ICCJ. Decizia nr. 697/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 697/2015
Dosar nr. 19250/118/2010
Şedinţa publică de la 3 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 19250/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanta reclamanta SC O.D. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la plata sumei de 292.656,25 dolari SUA, echivalentul a 932.022,36 lei, reprezentând contrastalii ocazionate întârzierea la descărcare a navei M.E., precum şi la plata daunelor moratorii în cuantum de 10.000 dolari SUA, echivalentul a 325.900 lei, reprezentând daune pentru prejudiciul creat prin neexecutarea la timp a obligaţiei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la dosar la data de 3 iunie 2011, reclamanta şi-a completat acţiunea în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 26.367,58 lei reprezentând dobânda legală aferentă creanţei comerciale constatate prin factura de contrastalii în cuantum de 292.656,25 dolari SUA.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1073 şi urm.C. civ., art. 4 alin. (2) O.U.G. nr. 119/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, Tribunalul Constanţa a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC O.D. SRL şi a obligat pârâta la plata contrastaliilor calculate în baza prevederilor art. 81 din contractul de prestări servicii şi expediţii import produse petroliere din 2009 - pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale reclamantei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nava M.E. a sosit în Portul Constanţa la data de 26 iunie 2010, fiind pregătită pentru descărcarea combustibilului diesel, însă în lipsa unei acceptări din partea operatorului SC O.I.L.T. SA abia în data de 16 iulie 2010 s-a procedat la descărcarea acesteia, după apariţia normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010, când s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză prevederile acestei ordonanţe.
Pentru tot acest interval de timp, 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010, reclamanta se consideră îndreptăţită la plata de contrastalii, pârâta fiind în culpă pentru descărcarea cu întârziere a navei M.E.
Deşi nava a sosit în Portul Constanţa la data de 26 iunie 2010, aceasta nu a putut fi descărcată şi pentru că documentul administrativ de însoţire a mărfii emis în data de 22 iunie 2010 de către SC I.S.A.B. SRL, a fost completat greşit, în sensul că SC O.I.L.T. SA nu fusese trecută ca loc de descărcare - antrepozit fiscal conform art. 20630 C. fisc., motiv pentru care originalul D.A.I. a fost retransmis în Italia pentru completare, lucru realizat în data de 29 iunie 2010 (filele 149-153).
Ulterior, D.A.I.-ul rectificat în data de 29 iunie 2010 în Italia a fost comunicat pârâtei în data de 7 iulie 2010 prin adresa din 7 iulie 2010, astfel cum aceasta a precizat în cadrul interogatoriului administrat (fila 182).
Faţă de această împrejurare, instanţa a constatat că, pentru perioada 26 iunie 2010 când nava a sosit în Portul Constanţa şi 7 iulie 2010 când a fost comunicat D.A.I.-ul rectificat, nu se poate reţine culpa pârâtei pentru întârzierea în descărcare a navei, în această situaţie culpa aparţinând reclamantei.
De asemenea, instanţa nu a reţinut apărarea pârâtei, exprimată cu ocazia iniţierii procedurii de conciliere directă, potrivit căreia modificarea legislaţiei referitoare la deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize către antrepozitele fiscale de depozitare reprezintă pentru aceasta o situaţie care se încadrează în dispoziţiile art. 10 din contract care face referire la forţa majoră drept cauză exoneratoare de răspundere.
Tribunalul a apreciat că modificarea legislaţiei nu poate fi asimilată unei cauze de forţă majoră astfel cum este definit acest concept, respectiv o împrejurare externă, cu caracter excepţional, absolut invincibilă şi absolut imprevizibilă, astfel că din această perspectivă, în virtutea obligativităţii contractului de la care părţile nu se pot sustrage, principiu consacrat de dispoziţiile art. 969 C. civ., reclamanta, este îndreptăţită a pretinde pârâtei SC O.I.L.T. SA contrastaliile calculate pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010.
Potrivit art. 1073 C. civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei", iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el „are dreptul la dezdăunare". Aceste dezdăunări reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.
Având în vedere că prin factura depusă la fila 44 dosar sunt calculate contrastaliile pentru întreaga perioadă solicitată de către reclamantă, instanţa admiţând pretenţiile doar în parte, respectiv pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010, urmând ca acestea să fie calculate în baza prevederilor art. 8.1 din contractul de prestări servicii şi expediţie import produse petroliere din 2009.
În ce priveşte celelalte pretenţii ale reclamantei, acestea au fost respinse ca neîntemeiate instanţa apreciind, că faţă de natura juridică pe care o au contrastaliile, respectiv de penalitate, de indemnizaţie de întârziere în descărcarea vasului, stabilită de părţi prin contract, acordarea de daune moratorii nu se justifică, prejudiciul suferit de către creditor fiind acoperit tocmai prin plata contravalorii acestora.
Aceleaşi raţiuni au fost avute în vedere de către instanţă şi la respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 26.367,58 lei, cumulul penalităţilor de întârziere cu dobânda legală nefiind permis atunci când ambele sancţiuni privesc acelaşi prejudiciu, având prioritate voinţa părţilor exprimată în contract, prin evaluarea de comun acord a prejudiciului produs prin întârzierea în executarea obligaţiilor.
De altfel, temeiul juridic indicat de către reclamantă pentru plata dobânzii legale, respectiv art. 4 din O.U.G. nr. 119/2007, nu este aplicabil în cauză, reclamanta înţelegând să se judece cu pârâta pe calea dreptului comun iar nu în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 16.695 lei reprezentând taxă timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanta SC O.D. SRL şi pârâta SC O.I.L.T. SA.
Reclamanta SC O.D. SRL, a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii în întregime a capătului principal de cerere prin obligarea pârâtei SC O.I.L.T. SA la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 2009.
Consideră că, în mod nelegal şi netemeinic, a reţinut instanţa apărarea potrivit căreia pârâta şi-a justificat întârzierea în operarea navei prin aceea că documentul administrativ de însoţire din 22 iunie 2010, emis de SC I.S.A.B. SRL - Depozit fiscal Rafinăria I.S.A.B., ar fi fost completat greşit, în sensul că în loc de destinatar O.D. era trecut destinatar SC O.I.L.T. SA.
Soluţia subsecventă a instanţei, care reţine ca şi considerent faptul că „pentru perioada 26 iunie 2010, dată când nava a sosit în portul Constanţa şi data de 7 iulie 2010, când a fost comunicat D.A.I.-ul rectificat, nu se poate reţine culpa pârâtei pentru întârziere în descărcarea navei, în această situaţie culpa aparţinând reclamantei", este una netemeinică şi nelegală, fiind contrazisă de probatoriul administrat, operând totodată o nepermisă modificare a sensului şi înţelesului termenilor contractului în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă staliile.
Prin întâmpinare pârâta a recunoscut că a solicitat rectificarea documentului administrativ de însoţire în data de 28 iunie 2010, respectiv după depăşirea perioadei contractuale de descărcare.
Mai mult decât atât, odată documentul administrativ de însoţire rectificat - în cursul zilei de 29 iunie 2010, după cum se recunoaşte prin întâmpinare şi se probează prin adresa din 30 iunie 2010 - nava M.E. nu a fost primită la descărcare.
Totodată critică soluţia de respingere a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii şi a dobânzii legale aferente debitului principal.
Arată că în mod nepermis a schimbat instanţa înţelesul art. 8.1 din contract. Acesta nu plafonează întinderea răspunderii operatorului în cazul neexecutării culpabile a contractului şi nici nu îl delegă pe acesta, ca şi debitor, în contractul de transport maritim, privind obligaţia de plată a contrastaliilor. Şi nici nu constată acest articol o clauză de plafonare a răspunderii SC O.I.L.T. SA, ci ea consacră contractual dreptul de regres al O.D. îndreptat împotriva auxiliarului sau subscontractantului său.
Tot astfel, aceeaşi clauză contractuală nu are natura juridică a unei delegaţii perfecte sau imperfecte, a unei cesiuni de contract ori datorie sau a unei novaţii subiective prin schimbarea debitorului.
Contrastaliile au natura juridică a unor penalităţi, respectiv a unor indemnizaţii de întârziere în descărcarea vasului doar în raportul contractual dintre navlositor şi SC O.D. SRL. în relaţiile dintre beneficiarul transportului şi al descărcării şi, respectiv, operatorul care este ţinut să efectueze descărcarea, aceste contrastalii, ca şi accesoriile lor, corespund unei obligaţii de plată a unor daune-interese neevaluate contractual, dar a căror cauză rezidă tocmai în neexecutarea sau în executarea cu întârziere a obligaţiei de descărcare. Acest articol consacră o obligaţie de a da, respectiv de a da o sumă de bani, susceptibilă de a fi purtătoare de dobânzi din chiar ziua exigibilităţii sale.
Întinderea acestei obligaţii de dezdăunare este cea precizată prin dispoziţiile art. 1084 C. civ., conform căruia „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit".
În speţă, dobânda legală, determinată potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 şi ale O.G. nr. 13/2011, constituie o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de către prestatorul SC O.I.L.T. SA.
În drept, invocă dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 7,8 şi 9 raportat la art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., respectiv art. 3041 C. proc. civ.
Pârâta SC O.I.L.T. SA a solicitat admiterea apelului şi respingerea acţiunii formulată de reclamanta, formulând precizări la apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011.
Arată că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.695 lei, în condiţiile în care s-a admis doar în parte numai primul capăt de cerere, respectiv din contrastaliile de 932.022,36 lei (echivalentul sumei de 292 656,25 dolari SUA, la cursul B.N.R. de la data introducerii acţiunii de 3,184 lei) pentru perioada 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, instanţa de judecată a obligat-o numai la plata contrastaliilor pentru perioada 7 iulie 2010 - 16 iulie 2010.
Valoarea contrastaliilor pentru perioada 7-16 iulie 2010 care trebuie să fie cuantificată de instanţă este de sub jumătate din solicitarea iniţială de 932.022,36 lei, deci sub valoarea de 466.011,18 lei.
Restul capelelor de cerere au fost respinse.
În mod firesc partea care cade în pretenţii, în parte, este obligată la plata cheltuielilor de judecată (taxa de timbru) proporţional cu obligaţia stabilită în sarcina sa.
Deoarece la primul capăt de cerere taxa de timbru a fost de 13.431 lei (restul până la suma de 16.695 lei reprezintă taxa de timbru pentru capătul 2 şi 3 de cerere) şi dat fiind că perioada pentru care s-a admis acţiunea, respectiv numai 7 iulie - 16 iulie 2010 este sub jumătate din perioada solicitată prin acţiune (respectiv 25 iunie - 16 iulie 2010), taxa de timbru la care trebuia să fie obligată era de sub 67.155 lei.
Pârâta SC O.I.L.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantei O.D., ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 12 din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul declarat de reclamanta SC O.D. SRL, în contradictoriu cu apelanta-pârâta SC O.I.L.T. SA, împotriva sentinţei civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 19250/118/2010*.
A admis apelul declarat de pârâta SC O.I.L.T. SA, împotriva sentinţei civile nr. 81/MF din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 19250/118/2010.
A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins acţiunea cu privire la contrastalii şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
A menţinut restul dispoziţiilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O.D. SRL, care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 4209 din 27 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta SC O.D. SRL Măgurele împotriva Deciziei nr. 12/MF din 10 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
A respins cererea formulată de recurenta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 9 din 4 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-au admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă SC O.D. SRL şi de pârâta SC O.I.L.T. SA şi, pe cale de consecinţă, s-a schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că:
S-a dispus obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei la momentul plăţii a sumei de 292.656,25 dolari SUA către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în baza art. 81 din contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie - 18 iulie 2010.
S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a dispus obligarea pârâtei-apelante la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată aferent capătului de cerere admis în apel şi recurs către reclamanta-apelantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:
Din probele administrate în cauză Curtea a reţinut că, hotărârea tribunalului nu corespunde situaţiei de fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei începând cu data de 26 iunie 2010 - orele 1700 - l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) care interzicea deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situaţia reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei).
Aceasta pentru că deplasarea produselor în regim suspensiv de accize se afla în derulare la expirarea termenului de 48 de ore de la data intrării în vigoare a ordonanţei.
Astfel, cu adresa din 25 iunie 2010 (nava a intrat în port pe data de 26 iunie 2010) reclamanta a solicitat D.J.A.O.V. Constanţa comunicarea unui răspuns în acest sens, având cunoştinţă că marfa circula în regim suspensiv de accize şi că avea calitatea de antrepozit fiscal de depozitare.
Cu adresa din 30 iunie 2010 reclamanta a solicitat pârâtei comunicarea unui răspuns legat de staţionarea navei în rada portului Constanţa, în condiţiile în care aceasta a sosit la 26 iunie 2010. Pârâta îi comunică reclamantei cu adresa din 1 iulie 2010 - fila 70 - că motivul pentru care nu a operat descărcarea navei o constituie intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, neştiind cum să aplice dispoziţiile art. 4 alin. (4) având în vedere situaţia în care deplasarea în regim suspensiv de accize se afla în derulare la expirarea termenului menţionat în lege, nava fiind încărcată în Italia înainte de data de 22 iunie 2010.
Totodată, pârâta menţionează demersurile făcute către D.J.A.O.V. Constanţa şi A.N.V., făcând trimitere la adresele din 25 iunie 2010, din 1 iulie 2010.
Acelaşi răspuns a fost dat de pârâtă reclamantei cu adresa din 2 iulie 2010, din 7 iulie 2010, adresa din 7 iulie 2010 în care precizează că „faptul că ne-aţi trimis documentele necesare pentru recepţia vasului E. nu schimbă cu nimic situaţia cadrului legal existent la această dată", adresa din 8 iulie 2010, adresa din 16 iulie 2010.
Apărarea pârâtei, referitoare la nedescărcarea în termen a navei determinat de greşita completare a D.A.I. este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu se face pe baza acestui document fiscal ci în baza C.M., iar pe de altă parte, aşa cum chiar aceasta recunoaşte prin adresa din 30 iunie 2010, D.A.I. a fost rectificat de autoritatea fiscală italiană şi trimis pârâtei din 29 iunie 2010.
De altfel, greşita completare a D.A.I. a fost invocată de pârâtă abia la data de 28 iunie 2010, dată la care perioada de descărcare expirase, potrivit contractului.
Această rectificarea viza destinatarul, respectiv „din destinatar O.D. în SC O.I.L.T. SA Constanţa pentruSC O.D. SRL,, şi nu a avut nici o relevanţă în întârziere în descărcarea navei, aceasta fiind descărcată abia la data de 16 iulie 2010, urmare rezoluţiei puse de directorul operaţional al pârâtei pe faxul trimis de reclamantă din 16 iulie 2010 „prin care se solicita descărcarea de urgenţă a navei, cu precizarea că până la publicarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 cantitatea va fi indisponibilizată până la clarificarea regimului fiscal al mărfii.
În aceste condiţii, faţă de împrejurarea transmiterii N.O.R. tendered (aviz gata de descărcare în aşteptare) la ora 17,00 a zilei de 26 iunie 2010 în care nava a acostat în rada portului Constanţa, în lipsa unei acceptări a operatorului portuar până la 16 iulie 2010 ora 22,00 au devenit aplicabile dispoziţiile anexei I din contract conform cărora timpul de stalii a început să curgă la 6 ore de la transmiterea N.O.R., respectiv de la ora 23,00 a zilei de 26 iunie 2010.
Urmare nedescărcării în termen, din culpa pârâtei, a navei în termenul de stalii agreat de părţile contractului de navlosire din 2009, reclamanta a înregistrat contrastalii aferente perioadei de staţionare 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, în cuantum de 292,656.25 dolari SUA, sumă care este îndreptăţită să o recupereze de la pârâtă.
Invocarea de către pârâtă a normelor O.U.G. nr. 54/2010 era lipsită de relevanţă deoarece acest act normativ nu putea retroactiva, nu se aplica raporturilor contractuale în derulare la data publicării lui, neconstituind un caz de forţă majoră.
În ceea ce priveşte însă invocarea dispoziţiilor art. 3 din Directiva nr. 2000/35/CE şi art. 3 şi 4 din O.U.G. nr. 119/2007 în solicitarea daunelor interese pretinse la capetele de cerere II şi III din cererea de chemare în judecată Curtea a apreciat legalitatea hotărârii tribunalului, normele invocate nefiind aplicabile speţei de faţă deoarece acestea reglementează combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cadrul tranzacţiilor comerciale, nicidecum plata unor daune de întârziere pentru neplata unor penalităţi de întârziere în executarea raporturilor contractuale ( contrastalii ), prejudiciul fiind stabilit convenţional de către părţile contractuale.
Pentru considerentele arătate Curtea a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de către reclamantă, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a schimbat, în parte, hotărârea apelată în sensul că a obligat pârâta la plata echivalentului în lei, la momentul plăţii, a sumei de 292.656,25 dolari SUA către reclamantă cu titlu de contrastalii calculate în baza art. 81 din contractul din 2009 pentru perioada 26 iunie-18 iulie 2010.
De asemenea, Curtea a apreciat ca fondat apelul declarat de pârâtă sub aspectul obligării sale la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă doar în parte atât de instanţa de fond cât şi în urma apelului său. Pe cale de consecinţă, s-a admis şi apelul declarat de pârâtă, hotărârea fiind schimbată în sensul că această parte căzută în pretenţii, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale, a fost obligată la plata sumei de 12.723 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă efectuate la fond.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta - apelantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.723 lei reprezentând taxă timbru aferentă capătului de cerere admis - în apel şi recurs.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs pârâta SC O.I.L.T. SA înregistrat sub nr. unic 19250/118/2010** pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi soluţionarea cauzei pe fond în sensul respingerii pretenţiilor formulate de reclamanta SC O.D. SRL, cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
A criticat hotărârea instanţei de apel ca fiind netemeinică şi nelegală, prezentând în motivarea recursului următoarele critici:
În exercitarea contractului de prestări servicii şi expediţie import produse petroliere din 2009, intimata-reclamantă SC O.D. SRL a avizat pe recurenta-pârâtă că, la data de 26 iunie 2010, soseşte, în rada Portului Constanţa, nava - tanc M.E., având la bord cea. 33.900 t motorină, marfa fiind încărcată din Italia (origine comunitară) la data de 22 iunie 2010, circulând cu D.A.I., emis la 22 iunie 2010 de societatea SC I.S.A.B. SRL - depozit fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL.
A menţionat că respectiva partidă de marfă figura în regim suspensiv de la plata accizelor şi că se deplasa în această situaţie între antrepozitul fiscal de producţie - rafinăria I.S.A.B. din Italia şi antrepozitul fiscal de depozitare, respectiv SC O.I.L.T. SA unde marfa urma a fi stocată la ordinul SC O.D. SRL.
Arată că la data de 23 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale care la art. 4 alin. (4) stipulează că, după 48 de ore de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă (respectiv la data de 25 iunie 2010) se interzice deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare. Ca efect al acestor prevederi legale recurenta-pârâtă motivează că, în calitate de antrepozit fiscal de depozitare produse petroliere, nu mai avea voie să primească spre operare şi depozitare produse accizabile în regim suspensiv, aşa cum este cazul partidei de mărfuri aflate la bordul navei menţionate.
În acest cadru a solicitat, prin adresa emisă la 25 iunie 2010, D.J.A.O.V. Constanţa să îi precizeze dacă, odată ce va sosi nava M.E. în Port, încărcată din 22 iunie 2010, va putea fi sau nu descărcată de către recurenta-pârâtă, în regim suspensiv de la plata accizelor, dată fiind interdicţia prevăzută de O.U.G. nr. 54/2010, interdicţie impusă prin acest act normativ, la momentul intrării în vigoare, 25 iunie 2010. Arată că autorităţile vamale din Constanţa nu i-au dat un răspuns ci au trimis adresa de solicitare D.S.A.O.V. din cadrul A.N.V.
A mai precizat că, la acel moment, normele de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 nu apăruseră.
Recurenta-pârâtă învederează că situaţia creată a fost adusă la cunoştinţa intimatei-reclamante cu bună-credinţă (adresa din 1 iulie 2010) fiind silită de legislaţia intrată în vigoare la 25 iunie 2010, cu o zi înainte de sosirea navei în rada portuară să nu dea curs solicitării beneficiarei serviciilor sale de a proceda la descărcarea navei M.E. Legea interzicea, sub sancţiuni pe care nu a putut să şi le asume, primirea mărfurilor pentru care, nu se achitase anticipat acciza, situaţie în care nu mai putea să stocheze marfa în regim suspensiv de la plata accizelor.
Precizează că s-ar fi ajuns astfel la executarea unui contract care, raportat la noul cadru normativ, genera obligaţii cu o cauză nelicită (art. 966 C. civ.) prohibită de legi (art. 968 C. civ.) şi lipsite de efect.
Recurenta a calificat situaţia creată prin adoptarea O.U.G. nr. 54/2010 ca fiind una de forţă majoră, considerând că se identifică caracteristicile unui atare eveniment în situaţia creată de interdicţia expresă prevăzută de legislaţia foarte recentă.
Consideră că atât instanţa de fond cât şi cea de apel ar fi trebuit să ţină cont de aceste aspecte, şi să facă în mod corect aplicarea prevederilor art. 968 C. civ. şi art. 966 C. civ., în condiţiile înlăturării efectelor exoneratoare ale forţei majore invocate, probatoriul administrat putând conduce la o asemenea concluzie.
La data de 16 iulie 2010 a fost afişat pe Welsite-ul M.F.P. proiectul Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 54/2010 (proiect ce a fost apoi adoptat prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) care furniza un răspuns pentru situaţia creată, anume că deplasărilor produselor accizabile în regim suspensiv care au fost începute înainte de data de 25 iunie 2010 li se aplică normele legale anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, fiind astfel permisă deplasarea intracomunitară de produse accizabile în regim suspensiv şi plasarea acestora în antrepozite fiscale de depozitare, cu menţinerea regimului suspensiv.
Precizează că, în baza acestui proiect de act normativ şi faţă de precizările intimatei-reclamante, potrivit cărora, până la publicarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2010 cantitatea de marfă va fi indisponibilizată până la clarificarea regimului fiscal, la data de 16 iulie 2010 a trecut la descărcarea navei, operaţiunea finalizându-sela 18 iulie 2010.
Recurenta apreciază că instanţele de judecată (de fond şi de apel) au greşit în aplicarea legii, considerând că recurenta nu era împiedicată de cadrul legal în vigoare la data sosirii navei în Portul Constanţa să o descarce, astfel încât este vinovată de încălcarea prevederilor contractuale.
Consideră că acţiunile sale aveau caracter legal iar instanţa de fond şi cea de apel au aplicat greşit legea, au încălcat-o chiar, înlăturând caracterul legal al acţiunilor sale şi înlocuindu-l cu unul contrar, generator de răspundere civilă contractuală.
Sub un al doilea motiv de recurs a invocat faptul că întârzierea în operarea navei M.E. a fost cauzată şi de completarea eronată a D.A.I., la 22 iunie 2010. Concret, în căsuţa nr. 4 a formularului, codul de acciză al destinatarului nu era cel al antrepozitarului fiscal SC O.I.L.T. SA iar în căsuţa nr. 7 „destinatar" era înscris numele SC O.D. SRL, în loc de SC OI.L.T. SA.
La data de 29 iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL Italia, prin intermediul Biroul Vamal din Siracusa a înştiinţat-o pe recurentă că a modificat D.A.I.-ul în mod corespunzător.
Exemplarele nr. 2, 3 şi 4 ale respectivului D.A.I. au fost comunicate, în original, de-abia la data de 7 iulie 2010.
În lipsa acelor exemplare, nu se putea proceda, conform legii, la descărcarea mărfii sub regim suspensiv.
Arată că în Ordinul nr. 804/2010 privind aprobarea procedurii de gestionare a D.A.I., la punctul a), alin. (3) din procedură este prevăzut: „în cazul deplasării produselor accizabile între un antrepozit fiscal care îşi desfăşoară activitatea într-un alt stat membru al U.E., în calitate de expeditor, şi un antrepozit fiscal, operator înregistrat sau neînregistrat, care îşi desfăşoară activitatea în România, în calitate de primitor, documentul administrativ de însoţire sau un alt document comercial prevăzut în legislaţia acelui stat membru se întocmeşte în 4 exemplare, care se utilizează conform pct. 14 alin. (3) al titlului VII din Norme".
La Titlul VII Norme Metodologice, art. 14(3) prevede: „Documentul administrativ de însoţire este un instrument de verificare a originii, a livrării, a transportului şi a admiterii produselor accizabile deplasate în regim suspensiv, de la un antrepozit fiscal"(...).
„Documentul administrativ de însoţire, potrivit legislaţiei comunitare, se întocmeşte de regulă în 4 exemplare din care:
a) primul exemplar rămâne la antrepozitul fiscal expeditor
b) exemplarele 2, 3, şi 4 însoţesc obligatoriu produsul accizabil pe parcursul deplasării până la antrepozitul fiscal primitor" (...).
(...) „ înainte de desigilarea şi descărcarea produsului, primitorul va înştiinţa autoritatea fiscală teritorială în raza căreia îşi desfăşoară activitatea, în vederea asigurării prezenţei unui reprezentant al acesteia".
Normele de aplicare, la art. 141 alin. (4) prevăd:
„Obligaţia certificării documentului administrativ de însoţire de către autoritatea fiscală competentă nu este aplicabilă produselor accizabile deplasate în regim suspensiv prin conducte fixe".
Faţă de aceste prevederi legale recurenta concluzionează că modificarea D.A.I. era o obligaţie imperativă a legii care incumbă expeditorului şi agentului acestuia, nu primitorului mărfii iar originalele exemplarelor 1, 2, 3 şi 4 ale D.A.I. au sosit abia la data de 7 iulie 2010.
În aceste condiţii, descărcarea produsului fără avizarea D.A.I. şi fără accept vamal ar fi generat alte consecinţe: nu s-ar mai fi respectat procedura legală instituită de dispoziţiile art. 187-189 C. fisc. şi de normele tehnice prevăzute de art. 143 alin. (5) din normele metodologice, cu consecinţe finale şi anume exigibilitatea accizei, asupra expeditorului SC I.S.A.B. SRL Italia şi în ultimă instanţă, asupra reclamantei.
Arată că atât reclamanta-intimată cât şi instanţele de judecată au nesocotit aceste prevederi legale.
Susţine că se ignoră faptul că la data de 23 iunie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2004, recurentei i s-a anulat autorizaţia de antrepozit fiscal, urmând ca până la 1 septembrie 2010 să se lichideze toate stocurile de produse cu regim suspensiv de la plata accizelor pe care le găzduia.
Invocă art. 192 (7) din C. fisc. şi susţine că primirea produsului după 23 iunie 2010 ar fi antrenat în mod necesar plata accizelor.
Acciza devine exigibilă din momentul deţinerii (art. 2066 alin. (1) coroborat cu art. 2067 alin. (1) lit. b) şi art. 20621 pct. 7 din C. fisc.) sau din momentul importului, chiar şi neregulamentar (art. 2066 alin. (1) coroborat cu art. 2067 alin. (1) lit. d) şi art. 20621 pct. 7 din acelaşi cod).
Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurata cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte influenţa D.A.I., asupra întârzierii în operarea navei.
În argumentarea acestui motiv recurenta-pârâtă prezintă considerentele deciziei din apel în care se arată că „hotărârea tribunalului nu corespunde situaţiei de fapt, pentru că motivul real al nedescărcării navei, începând cu data de 26 iunie 2010, orele 1700, l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, reclamanta având nelămuriri în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4), care interziceau deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situaţia reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei").
Susţine recurenta că acest considerent este în contradicţie cu paragraful 3, pagina 7 din decizie, în care se apreciază că „apărarea pârâtei referitoare la nedescărcarea în termen a navei, determinat de greşita completare a D.A.I., este nefondată deoarece, pe de o parte, operarea navei nu se face pe baza acestui document fiscal, ci în baza C.M., iar, pe de altă parte, .D.A.I. a fost rectificat de autoritatea fiscală italiană şi trimis pârâtei din 29 iulie 2010.
Consideră că ambele situaţii, adică atât D.A.I.-ul eronat cât şi interdicţia instituită de prevederile O.U.G. nr. 54/2004 au determinat imposibilitatea operatorilor portuari de a proceda la descărcarea navei M.E. în intervalul de timp indicat de reclamanta-intimată, în caz contrar ar fi trebuit să încalce legea cu consecinţe împovărătoare pentru ambele părţi contractante.
Sub motivul aplicării greşite a legii de către instanţa de apel recurenta-pârâtă a mai invocat aprecierea greşită a faptului că odată cu transmiterea de către reclamanta-intimată a N.O.R. tendered la data de 26 iunie 2010, orele 17, nava M.E. fiind sosită în rada Portului Constanţa, ar fi avut obligaţia de a introduce nava la dană şi de a începe operarea sa, începând astfel să curgă timpul de stalii (la 6 ore de la N.O.R.).
Recurenta-pârâtă susţine că transportul maritim nu a fost angajat de către Oscar Downstream ci de către vânzătorul mărfii, Compania V. din Geneva, având drept cumpărător pe reclamanta-intimată şi că, practic, Compania V. acoperea costurile cu întârzierea la acostare.
În acest sens, precizează că nu a primit nici o solicitare de lay-can (perioadă de operare a navei) de la V. pentru nava respectivă şi că N.O.R.-ul s-a dat de fapt pentru firma angajatoare a transportului V. Geneva.
Arată că, în baza contractului de prestări servicii cu SC O.D. SRL a comunicat acesteia prin e-mail, conform contractului, un berthing window, „adică fereastră de acostare la dană liberă", din cauza faptului că danele portuare operate erau utilizate pentru alte mărfuri petroliere în beneficiul altor clienţi. în aceste condiţii, nava nu a venit într-un law-can (perioadă acceptată de operare) în perioada 26 iunie - 29 iunie 2010, ci într-unui pentru perioada 29 iunie - 1 iulie 2010 şi, în această situaţie, „nava va fi operată la posibilităţi" potrivit cap. IV pct. 4.1 din contract.
Mai invocă şi faptul că documentul denumit C.M. nu este cel determinant, per se, pentru operarea navei şi nu este singurul document în baza căruia operează nava. Este vorba de un întreg set documentar necesar a fi predat prin agentul navei autorităţilor portuare.
Neoperarea de către recurentă a navei M.E. în perioada 26 iunie 2010 - 16 iulie 2010 nu s-a datorat unui comportament nelegal al recurentei, contrar obligaţiilor contractuale, ci unor efecte concurente aşa cum a arătat pe larg în motivele de recurs, care nu atrag vinovăţia sa pentru nerespectarea prevederilor contractuale.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3), art. 315 alin. (4) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.
A depus concluzii scrise care au fost susţinute oral în cadrul dezbaterilor contradictorii, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte, analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate prin prisma motivelor invocate, reţine următoarele:
Intimata-reclamantă SC O.D. SRL a încheiat cu recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA contractul de prestări servicii şi expediţie import produse petroliere din 2009, prelungit prin act adiţional şi pentru anul 2010.
Obiectul contractului constă în manipularea de către recurenta-pârâtă, SC O.I.L.T. SA, în calitate de prestator în folosul intimatei-reclamante, SC O.D. SRL, în calitate de beneficiar şi expeditor a produselor petroliere menţionate în anexa la contract, mărfurile intrate pe teritoriul României prin Portul Constanţa, transportate la bordul tancurilor petroliere.
În executarea contractului, reclamanta SC O.D. SRL a avizat pârâta cu privire la sosirea în rada Portului Constanţa, la data de 26 iunie 2010, a navei tanc M.E. având la bord cea.33.900 t motorină, marfa fiind încărcată din Italia la data de 22 iunie 2010, circulând cu D.A.I., emis la data de 22 iunie 2010 de societatea SC I.S.A.B. SRL -Depozit fiscal Rafinăria SC I.S.A.B. SRL. Marfa circula în regim suspensiv de la plata accizelor şi se deplasa în această modalitate între antrepozitul fiscal de producţie - R. I.S.A.B. din Italia şi antrepozitul fiscal de depozitare, respectiv SC O.I.L.T. SA.
Avizul gata de descărcare în aşteptare „N.O.R. tendered" a fost emis la data de 26 iunie 2010, ora 1700, de către comandantul navei, ceea ce înseamnă că nava era gata de operare din toate punctele de vedere şi se afla, practic, la dispoziţia pârâtei pentru a începe descărcarea navei.
Recurenta-pârâtă a acceptat descărcarea navei în cursul zilei de 16 iulie 2010, ora 2200.
În cadrul primului motiv de recurs recurenta a invocat imposibilitatea executării contractului în contextul intrării în vigoare, la data de 23 iunie 2010, a O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, act normativ care la art. 4 alin. (4) stipulează că, după 48 de ore de la intrarea în vigoare a O.U. (respectiv data de 25 iunie 2010), se interzice deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare.
Recurenta-pârâtă motivează că nu a procedat la descărcarea mărfii pentru că nu a ştiut dacă interdicţia instituită prin O.U.G. nr. 54/2010 priveşte şi marfa ce a sosit încărcată la bordul navei M.E., la data de 26 iunie 2010, deplasarea acesteia în regim suspensiv de accize fiind începută la data de 22 iunie 2010, înainte de intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 54/2010.
Recurenta-pârâtă a precizat expres că nu şi-a asumat riscul de a încălca dispoziţiile legale apărute în acea perioadă deoarece această situaţie ar fi antrenat în sarcina societăţii plata accizelor aferente mărfii descărcate în depozitele sale şi răspunderea penală a reprezentanţilor societăţii.
Motivul invocat de către recurenta-pârâtă relativ la necunoaşterea sferei de aplicare şi a incidenţei O.U.G. nr. 54/2010 până la momentul publicării pe website-ul M.F.P. a proiectului Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ (norme ce au fost adoptate prin H.G. nr. 768 din 23 iulie 2010) şi asimilarea acestui motiv cazului de forţă majoră, exoneratoare de răspundere civilă, nu poate fi acceptat.
Prin art. 10.1 din contract părţile au definit forţa majoră ca fiind acel eveniment imprevizibil şi insurmontabil care împiedică sau îngreunează executarea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate în temeiul contractului şi exonerează de răspundere orice întârziere sau neexecuţie a oricărei obligaţii conform contractului.
În cauză, împrejurarea reprezentată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, care interzicea primirea mărfurilor pentru care nu se achitase anticipat acciza, nu prezintă caracteristicile cauzei exoneratoare de răspundere specifice forţei majore.
Situaţia ivită pune problema stabilirii incidenţei prevederilor O.U.G. nr. 54/2010 asupra deplasărilor de produse accizabile în regim suspensiv de accize care au fost începute înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) (care interzic deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv de accize între antrepozitele fiscale de depozitare) şi care s-au încheiat după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale. în absenţa oricăror dispoziţii tranzitorii în cuprinsul actului normativ, recurenta nu se poate prevala de necunoaşterea condiţiilor de aplicare în timp a unei dispoziţii legale, ci trebuia să ţină seama de principiul neretroactivităţii legii civile noi, consacrat în art. 1 C. civ. din 1864, devenit principiu constituţional prin art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Recurenta-pârâtă invocă natura legală a refuzului de a opera descărcarea navei în termenul de stalii agreat de părţile contractului de navlosire şi cunoscut de aceasta, însă nu a fost în măsură să indice dispoziţiile legale care să motiveze întârzierea în executarea contractului.
Intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 nu poate reprezenta o justificare pertinentă deoarece acest act normativ nu se aplică deplasărilor de produse accizabile în regim suspensiv de accize care au fost începute înainte de intrare a acestui act normativ şi s-au încheiat ulterior acestui moment.
Sub un alt motiv de recurs recurenta-pârâtă a invocat neregularităţi în cuprinsul D.A.I., care au justificat întârzierea în descărcarea navei.
Neregularitâţile invocate de către recurenta-pârâtă sunt veritabile erori materiale săvârşite în etapa completării acestui document, în sensul că în căsuţa nr. 4 a formularului codul de acciză al destinatarului nu era cel al antrepozitului fiscal SC O.I.L.T. SA iar în căsuţa nr. 7 „destinatar" era înscris numele expeditorului, SC O.D. SRL în loc de cel al destinatarului, SC O.I.L.T. SA. Neregularitâţile au fost îndreptate de către intimata-reclamantă în sensul că la data de 29 iunie 2010, SC I.S.A.B. SRL, Italia, prin intermediul Biroului Vamal din Siracusa a înştiinţat-o pe recurenta-pârâtă, prin adresă, că a modificat D.A.I.-ul în mod corespunzător. Recurenta-pârâtă nici după această dată nu a procedat la începerea operaţiunii de descărcare a navei ceea ce conduce la concluzia că nu acesta a fost motivul întârzierii în executare ci, aşa cum a reţinut instanţa de apel, faptul că pârâta nu a avut certitudinea că O.U.G. nr. 54/2010 nu se aplică şi transportului în cauză, în acest sens fiind concludentă rezoluţia directorului operaţional al pârâtei pe faxul trimis de reclamantă, din 16 iulie 2010, referitoare la descărcarea navei şi indisponibilizarea mărfii până la clarificarea regimului fiscal al acesteia.
Neregularitâţile referitoare la documentul administrativ de însoţire a mărfii erau evidente greşeli materiale care au fost remediate. Mai mult, eventualele întârzieri în ceea ce priveşte utilizarea acestui document, (care nu era esenţial în demararea procedurii de descărcare) nu erau de natură să afecteze interesele recurentei-pârâte, ci doar pe cele ale intimatei-reclamante. Ne referim aici la dispoziţiile art. 189 din C. fisc. care prevăd că în cazul oricărei abateri de la cerinţele prevăzute la art. 186-188 C. fisc. referitoare la modalitatea în care se utilizează cele 5 exemplare ale documentului administrativ de însoţire a mărfii, sancţiunea este aceea că acciza se datorează de către persoana care a expediat produsul accizabil şi în nici un caz de către recurenta-pârâtă care este destinatar. în orice caz, îndreptarea erorilor materiale şi trimiterea documentului administrativ de însoţire a mărfii în varianta corectă s-a realizat într-un termen scurt în comparaţie cu termenele instituite de C. fisc. a căror nerespectare ar fi atras sancţiunea plăţii accizei în sarcina expeditorului produsului accizabil.
Hotărârea instanţei de apel nu este contradictorie în ceea ce priveşte statuarea asupra cauzei care a generat întârzierea în descărcarea navei din culpa recurentei-pârâte.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut, fără echivoc, pe baza probatoriului administrat, că motivul real al nedescărcării navei începând cu data de 26 iunie 2010, orele 1700, l-a constituit intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, mai exact „nelămuriri în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) care interziceau deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv (situaţia reclamantei) către antrepozitele fiscale de depozitare (depozitele pârâtei)".
Instanţa de apel nu a făcut decât să înlăture apărările pârâtei referitoare la faptul că întârzierea în descărcarea mărfii ar fi fost cauzată de greşelile materiale, de formă din conţinutul D.A.I., aducând în sprijinul acestui argument probatoriile administrate şi punând în evidenţă conduita pârâtei care a rămas neschimbată chiar şi după rectificarea documentului administrativ de însoţire a mărfii.
Cât priveşte susţinerea că, după emiterea N.O.R. tendered (în traducere - „aviz gata de descărcare în aşteptare"), toate costurile privind staţionarea navei sunt în sarcina angajatorului respectivului transport, compania V. din Geneva, care este vânzătorul mărfii - nu poate fi primită. Aceasta deoarece notificarea „notice of readiness" făcută de comandantul navei este destinată pârâtei care operează descărcarea navei iar această notificare înseamnă că nava este aptă pentru a fi descărcată, iar din momentul transmiterii „notice of readiness" nava se găseşte la dispoziţia operatorului portuar şi orice întârziere nu poate fi pusă decât în sarcina acestuia şi nu a angajatorului respectivului transport, (vânzătorului mărfii), aşa cum fără temei legal susţine recurenta-pârâtă.
Argumentul potrivit căruia nava nu a sosit în perioada acceptată de operare „lay-can" este formulat omisso medio, pentru prima dată în recurs şi este în contradicţie cu precizarea făcută în cererea de apel potrivit căreia „dacă motorina venea cu accizele achitate fără a circula în regim suspensiv cu D.A.I., aceasta putea fi descărcată pe data de 25 iunie 2010, fără nici o problemă".
Reţinând că reclamanta a staţionat după expirarea timpului de stalii din cauze imputabile pârâtei, în mod corect, s-a dispus obligarea acesteia la contravaloarea sumei reprezentând contrastalii pentru perioada de staţionare 26 iunie 2010 - 18 iulie 2010, întârzierea în descărcarea mărfii fiind imputabilă pârâtei conform contractului de navlosire din 2009 care potrivit art. 969 C. civ. din 1864 reprezintă „legea părţilor".
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
Intimata-reclamantă a solicitat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. în cauză, deşi se poate reţine culpa procesuală a recurentei conform art. 274 C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi admisă deoarece nu este însoţită de documentul justificativ privind efectuarea plăţii onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.I.L.T. SA Constanţa împotriva Deciziei nr. 9/MF din 4 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC O.D. SRL Măgurele, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 698/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 44/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
