această manieră specifică, ceea ce este conform cu raţionamentul Înaltei Curții de Casație și Justiție atunci când a motivat Decizia nr. 33/2008.
Soluţia este nelegală, pentru că:
- ori instanţa de fond a avut în vedere excepţia inadmisibilităţii, caz în care chiar şi Curtea de Apel a apreciat că soluţia este nelegală, contrară jurisprudenţei Înaltei Curții de Casație și Justiție care afirmă că simpla neurmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu poate constitui un motiv de inadmisibilitate;
- ori instanţa de fond a avut în vedere o problemă substanţială, caz în care s-a pronunţat asupra fondului cauzei fără a da cuvântul părţilor pe fond, ceea ce este per se un aspect vătămător, de care reclamanţii s-au plâns constant, afirmând că instanţa trebuia să respingă excepţia, dându-le posibilitatea de a administra probe şi a asculta concluziile pe fondul cauzei.
Argumentul potrivit cărui instanţa nu a avut în vedere inadmisibilitatea rezultând din neparcurgerea procedurii administrative, ci din analiza inexistenţei unui bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., nu înlătură critica reclamanţilor, întrucât câtă vreme această chestiune era una de fond, instanţa trebuia să o califice ca atare sau, în orice caz, să acorde părţii cuvântul în fond.
Vătămarea soluţionării cauzei pe cale de excepţie, fără punerea în discuţie a fondului rezultă şi din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilităţii titlului statului (chestiune care privea fondul pretenţiei), instanţa a privat reclamanţii şi de demonstraţia că aveau un bun în sensul Convenţiei. Într-adevăr, dacă instanţa ar fi constatat că titlul statului nu este valabil ar fi tras concluzia că reclamanţii aveau o speranţă legitim conturată întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, aceasta recunoştea chiar supravieţuirea acestui drept dacă titlul statului era nevalabil (art. 2 alin. (2)), coroborat cu verificarea imposibilităţii uzării de legea specială.
1.2. În subsidiar, pentru ipoteza în care tribunalul a avut în vedere chiar un fine de neprimire a acţiunii, instanţa reafirmă şi argumentul pretins al C.E.D.O., potrivit căruia accesul la justiţie nu este absolut, putându-se institui inerente atenuări, cu respectarea cerinţelor de proporţionalitate.
Se mai arată apoi, că în planul reglementării interne posibilitatea contestării deciziei administrative justifică posibilitatea accesului la justiţie, sens în care pledează şi Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Cele două argumente nu justifică soluţia inadmisibilităţii, ca excepţie.
Mai întâi, nu s-a răspuns criticii potrivit căreia inadmisibilitatea nu este operantă pentru simplul fapt că legea nu prevede o atare modalitate procedurală de respingere a acţiunii.
Apoi, sensul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu este acela al obligativităţii unei inadmisibilităţi, dimpotrivă, o reconsacrare a ideii că accesul la justiţie în sensul analizării pretenţiei pe fondul ei trebuie să existe.
În ceea ce priveşte necesitatea urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi admisibilitatea acţiunii în revendicare, ca aspect procedural, chestiunea este tranşată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Aceasta nu a discutat decât corelaţia dintre revendicarea de drept comun şi Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, decizia netranşând nimic în ceea ce priveşte inadmisibilitatea, ca excepţie paralizantă a acţiunii.
Reclamanţii au susţinut la fond că, în chiar economia Deciziei nr. 33/2008 sunt argumente pentru care acţiunea lor este admisibilă, întrucât o interpretare contrară ar conduce la refuzul unei protecţii adecvate şi rezonabile pentru dreptul afirmat - dreptul de proprietate, prin soluţionarea acţiunii pe calea unei excepţii care blochează analiza pe fond.
2. Greşita soluţionare a problemei concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun. Greşita aplicare a sistemului de protecţie C.E.D.O., a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție şi a Legii nr. 10/2001.
În esenţă, curtea de apel apreciază că Legea nr. 10/2001 are caracter derogator şi se aplică cu excluderea regulilor dreptului comun, atunci când vine în concurs cu acestea.
Fără a nega de plano aceste considerente, recurenţii critică interpretarea dată mai departe de către instanţa de apel, care afirmă că proprietarul imobilului nu este identificat în persoana reclamanţilor, întrucât aceştia au un titlu care nu mai are azi forţă juridică.
Or, reclamanţii au afirmat că odată dobândit un drept de proprietate, el poate fi doar fie conservat, fie pierdut. Dacă este pierdut, pierderea lui presupune izolarea juridică a unei cauze. Simpla afirmaţie că titlul nu mai este eficace este o simplă ocolire a silogismului necesar care ar trebui să constituie un răspuns la întrebarea cum s-a pierdut dreptul de proprietate.
Mai întâi, chiar în limitele Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) prevede expres că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil dreptul de proprietate nu s-a pierdut, doar exerciţiul lui este suspendat până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, or aceasta este ceea ce reclamanţii pretind în prezenta cauză.
Desigur că prioritatea legii speciale presupune ascultarea unor criterii de preferabilitate, inclusiv în materia revendicării, în sensul că o înstrăinare către un dobânditor de bună credinţă poate fi avută în vedere ca o cauză a pierderii dreptului de proprietate (justificată de un interes social serios şi major), însă, în speţă, reclamanţii au susţinut altceva, anume că bunul fiind încă în patrimoniul Municipiului Bucureşti, respectiv al unei societăţi cu capital integral de stat, criteriul interesului social major care să justifice atingerea adusă dreptului de proprietate nu poate funcţiona.
Aşadar, statul, posesor nelegitim al unui imobil, se prevalează de un text de lege care spune că în măsura în care proprietarul nu solicită restituirea într-un termen scurt, de 18 luni, după o procedură administrativă, pierde dreptul de proprietate. Nu suntem în prezenţa unei limitări a exerciţiului proprietăţii, ci o anihilare totală a acestui drept.
Desigur că şi existenţa dreptului de proprietate poate fi în mod legal pusă în discuţie, dar condiţiile în care acest lucru se poate realiza sunt subsumate exigenţelor Constituţiei şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, acte normative cu forţă mai mare decât legea organică internă.
A spune că, de plano, dreptul nu mai există, deci nu este supus protecţiei, înseamnă a recurge la o simplificare care scurtcircuitează raţionamentul necesar.
Or, analizarea acestei argumentaţii a fost refuzată, între altele, întrucât instanţa nu a dat cuvântul pe fond, precum şi pe considerentul nelegal că reclamanţii nu au un drept la bun în sensul C.E.D.O., aspect ce va fi criticat în continuare.
3. Aprecierea curţii de apel în sensul că reclamanţii nu au un bun, ci o simplă speranţă la redobândirea bunului, este urmarea unei greşite interpretări şi aplicări a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a Legii nr. 10/2001.
Dacă jurisprudenţa C.E.D.O. a apreciat uneori că nu pot fi protejate simple speranţe, trebuie observat că reclamanţii au afirmat în speţă nelegalitatea titlului statului. Or, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte expres dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite asupra imobilelor preluate nu doar abuziv ci şi nelegal, prin aceea că dreptul nu a fost niciodată pierdut. Dreptul la un bun în aceste situaţii există în temeiul acestei norme de drept intern, ceea ce face ca protecţia lui să fie acordată întocmai ca dreptului la un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. Curtea Europeană, în speţe citate chiar de către hotărârea atacată, a arătat că o recunoaştere legislativă a dreptului creează premisele protecţiei mecanismelor Convenţiei, chiar dacă sursa privării este situată în timp anterior ratificării de către România a Convenţiei şi protocoalelor adiţionale.
Toate acestea sunt însă probleme de fond, în condiţiile în care chestiunea în discuţie este doar aceea a admisibilităţii acţiunii, recunoscută de către instanţa însăşi ca o problemă preliminară altor probleme de fond, întrucât priveşte admisibilitatea „căii” de urmat, dreptul comun.
Privarea de sau limitarea accesului de justiţie nu trebuie să ducă la atingerea substanţei dreptului însuşi. Or, închizând prin excepţia inadmisibilităţii accesul la justiţie, tribunalul ajunge implicit să încalce dreptul de proprietate al reclamanţilor. Aşadar, dacă verificarea dreptului pe fond influenţează şi chestiunea admisibilităţii, atunci, eventual, instanţa trebuia să unească excepţia cu fondul.
Motivarea ignoră argumentul adus şi la fond şi în apel, potrivit căruia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil. Or, dreptul la acces la o instanţă presupune (şi nu dreptul la un bun) analizarea chestiunii titlului statului. Odată ce această analiză este făcută şi se conchide că statul nu are un titlu valabil, în mod consecvent se va activa şi dreptul la un bun, pentru că va trebui automat apreciat că dreptul nu a ieşit din patrimoniul autorilor reclamanţilor. Desigur că şi în acest caz, aplicarea criteriilor de preferabilitate ale Legii nr. 10/2001, care sunt conforme sistemului C.E.D.O. (interesul social major şi proporţionale), dar aceste chestiuni trebuie analizate, lucru pe care instanţele nu l-au făcut.
Aşa stând lucrurile, dacă Statul Român a recunoscut acest drept în anul 2001 şi instanţa, respectând dreptul de acces la o instanţă, verifică faptul că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanţii nu pierduseră dreptul de proprietate întrucât statul nu are un titlu valabil, reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei.
Verificarea titlului valabil/nevalabil al statului nu poate fi refuzată, întrucât aceasta este esenţa accesului la justiţie - posibilitatea celui care se pretinde titularul dreptului de a dovedi condiţiile de existenţă a dreptului său. Or, cercetarea validităţii titlului statului ţine atât de accesul la justiţie, cât şi de afirmarea permanenţei, a supravieţuirii dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, recurenţii susţin că au invocat împrejurarea că nedepunerea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a fost justificat de motive temeinice, caz în care, chiar dacă s-ar condiţiona existenţa unui bun în sensul Convenţiei de exerciţiul Legii nr. 10/2001, dreptul la bun nu poate fi ignorat, întrucât în acest caz raţiunile Deciziei nr. 33/2008 ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, ar fi golite de conţinut.
Această decizie în interesul legii prevede explicit că acţiunea în revendicare este admisibilă şi dacă nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive neimputabile reclamantului sau dacă protecţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 este neîndestulătoare faţă de sistemul de protecţie al C.E.D.O.
Prin urmare, nu se poate afirma că, de plano, fără formularea unei cereri potrivit Legii nr. 10/2001 nu există un bun în sensul C.E.D.O. şi nici că cererea de revendicare poate fi respinsă ca inadmisibilă.
Aprecierea dreptului la bun nu se face în faza admisibilităţii, ci a analizei pe fond.
Vătămarea soluţionării cauzei pe cale de excepţie, fără punerea în discuţie a fondului rezultă din aceea că, neanalizând fondul sub aspectul analizei valabilităţii titlului statului (chestiune care privea fondul pretenţiei), instanţa a privat reclamanţii şi de demonstraţia că au un bun în sensul Convenţiei. Dacă instanţa ar fi constatat că titlul statului nu este valabil, ar fi tras concluzia că reclamanţii au o speranţă legitim conturată întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate nu era pierdut la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, aceasta recunoştea chiar supravieţuirea acestui drept dacă titlul statului era nevalabil (art. 2 alin. (2)), coroborat cu verificarea imposibilităţii uzării de legea specială.
4. Eronat a apreciat curtea de apel că în cauză este incident un termen de decădere, respectiv disponibilă pentru reclamanţi repunerea în termen. Încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Reclamanţii au învestit instanţa cu evaluarea caracterului convenţional al limitării impuse de Legea nr. 10/2001 în ce priveşte termenul de notificare.
De asemenea, au învestit instanţa cu constatarea că în mod justificat de împrejurări, acest termen a fost depăşit.
Instanţa a ignorat că Decizia 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Juatiție prevede admisibilitatea acţiunii în revendicare fără a condiţiona aceasta de o cerere de repunere în termen şi fără urmarea procedurii prealabile. Tocmai împrejurarea că un astfel de termen ar fi unul de drept substanţial a fost motivul pentru care instanţa supremă a interpretat că, dacă el nu este îndestulător, după împrejurări, acţiunea trebuie instrumentată pe fondul ei, chiar dacă termenul nu a fost respectat, nefiind necesară cerere de repunere în termen.
5. Eronat s-a apreciat că nu există motive temeinice care să justifice depăşirea termenului de 18 luni, prevăzut de Legea nr. 10/2001. Greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001, Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție şi jurisprudenţei C.E.D.O.
Instanţa de apel a apreciat că de la data la care reclamanţii au avut informaţia în legătură cu imobilele revendicate ar fi trebuit să acţioneze, introducând acţiunea în termen de 15 zile.
Protecţia rezonabilă a dreptului de proprietate pretinde ca partea să poată în mod efectiv acţiona pentru realizarea dreptului său. Simpla cunoaştere a acestei informaţii nu era suficientă pentru formularea unei acţiuni, care pretinde dovada proprietăţii iniţiale, a calităţii de moştenitor, a configurării cadrului procesual pasiv, a titlului statului, a situaţiei fostei B.C. Bucureştean, etc. Este astfel, evident că termenul de 15 zile nu este un termen rezonabil pentru a acţiona. Legea nr. 10/2001 însăşi a prevăzut un termen de 18 luni, tocmai datorită dificultăţilor de a acţiona. Cunoaşterea îndreptăţirii a fost doar o primă premisă de acţiune, introducerea acţiunii în justiţie, conform exigenţelor C. proc. civ. şi dreptului substanţial, presupunând investigaţii suplimentare mult mai costisitoare de timp.
Aşadar, termenul de 15 zile nu este doar fără temei, prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dar şi eronat calculat, de la un moment la care partea, în realitate, tot nu putea acţiona.
În legătură cu această teză, instanţele de fond au apreciat că reclamanţii trebuie să dovedească imposibilitatea de a acţiona.
Cerinţa unei imposibilităţi absolute şi invincibile este nelegală, nefiind prevăzută de Decizia nr. 33/2008 şi nici de jurisprudenţa C.E.D.O. Dreptul subiectiv trebuie să se bucure de o protecţie efectivă şi rezonabilă, în sensul că protecţia dată de stat trebuie să fie, în concret, îndestulătoare. Aşadar, ceea ce era de urmărit era în ce măsură, în mod rezonabil, reclamanţii puteau acţiona, iar nu dacă au fost împiedicaţi de o imposibilitate absolută de a acţiona.
În speţă, limitarea dreptului de acţiune al persoanelor îndreptăţite la 18 luni, termenul de notificare impus de Legea nr. 10/2001, este o protecţie vădit insuficientă faţă de particularităţile cauzei, adică în raport de posibilităţile realiste ale reclamanţilor de a cunoaşte posibilitatea lor de a acţiona şi de a acţiona în mod efectiv.
Astfel, reclamanţii nu au putut afla în timp util de situaţia bunurilor autorilor lor, dat fiind timpul scurs de la preluarea de către stat şi până la intrarea în vigoare a legii de reparaţie, interval scurs într-o perioadă totalitară şi, mai ales, contextul particular al preluării.
Autorul lor, A.G.D., a fost prigonit politic şi privat de libertate imediat după instaurarea regimului comunist, bunurile sale mobile fiind arse sau ridicate de autorităţi, fapt probat la dosar cu declaraţia unui om integru şi credibil al vremii, scriitorul A.A. A.G.D. a murit la scurt timp în detenţie. Aceste împrejurări au creat un deficit informaţional serios pentru reclamanţi, întrucât nu au rămas în posesia familiei documente relevante nici pentru cunoaşterea îndreptăţirii şi nici pentru probarea ei, întrucât nu au luat legătura cu autorul lor, care nu s-a mai întors niciodată la familia sa.
În general, moştenitorii foştilor proprietari au revendicat imobilele preluate de regimul comunist pentru că în familie s-au păstrat acte care atestau calitatea, acesta fiind principalul mijloc prin care ei au cunoscut calitatea de persoane îndreptăţite. De asemenea, sunt în mod rezonabil de cunoscut imobilele care au fost locuite sau măcar care au aparţinut celor deposedaţi, povestirile de familie putând constitui, eventual, alte surse de informaţie. În speţă însă, trebuie ţinut cont de faptul că bunurile revendicate au aparţinut până aproape de instaurarea regimului comunist B.C. Bucureştean şi nu direct autorului reclamanţilor, ceea ce a făcut şi mai greu de identificat temeiul unei eventuale revendicări. B.C. Bucureştean a avut ea, însăşi, un statut incert, până la data preluării de către stat aflându-se fie într-o reorganizare, fie într-o lichidare ale cărei efecte sunt încă nedesluşite. În orice caz, nu au existat efecte de fapt care să atragă în mod manifest atenţia moştenitorilor lui A.G.D. în perioada în care se putea formula cerere potrivit Legii nr. 10/2001.
De asemenea, revendicatorii de azi nu au cunoscut direct evenimentul istoric al deposedării, ceea ce face ca posibilităţile lor de a cunoaşte îndreptăţirea să fie foarte reduse. În concret, reclamanţii au avut la dispoziţie pentru revendicarea altor bunuri în temeiul Legii nr. 10/2001 acte de familie şi alte informaţii de la autorii lor. Situaţia particulară a imobilelor care au aparţinut B.C. Bucureştean nu a fost cunoscută.
În fine, împrejurarea că reclamanţii nu au acţionat din motive independente de voinţa lor rezultă din faptul că au revendicat mai multe bunuri ale autorului lor, a căror existenţă a fost în mod rezonabil cunoscută, în termenele speciale prevăzute de lege.
Mai mult, chiar cunoscând generic îndreptăţirea, reclamanţilor le-a trebuit, chiar şi cu asistenţă calificată, foarte mult timp pentru a putea configura mulţumitor situaţia juridică şi de fapt care să le permită formularea unei pretenţii.
Văzând astfel dificultăţile concrete de a afla calitatea şi a găsi justificarea calităţii de persoană îndreptăţită, trebuie ajuns la concluzia că Legea nr. 10/2001 nu a fost pentru reclamanţi un remediu efectiv pentru protecţia dreptului pretins, cu consecinţa înlăturării termenelor ei de notificare în prezenta cauză şi deschiderea posibilităţii afirmării dreptului lor în procedura dreptului comun şi nu a cererii de repunere în termenul de notificare.
6. În mod eronat a apreciat curtea de apel că reclamanţii sunt în culpă de a nu-şi fi valorificat drepturile, câtă vreme la data preluării C.A.E. avea 31 de ani, iar la data expirării termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 era încă în viaţă. Greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Nesocotirea interesului dedus din art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Mai întâi, trebuie subliniat că aprecierea se face după criteriul posibilităţii rezonabile de a acţiona şi nu acela al unei imposibilităţi absolute, pentru că Legea nr. 10/2001 nu prevede asta. Aprecierea se va face după situaţia concretă a celui care invocă şi nu în abstract.
Astfel, este nerezonabil ca unul dintre moştenitori să fi cunoscut îndreptăţirea, câtă vreme imobilele aparţineau de fapt societăţii la care autorul său era acţionar majoritar, cu atât mai mult cu cât acest aspect trebuia valorificat după mai bine de 50 de ani.
Apoi, acest argument ar putea eventual funcţiona doar în legătură cu acest moştenitor, fără a prejudeca situaţia celorlalţi. Or, cererea făcută de către ceilalţi moştenitori deschide vocaţie la tot, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, acţiunea nu trebuia respinsă în raport de toţi reclamanţii.
Pe de altă parte, mai apreciază curtea de apel că simplul fapt că foştii proprietari nu este relevant pentru că ar schimba complet sensul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, transformându-l într-o excepţie. Aşa este, per se nu se justifică concluzia, însă adăugarea altor împrejurări relevante sunt de natură, coroborat, a crea convingerea că protecţia dreptului este nerezonabilă. Or, este relevant că de pe urma autorului reclamanţilor nu au mai rămas acte, că imobilul revendicat nu îi aparţinea direct, că acesta nu a supravieţuit preluării aşa încât să poată povesti sau organiza o conservare a drepturilor, chestiune adăugată simplei ipoteze că la data aplicării Legii nr. 10/2001 persoana îndreptăţită nu se mai găsea în viaţă.
7. Greşita neevaluare a cercetării proporţionalităţii impuse de Legea nr. 10/2001, sub pretextul că aceasta priveşte o cercetare de neconstituţionalitate. Necesitatea cercetării convenţionalităţii prevederii legale, aflată în competenţa şi obligaţia instanţei de judecată.
Reclamanţii au arătat că faţă de posesorii actuali, Stat Român sau unităţi administrativ-teritoriale, în speţă Municipiul Bucureşti, respingerea acţiunii sau limitarea ei în timp apare ca nejustificată de un interes serios. Or, potrivit C.E.D.O. şi Constituţiei României, restrângerea drepturilor, în speţă a dreptului de proprietate afirmat, presupun cerinţe de proporţionalitate cu scopul social major care le-ar impune. Motivul de apel a privit explicit o învestire de verificare a conformităţii cu sistemul C.E.D.O., referirile la Constituţie întărind doar justeţea necesităţii verificării cerinţelor de proporţionalitate şi de existenţă a unui interes de ordin social serios şi major.
Acestui motiv de apel, instanţa i-a replicat că potrivit art. 124 din Constituţie, controlul constituţionalităţii este în competenţa altui organ, iar oportunitatea legii nu poate fi verificată de instanţă. Aceste aserţiuni sunt corecte, dar omisive. Referirea la Constituţie s-a făcut în sensul că Legea nr. 10/2001 trebuie înlăturată de la aplicare în cazul concret şi numai în legătură cu ceea ce înseamnă o limitare fără respectarea principiului proporţionalităţii cu interesul social major protejat, chestiune care interesează convenţionalitatea textului de lege. Or, sistemul C.E.D.O. face parte din dreptul intern şi are forţă superioară legii interne, fie ea şi organică, conform art. 20 din Constituţie. Această problemă nu este una de constituţionalitate, ci de aplicare directă a sistemului C.E.D.O.
Aşa cum prevede şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, trebuie făcută o apreciere concretă a conformităţii cu C.E.D.O. şi a posibilităţii părţii de a acţiona. Prin urmare, curtea de apel trebuia să verifice dacă, în concret, raţiunile pentru care limitarea dreptului de proprietate a fost afirmată sunt identificabile.
Astfel, la elaborarea Legii nr. 10/2001 argumentele limitării în timp a dreptului de a mai solicita restituirea au ţinut de necesitatea asigurării securităţii circuitului civil şi de încurajare a creditului: terţii dobânditori, inclusiv creditorii, să nu fie supuşi riscului de evicţiune. Numai aceste argumente s-au afirmat şi au justificat sacrificarea protecţiei exerciţiului dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun. Dacă aşa stau lucrurile, un efect atât de important, constând în restrângerea unui drept fundamental protejat de Constituţie şi reglementările internaţionale, trebuie verificat în concret, în sensul de a vedea dacă raţiunile restrângerii sunt justificate sau nu.
Or, în speţă, faţă de stat şi unitatea administrativ-teritorială restrângerea dreptului reclamanţilor este nejustificată. Starea deplorabilă a clădirilor, împrejurarea că nu sunt folosite şi nimeni nu plăteşte impozit sunt cele mai bune dovezi că nu a existat, în concret, niciun interes social major de natură a fi protejat prin limitarea în timp a drepturilor proprietarilor.
Dacă există o justificare a restrângerii dreptului de proprietate este numai în relaţia cu alte drepturi ori interese legitime, dar niciodată în relaţia cu statul sau Municipiul Bucureşti, unde privarea de proprietate se poate face numai pentru utilitate publică, adică prin expropriere.
Trebuie ţinut cont că inadmisibilitatea duce nu doar la limitarea nerezonabilă a accesului la justiţie, ci şi la lipsirea dreptului de protecţie juridică, adică la o privare de proprietate în raporturile cu statul, interpretare care este inacceptabilă faţă de reglementarea constituţională şi cea a C.E.D.O.
Decizia nr. 33/2008 nu oferă o rezolvare generică a relaţiei dintre legea generală şi cea generală, ci impune cu necesitate analizarea concretă a conformităţii aplicării Legii nr. 10/2001 cu jurisprudenţa C.E.D.O., în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, iar prioritatea legii speciale este justificată doar pentru protecţia unui dobânditor de bună credinţă.
Aceste raţionamente sunt aplicabile tale quale şi A., având în vedere structura acţionariatului acestui pârât.
8. În mod greşit au interpretat instanţele de fond dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
În esenţă, curtea de apel apreciază că nu poate face verificarea convenţionalităţii legii interne, în temeiul clarificării date de Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Aşadar, sistemul C.E.D.O. nu ar fi drept intern conform Constituţiei şi nu ar permite aplicarea lui imediată de către judecătorul naţional.
Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel scoate din context o afirmaţie realizată prin Decizia nr. 27/2011, aceea potrivit căreia „art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.”
Or, ceea ce omite curtea de apel este că Decizia nr. 27/2011 continuă, statuând următoarele: „Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.”
Aşadar, în procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile acesteia în raport de sistemul C.E.D.O., adică exact ceea ce au pretins şi reclamanţii - ideea că, în concret, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 s-ar dovedi neconvenţională. S-a afirmat constant că Legea nr. 10/2001 nu este de plano neconvenţională, limitările sau chiar pierderea dreptului de proprietate (a dreptului la restituirea în natură, de fapt) fiind măsuri justificate şi proporţionale în alte cazuri.
În cauză a depus întâmpinare intimata-pârâtă SC S.C.A. SA, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Prima instanţă a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi ca inadmisibilă, iar în justificarea acestei soluţii a avut în vedere aplicarea prioritară a legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, şi faptul că reclamanţii nu deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care să le permită restituirea imobilelor pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Recurenţii-reclamanţi susţin că, respingându-le acţiunea pe motiv că nu sunt titularii unui bun în sensul normelor convenţionale, prima instanţă a dat o dezlegare pe fond raportului juridic dedus judecăţii, dar cum la termenul de dezbateri nu s-a dat cuvântul pe fond, ci numai pe excepţia de inadmisibilitate, au fost privaţi de posibilitatea de a se apăra pe fondul cauzei, sub aspectul deţinerii unui bun, ceea ce le-a cauzat o vătămare.
Împrejurarea că prima instanţă nu a dat cuvântul părţilor pe fond, ci numai pe excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, iar prin soluţia pronunţată a antamat fondul, verificând existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, încalcă principiul dreptului la apărare şi este de natură să provoace reclamanţilor o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Această vătămare nu atrage însă anularea hotărârii, cât timp posibilitatea reclamanţilor de a discuta legalitatea soluţiei fondului este asigurată în căile de atac. Astfel, susţinerile pe care reclamanţii nu le-au putut face în faţa primei instanţe cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun, deoarece aceasta nu le-a dat cuvântul pe fond, ci numai pe excepţia de inadmisibilitate, le-au făcut prin motivele de apel şi apoi prin motivele de recurs, iar în aceste condiţii vătămarea invocată este înlăturată.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, or, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de a nu exista un alt remediu pentru înlăturarea vătămării.
Vătămarea pe care o invocă recurenţii, decurgând din faptul că nu au avut posibilitatea să se apere pe aspectul de fond reţinut de prima instanţă în fundamentarea soluţiei, legat de existenţa unui bun în patrimoniul lor, nu determină nulitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii, cât timp căile de atac pe care le-au exercitat în cauză le-au oferit o cale efectivă de discutare a acestui aspect, constituindu-se în acel „alt remediu” la care se referă art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce face inoperantă sancţiunea nulităţii actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale.
Faţă de aceste considerente, care complinesc motivarea curţii de apel, în mod corect această instanţă nu a primit criticile din apelul reclamanţilor relative la vătămarea ce le-a fost cauzată prin analizarea pricinii pe fond, deşi dezbaterile au purtat doar asupra admisibilităţii acţiunii, criticile din recurs pe acest aspect fiind astfel neîntemeiate.
În condiţiile în care s-a reţinut că soluţia tribunalului vizează fondul cauzei, criticile subsidiare, formulate de recurenţi pentru ipoteza în care s-ar fi apreciat că tribunalul a avut în vedere chiar un fine de neprimire a acţiunii, au rămas fără obiect şi, ca atare, nu se mai impun a fi analizate.
2. Critica vizând greşita rezolvarea a concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării este neîntemeiată.
Aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, a fost rezolvată prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat că, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamanţi, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru reclamant, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Recurenţii contestă concluzia instanţei de apel potrivit căreia proprietarul imobilului nu este identificat în persoana reclamanţilor, întrucât titlul invocat de aceştia nu mai are în prezent forţă juridică.
Susţinerile pe acest aspect ridică problema existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor, aşa încât ele vor fi analizate în cadrul motivului de recurs următor, care vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva reţinerii inexistenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor.
3. Concluzia curţii de apel privind inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun”, în sensul Convenţiei, este corectă, raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Recurenţii justifică existenţa unui „bun” în sensul documentului european prin invocarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilelor litigioase şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Mai întâi, este de reţinut că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează recurenţii în justificarea dreptului lor de proprietate, nu pot fi avute în vedere, întrucât erau deja abrogate la data sesizării instanţei (21 decembrie 2012), prin Legea nr. 1/2009.
De altfel, şi dacă ar fi fost în vigoare la data sesizării instanţei, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu le-ar fi putut conferi reclamanţilor calitatea de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituirea imobilului, cum neîntemeiat pretind prin motivele de recurs.
Sub acest aspect, se ignoră de către reclamanţi că înseşi dispoziţiile legale invocate impuneau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială pentru exerciţiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exerciţiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Pe de altă parte, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, aceştia ignorând practica mult mai nuanţată a C.E.D.O., evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamanţilor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, prin preluarea operată de stat în perioada comunistă, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 şi 143).
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar un drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.
Ca atare, sunt lipsite de relevanţă, în justificarea existenţei unui bun, susţinerile recurenţilor referitoare la nevalabilitatea titlului statului.
În concluzie, potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. (hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenţiei, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanţele sau autoritatea administrativă să fi dispus expres şi restituirea în natură a bunului.
Or, nu este cazul recurenţilor din litigiul de faţă, aceştia neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilelor litigioase sau o decizie administrativă în acelaşi sens.
În condiţiile în care recurenţii nu sunt titularii unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ei nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel neîntemeiate.
Au mai susţinut reclamanţii că au speranţa legitimă de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Contrar acestor susţineri, reclamanţii nu au nici „speranţa legitimă” de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleaşi condiţii ca şi „un bun actual”, întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nici o jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamantului în acţiunea în revendicare. În acelaşi sens, în hotărârea C.E.D.O. sus-menţionată se arată că „(…) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
Rezultă că, în lipsa notificării, reclamanţii nu mai pot pretinde restituirea în natură a imobilelor sau despăgubiri pe calea legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. În lipsa notificării, ei nu mai pot pretinde restituirea nici pe calea dreptului comun, determinat de aplicarea prioritară a legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.
Această soluţie este în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, reclamanţii aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilelor, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
Contrar afirmaţiilor din recurs, Legea nr. 10/2001 nu încălcă dreptul de acces la justiţie, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţie. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept subiectiv civil. Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza Crişan contra României, etc.).
Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se acordă o jurisdicţie deplină (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul entităţii învestite de a emite decizie de soluţionare a notificării (sens în care s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Reclamanţii nu au dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în condiţiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi, deci, se supune dispoziţiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Întrucât nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, reclamanţii nu au un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Recurenţii neavând un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lor de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile în acest sens din recurs.
Pe de altă parte, contrar celor afirmate de recurenţi, faptul că prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 s-a recunoscut calea acţiunii în revendicare persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 în termenul legal, nu schimbă cu nimic raţionamentul prezentat anterior relativ la existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, cât timp aceştia nu se află în situaţia de a nu fi putut formula notificare în termenul legal din motive independente de voinţa lor, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în analiza motivului de recurs formulat distinct pe acest aspect.
4. Criticile referitoare la termenul de formulare a notificării sunt neîntemeiate.
Recurenţii impută instanţei de apel aprecierea eronată privind incidenţa, în cauză, a unui termen de decădere, susţinând că au învestit instanţa cu evaluarea caracterului convenţional al limitării impuse de Legea nr. 10/2001 în ce priveşte termenul de notificare, precum şi cu verificarea faptului că, în mod justificat, acest termen a fost depăşit, caz în care Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 le recunoaşte calea acţiunii în revendicare de drept comun necondiţionat de o cerere de repunere în termen şi fără urmarea procedurii prealabile.
În primul rând, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor din Convenţia europeană a drepturilor omului prin instituirea termenului de notificare prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca, de altfel, nici art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Recurenţii nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
Nu se poate astfel reţine că termenul de formulare a notificării, de un an, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (art. 21 alin. (1) în forma iniţială a legii), pentru înregistrarea notificării, în mod corect curtea de apel a reţinut că acesta este un termen de decădere, de drept substanţial, ceea ce rezultă din dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol, care menţionează că nerespectarea termenului arătat se sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, sancţiunea decăderii având ca efect chiar stingerea dreptului subiectiv. Din acest punct de vedere, termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen reglementată de dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziţii au ca obiect un drept procedural şi, deci, şi decăderea priveşte un drept procedural subsecvent sesizării instanţei de judecată, pe când decăderea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 are în vedere un drept subiectiv.
În consecinţă, în mod greşit instanţa de apel a analizat posibilitatea repunerii în termenul de notificare în condiţiile art. 103 C. proc. civ., dar această greşeală nu este de natură a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată în cauză, care este legală în raport de considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, la care fac trimitere recurenţii.
Astfel, este adevărat că în această decizie în interesul legii s-a reţinut şi că persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, numai că, în cauză, condiţia neformulării notificării din motive independente de voinţa părţii nu este îndeplinită, după cum se va arăta în analiza motivului de recurs următor, care vizează acest aspect.
5. În cadrul motivului de recurs privind greşita apreciere, de către curtea de apel, în sensul că nu există motive temeinice care să justifice depăşirea termenului legal de formulare a notificării, recurenţii susţin, pe de o parte, caracterul nerezonabil al termenului de 15 zile, reţinut de instanţă ca fiind cel în care ar fi trebuit să acţioneze după încetarea împiedicării, şi calcularea greşită a acestui termen, iar, pe de altă parte, nelegalitatea cerinţei unei imposibilităţi absolute şi invincibile de a acţiona în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de art. 103 C. proc. civ. pentru ca partea să acţioneze, acestea sunt lipsite de relevanţă în cauză, neimpunându-se a fi analizate în condiţiile în care, conform celor reţinute în analiza motivului de recurs precedent, instituţia repunerii în termen este inaplicabilă termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de Decizia în interesul Legii nr. 33/2001, în care s-a reţinut că persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, rezultă că ceea ce interesează, în cauză, este faptul dacă neformularea notificării de către reclamanţi în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a datorat unor motive independente de voinţa lor.
Contrar susţinerilor din recurs, cerinţa unei imposibilităţi absolute şi invincibile de a acţiona este impusă de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, fiind tocmai sensul sintagmei „motive independente de voinţa părţii” din cuprinsul acestei decizii, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Astfel, motivele independente de voinţa părţii conturează forţa majoră, adică un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil (cum ar fi, de pildă, cutremurele, inundaţiile, războiul şi altele asemenea). Cu alte cuvinte, numai împrejurările de fapt imprevizibile şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fără nicio culpă partea să acţioneze, sunt cele care pot justifica depăşirea termenului legal de notificare, cu consecinţa că, într-un asemenea caz, partea poate folosi calea dreptului comun.
Or, reclamanţii nu au invocat niciun element de ordin obiectiv, respectiv nicio împrejurare exterioară voinţei lor, imprevizibilă şi insurmontabilă, care să îi fi împiedicat în formularea notificării în termenul prevăzut de lege. Împrejurările de fapt invocate de reclamanţi nu ţin de forţa majoră şi, ca atare, aceste împrejurări, reiterate prin motivele de recurs, sunt irelevante în reţinerea imposibilităţii de a acţiona în termenul legal de notificare, din perspectiva Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care, referindu-se la motive independente de voinţa părţii, are în vedere cauze de forţă majoră.
Faţă de aceste considerente, care substituie motivarea curţii de apel pe aspectul cauzelor ce pot justifica depăşirea termenului legal de formulare a notificării, urmează a se reţine că reclamanţii nu se află în situaţia de a nu fi formulat notificare în termenul legal din motive independente de voinţa lor, spre a se putea prevala de dreptul comun, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
6. Critica vizând aprecierea greşită a curţii de apel în sensul că reclamanţii sunt în culpă de a nu-şi fi valorificat drepturile în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită, raportat la faptul că reclamanţii nu au invocat împrejurări de natura forţei majore care să îi fi împiedicat să formuleze notificare în termenul legal, singurele permise de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, care se referă expres la „motive independente de voinţa părţii”, deci la cauze de forţă majoră.
Cum în acest sens motivarea curţii de apel a fost substituită în ceea ce priveşte cauzele ce pot justifica depăşirea termenului legal de formulare a notificării, devin lipsite de obiect criticile prin care recurenţii contestă argumentele reţinute de curtea de apel pe acest aspect.
În concluzie, întrucât reclamanţii nu au fost împiedicaţi de o cauză de forţă majoră să acţioneze în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la expirarea acestui termen a operat sancţiunea prevăzută la alin. (5) al aceluiaşi articol, constând în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel că reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natură nici pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
7. Criticile privind greşita neevaluare, de către curtea de apel, a proporţionalităţii limitării impuse de Legea nr. 10/2001, sub pretextul că aceasta priveşte o cercetare de neconstituţionalitate, sunt neîntemeiate.
Contrar afirmaţiilor din recurs, instanţa de apel a identificat corect obiectul criticilor de la pct. III.C din cererea de apel ca vizând încetarea raţiunii Legii nr. 10/2001 în situaţia în care posesorii actuali ai imobilelor sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi tot corect a apreciat că analiza acestor critici excede competenţei sale, faţă de dispoziţiile art. 124 din Constituţie.
Într-adevăr, prin modul în care au fost formulate, criticile în discuţie vizează însăşi soluţia legislativă reprezentată de Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, analiza lor nu putea fi realizată de instanţă, competenţa instanţelor judecătoreşti fiind numai aceea de interpretare şi aplicare a legii, nu şi de verificare a oportunităţii legii.
De altfel, şi dacă chestiunea pe care reclamanţii ar fi urmărit să o supună analizei instanţei ar fi vizat verificarea dacă privarea lor de proprietate respectă principiul proporţionalităţii conform exigenţelor C.E.D.O., cum se pretinde în recurs, criticile în acest sens tot nu ar fi putut fi primite, deoarece fiind stabilit că reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lor de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Mai susţin recurenţii că Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu oferă o rezolvare generică a relaţiei dintre legea specială şi legea generală, ci impune analizarea conformităţii Legii nr. 10/2001 cu jurisprudenţa C.E.D.O. în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
Este adevărat că Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu a rezolvat numai problema raportului dintre legea specială şi legea generală, ci a statuat şi că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei, întrucât pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat, situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor arătate la pct. 3 supra.
8. Criticile referitoare la interpretarea greşită, de către instanţele de fond, a Deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Contrar celor afirmate în recurs, nici tribunalului şi nici curtea de apel nu au reţinut, prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, că judecătorul naţional nu ar putea face un examen de convenţionalitate, referirile instanţelor la această decizie în interesul legii făcându-se exclusiv în contextul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, text care singur nu permite o asemenea analiză, ci asigură numai existenţa cadrului procesual în care să se pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţele de fond nu au negat că dispoziţiile Convenţiei trebuie aplicate cu prioritate în raport de dreptul intern, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, ci au reţinut că, în speţă, nu se pune problema conflictului între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţie - art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv a aplicării prioritare a Convenţiei, cât timp reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.C.V., D.R.M., N.A.C. şi N.Ş.G. împotriva Deciziei nr. 404/A din 07 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 517/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 520/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
