ICCJ. Decizia nr. 561/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 561/2015
Dosar nr. 22430/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 februarie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 august 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 3/J/364/299/2013, reclamanta U.P.F.R., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, a solicitat obligarea paratei la:
- plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neaehitarea remuneraţiei echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A., datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, începând cu data de 01 ianuarie 2010 până în prezent;
- plata sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi plata daunelor interese moratorii constând în dobânda legală, datorate până la data achitării efective a remuneraţiilor, potrivit pct. i;
- obţinerea licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial;
- plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a, coroborate cu dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. f), art. 1065, art. 139 din Legea nr. 8/1996, raportate la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi la dispoziţiile art. 1349 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 8111 din 12 mai 2014, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 07 octombrie 2014 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţel teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu consecinţa declinării competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
În motivarea sentinţei mai sus menţionate Tribunalul Bucureşti arată că, locul săvârşirii faptei ilicite, sub rezerva administrării de probe sub aspectul existenţei acesteia, precum şi locul unde s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, decurgând din neplata unor sume de datorate cu titlu de remuneraţie, coincid în speţa cu sediul pârâtei, sediu care se află în circumscripţia Tribunalului Vâlcea.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, ce a stabilit termenul de judecată pentru data de 29 ianuarie 2015, termen la care reclamanta a depus concluzii scrise prin care a invocat excepţia necompetenţel teritoriale a Tribunalului Vâlcea, în opinia reclamantei competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 101 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţel teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Vâlcea a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neachitarea remuneraţiei echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A., datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, începând cu data de 01 octombrie 2010 până în prezent, invocând în drept dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a), coroborate cu dispoziţiile art. 105 alin. (1) lit. f), art. 1065, art. 139 din Legea nr. 8/1996, raportate la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi la dispoziţiile art 1349 noul C. civ.
În materia răspunderii civile delictuale, legiuitorul instituie o competenţă teritorială alternativă, în sensul că reclamantul poate introduce cererea de chemare în judecată fie la domiciliul/sediul pârâtului, în temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015, reclamanta învederează că, în speţă, fapta ilicită a constat nu în comunicarea publică a fonogramelor, ci în neplata de către utilizator a. remuneraţiei aferente respectivei utilizări.
Susţinerea reclamantei în sensul că, în speţă, fapta ilicită ar consta în neplata de către utilizator a remuneraţiei aferente utilizării fonogramelor este întemeiată, fiind susţinută de interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1065 alin. (1) din Legea nr, 8/1996, conform cărora „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă" şi de dispoziţiile art. 1121 din acelaşi act normativ, conform cărora „în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează".
Or, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1121 din Legea nr. 8/1996, reclamanta nu se poate opune utilizării fonogramelor, rezultă că fapta ilicită constă în neplata de către utilizator a remuneraţiei aferente respectivei utilizări.
Aceasta opinie este susţinută şi de jurisprudenţa anexată de reclamantă concluziilor scrise depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015.
În condiţiile în care contul bancar al reclamantei în care trebuie efectuată plata remuneraţiei aferente utilizării fonogramelor este deschis la B.R.D., Sucursala Bucureşti Dorobanţi (cont bancar indicat în partea introductivă a cererii de chemare în judecată), s-a apreciat că prejudiciul aferent faptei ilicite constând în inacţiunea pârâtei de a achita remuneraţia menţionată, rezultă că s-a produs tocmai în contul reclamantei, cont în care trebuia virată remuneraţia; ca atare, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. care consacră competenţa teritorială alternativă în sensul că, pe lângă instanţa sediului pârâtei, s-a reţinut că reclamanta are posibilitatea de a introduce cererea şi la instanţa în a cărei circumscripţie s~a produs prejudiciul aferent faptei ilicite constând în inacţiunea pârâtei.
În condiţiile în care contul bancar în care trebuia achitată remuneraţia de către pârâtă este deschis la o bancă din Bucureşti, aflată în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, prin prisma considerentelor mai sus menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de reclamantă prin concluziile scrise depuse în şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2015, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta U.P.F.R. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.
Potrivit dispoziţiilor din noul C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente:. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art. 116 din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În speţă, reclamanta U.P.F.R. a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale imperative, anume aceea de a solicita reclamantului autorizaţia licenţă neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă.
Drept urmare, reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remuneraţii, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, tară plata remuneraţiei datorate în schimbul obţinerii autorizării anterior difuzării fonogrametor, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
În aceste eondiţiî, rezultă că fapta ilicită a fost săvârşită la sediul pârâtei care a avut o astfel de conduită, sediu situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.
Pe de altă parte, în considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, astfel cum reclamanta a susţinut, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.
Competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită îşi are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de fonograme (în condiţiile în care nu acesta este locul producerii prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă în temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locui producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere.
În cauza de faţă, fiind vorba despre comunicarea publică de fonograme de către pârâtă tară a deţine autorizaţie licenţă neexcusivă pentru utilizarea repertoriului protejat şi (ară plata remuneraţiei datorate, locui producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul mijloacelor de transport de persoane aparţinând pârâtei, mijloace de transport având rute, cel mai probabil, dintre cele mai diverse, pe întreg teritoriul ţării.
Ca atare, în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispoziţiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanţa de la locui săvârşirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu şi cel al producerii prejudiciului,
Or, şi în cazul aplicării criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, competenţa de soluţionare a cauzei se verifică tot cu privire la instanţa de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publica a fonograrnelor în mijloacele de transport de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, tară a deţine autorizaţia legală emisă de reclamantă; în plus, astfel cum s-a arătat, locul producerii prejudiciului nu poate fi reţinut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, cu atât mai mult cu cât regula, în ce priveşte locui plăţii, este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenţii şi dacă nu este vorba despre lucruri certe şi determinate, plata este cherabilă, iar nu portabilă, aşadar ea se face la domiciliul (sau sediul) debitorului, iar nu al creditorului.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Vâlcea, în timp ce în favoarea Tribunalului Bucureşti nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente.
În acest context, având în vedere că această competenţă teritorială alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (ambele instanţe în conflict raportându-se la această normă), este una relativă, iar necompetenţă teritorială, în acest caz, esîe de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că excepţia de necompetenţă de ordine privată putea 11 invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate în faţa primei instanţe, sens în care dispune art. 130 alin. (3) din acelaşi cod.
În consecinţă, Tribunalul Vâlcea nu avea ia îndemâna mijlocul procedural de a supune în mod legal dezbaterii părţilor excepţia de necompetenţă teritorială nici din oficiu şi nici ca efect al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea vocaţia legală de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ. (în cauză, excepţia a fiind invocată prin concluziile scrise depuse de reclamantă la termenul din 29 ianuarie 2015).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 201.5.
| ← ICCJ. Decizia nr. 560/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 562/2015. Civil → |
|---|
