ICCJ. Decizia nr. 670/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 670/2015
Dosar nr. 72549/3/2011
Şedinţa publică din 26 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Judecata în faţa primei instanţe.
Obiectul cererii de chemare în judecată şi sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 noiembrie 2011, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.G., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a convenţiei intitulate Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiate la data de 18 iulie 2006, iar părţile să fie repuse în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 715.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că actul atacat reprezintă, în fapt, un contract de tranzacţie, prin care a convenit ca pârâtul să primească suma de 715.000 euro, reprezentând partea ce i s-ar fi cuvenit pentru cota sa din dreptul de proprietate asupra unui imobil-teren, situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, care a fost înstrăinat de către reclamant. în continuare, a afirmat că a efectuat plata sumei respective către pârât, apreciind, pe fondul numeroaselor tranzacţii care au privit diverse imobile ce au aparţinut familiei S., că suma i se cuvenea pârâtului, în calitate de coproprietar. Cu toate acestea, reclamantul a precizat că terenul era doar proprietatea sa şi a soţiei sale, fiind dobândit prin cumpărare de la numita P.R.M., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 2005 de B.N.P., B.G. Cum pârâtul nu avea niciun drept asupra terenului, reclamantul, invocând prevederile art. 1706 şi 1716 C. civ., a solicitat admiterea acţiunii; în acest sens, a arătat că cele expuse mai sus dovedesc lipsa cauzei tranzacţiei (lipsind contraprestaţia pârâtului) sau, în ipoteza în care s-ar reţine existenţa sa, ilicitatea cauzei, derivată din obţinerea de către partea adversă a unor foloase necuvenite.
Prin sentinţa civilă nr. 2161 din 26 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 18 iunie 2006, părţile au încheiat un contract de tranzacţie, având următorul conţinut:
„Subsemnaţii G.G.S. și D.S. am convenit de comun acord ca cei 130.000 mp de teren din Joiţa, Judeţul Giurgiu, nr. 81923, reprezentând partea de succesiune ce i-a revenit lui G.S., vândută prin act de D.S., să-mi fie plătiţi la preţul de 715.000 euro (...)".
Tribunalul a notat că probele administrate (înscrisuri şi recunoaşterea pârâtului) relevă că reclamantul a achitat întreaga sumă de 715.000 euro.
De asemenea, a mai constatat că, având în vedere că în conţinutul contractului de tranzacţie este menţionat numărul titlului de proprietate (81923), terenul în discuţie a fost dobândit de reclamant prin titlul eliberat de Comisia Judeţeană Giurgiu pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor la data de 07 mai 2002, prin reconstituire.
În continuare, prima instanţă a constatat că tranzacţia este contractul prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi, săvârşite sau promise de o parte, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic, aceasta fiind şi cauza tranzacţiei.
Pentru a verifica măsura în care tranzacţiei părţilor îi lipseşte cauza, instanţa de fond a notat că prin împuternicirea dată la 25 martie 1991 în faţa notarului public J.Y.V. din Offranville, G.M.S., tatăl părţilor, şi G.M.K.K. l-au mandatat pe reclamant să „efectueze toate formalităţile necesare pentru depunerea unei cereri de recuperare a proprietăţilor naţionalizate sau expropriate de statul român (...)".
La rândul său, reclamantul l-a mandatat pe numitul B.N. ca, în numele său, să solicite şi să îndeplinească toate formalităţile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate, în calitate de moştenitor al lui G.S., pentru 30 de hectare de teren cu vegetaţie forestieră şi 50 de hectare de teren agricol; în urma demersurilor astfel efectuate, a fost eliberat titlul de proprietate din 07 mai 2002.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că cel puţin în opinia părţilor, dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin titlul din 2002 era litigios, în sensul că, în ciuda mandatului primit de la tatăl său, reclamantul a solicitat şi a dobândit doar pentru sine terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, înstrăinându-l ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 mai 2006 de B.N.P., B.V. şi C.D.C.
De aceea, contraprestaţia avută în vedere de reclamant la încheierea contractului de tranzacţie a fost legată de preîntâmpinarea unor procese ce s-ar fi putut naşte cu privire la dreptul de proprietate al terenului menţionat în titlul din 2002, aşa încât prima instanţă a considerat că nu poate fi reţinută lipsa cauzei, ca motiv de nulitate absolută.
Totodată, a reţinut că reclamantul nu a dovedit că scopul urmărit de pârât la încheierea convenţiei încalcă vreo dispoziţie legală sau contravine bunelor moravuri ori ordinii publice.
În continuare, tribunalul a evocat prevederile art. 1176 alin. (2) C. civ. şi a subliniat nu doar că reclamantul nu a invocat eroarea, drept cauză a nulităţii, dar nici nu a administrat probe care să ateste intervenirea unor noi împrejurări din care să rezulte că pârâtul nu avea niciun drept asupra obiectului tranzacţiei.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanţă a respins cererea şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., l-a obligat pe reclamant la plata către pârât a cheltuielilor de judecată avansate.
Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii.
În motivare, după ce a reluat susţinerile amplu prezentate şi în faţa primei instanţe, privind calitatea sa de proprietar exclusiv asupra terenului, apelantul a precizat că înţelege să aducă o dovadă suplimentară a faptului că intimatul-pârât nu avea niciun drept asupra aceluiaşi bun, depunând în acest sens la dosar convenţia de tranzacţie autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M.
Prin Decizia civilă nr. 255/A din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea, a constatat nulitatea absolută a convenţiei intitulate Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiate la data de 18 iulie 2006, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 715.000 euro, dar şi suma de 52.897,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din examinarea tranzacţiei autentificate din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M. rezultă că membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care şi pârâtul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 40 ha., situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate.
În continuare, curtea de apel a evocat dispoziţiile art. 1704 C. civ. şi a apreciat că probele nu relevă inexistenţa cauzei tranzacţiei din 18 iulie 2006, deoarece la acel moment între părţi nu se derula vreun proces care să fi fost finalizat în această modalitate, dar nici nu mai exista posibilitatea ca un proces să se nască şi să fie astfel preîntâmpinat, de vreme ce, o dată ce şi pârâtul recunoscuse dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 40 ha., situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate, orice potenţial litigios al acestui drept fusese stins, prin tranzacţia din anul 2004, care nu a fost desfiinţată.
Totodată, instanţa de prim control judiciar a înlăturat apărarea intimatului întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 292 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a reţinut că tranzacţia din 2004 a fost invocată în motivele de apel, iar existenţa acestei convenţii nu schimbă cauza de nulitate.
A înlăturat şi susţinerea aceleiaşi părţi potrivit căreia tranzacţia din 2004 ar constitui doar o promisiune de rezolvare parţială a drepturilor succesorale, fată de conţinutul neechivoc al acesteia.
Recursul. Motivele de nelegalitate invocate
Împotriva acestei decizii, S.G.G. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei pronunţate de prima instanţă.
În motivare, recurentul a arătat, în primul rând, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului său la apărare, deoarece, deşi solicitase motivat amânarea judecăţii la termenul de la 10 decembrie 2013, instanţa de apel i-a respins cererea, nesocotind astfel prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ.; în acest context, a recunoscut că instanţa de prim control judiciar, care are dreptul, nu însă şi obligaţia de a acorda un nou termen pe acest temei juridic, a amânat de două ori pronunţarea, potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., dar a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, pentru că nu a fost în măsură să depună la dosar înscrisuri, în posesia cărora nu se afla la data formulării întâmpinării, care ar fi avut aptitudinea de a combate susţinerile părţii adverse.
O a doua critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ. (în realitate, art. 292 alin. (1) C. proc. civ. - s.n.), care le interzic părţilor să se folosească în apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanţă ori arătate în motivele de apel sau prin întâmpinare.
În dezvoltarea acestei afirmaţii, s-a susţinut că intimatul a ascuns cu rea-credinţă, în faţa primei instanţe, existenţa tranzacţiei din anul 2004, prezentând-o pentru prima dată în apel, aspect care I-a lipsit pe recurent - care a avut calitatea de intimat în apel - de posibilitatea de a-şi fi prezentat şi în faţa tribunalului apărări pertinente faţă de noua situaţie invocată în calea ordinară de atac. Cum aceste susţineri nu au putut fi examinate şi de prima instanţă, recurentul a apreciat că ele nu ar fi trebuit analizate nici de instanţa de prim control judiciar, pentru că în caz contrar s-ar nesocoti efectul devolutiv al apelului, consacrat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În continuare, autorul căii de atac a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi cu aplicarea greşită a legii; a invocat astfel, în mod expres, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Subsumat acestor două motive de nelegalitate, recurentul a prezentat grupat următoarele argumente:
Principiul forţei obligatorii a convenţiilor legal încheiate, reglementat de art. 969 C. civ., împiedică judecătorul să treacă peste termenii agreaţi de părţi şi să stabilească alte drepturi sau obligaţii, dincolo de voinţa acestora.
Astfel, recurentul a citat conţinutul tranzacţiei din 18 iulie 2006, a evocat corespondenţa purtată între părţi şi a susţinut că intimatul a fost de acord să-i plătească suma de 715.000 euro, pe fondul nedefinitivării situaţiei juridice a imobilului din com. Joiţa, jud. Giurgiu, pentru a evita contestarea vânzării acestuia şi pentru a exista în continuare acordul său în vederea încheierii altor tranzacţii privind averea familiei S., aceasta fiind, astfel, contraprestaţia sa.
În altă ordine de idei, recurentul a criticat considerentul reţinut de instanţa de apel, potrivit căruia nu ar avea niciun drept asupra terenului în dispută, subliniind că intimatul a acţionat, în temeiul procurii primite de la părinţi, în vederea reconstituirii drepturilor de proprietate asupra imobilelor din România, în numele şi în interesul tuturor comoştenitorilor. Totodată, a precizat că tranzacţia autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M. a avut drept unic scop stabilirea de principiu a modului şi cotelor ce urmau să revină celor două ramuri ale familiei S. - prima dintre ele fiind alcătuită din cele două părţi litigante şi fratele lor, S.G.l.E., iar cea de-a doua, din S.D.M. şi S.D.E. Astfel, recurentul a mai arătat că excepţiile cuprinse în tranzacţie nu au avut scopul de a recunoaşte vreun drept exclusiv de proprietate al intimatului asupra imobilului în suprafaţă de 40 ha., situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, ci de a limita dreptul comoştenitorilor asupra acestuia. Cum doar în anii 2009 şi 2010 s-au încheiat acte prin care succesorii familiei S. au partajat bunurile ce le-au fost retrocedate, recurentul a reiterat concluzia sa, potrivit căreia tranzacţia din 2004 a avut doar un caracter de principiu, care nu poate avea nicio semnificaţie dacă nu este examinată în coroborare cu celelalte elemente care conturează înţelegerea dintre părţi.
La data de 14 octombrie 2014, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică, vizând încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la apărare al recurentului, este nefondată.
Examinarea dosarului curţii de apel relevă că la data de 27 noiembrie 2013, Dl. I.C., în calitate de avocat al intimatului-pârât, a depus la dosar, o dată cu întâmpinarea, o cerere de amânare a judecăţii, afirmând că se află în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei, întrucât la aceeaşi dată cu cea stabilită pentru primul termen în apel, 10 decembrie 2013, trebuie să se deplaseze la Curtea de Apel Târgu Mureş.
Nicio dovadă nu a fost administrată în susţinerea acestei împrejurări.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Cum legea impune judecătorului ca, în ipoteza în care încuviinţează cererea de amânare pentru lipsă de apărare, să pronunţe o încheiere care să fie temeinic motivată, este evident că şi părţii care formulează o astfel de cerere îi revine obligaţia de a şi-o motiva şi, evident, proba.
Or, nu doar că judecătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia de a acorda un termen pentru lipsă de apărare, însă în condiţiile în care motivele care fundamentau amânarea nu au fost probate, în mod legal instanţa de apel a respins cererea; mai mult decât atât, avocaţilor le revine obligaţia de a-şi asigura substituirea, când sunt împiedicaţi să-şi îndeplinească serviciul profesional, potrivit art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat.
Dincolo de aceste aspecte, dreptul la apărare al intimatului-pârât a fost respectat, de vreme ce instanţa de apel a procedat în conformitate cu art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunţarea iniţial pentru 17 decembrie 2013 şi apoi pentru 19 decembrie 2013.
Considerentele expuse mai sus conduc Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a asigurat condiţiile exercitării apărării intimatului-pârât, doar avocatul acestuia fiind cel în sarcina căruia s-ar putea reţine eventual o încălcare a acestui drept, prin neprezentarea sa nejustificată în faţa curţii de apel.
Nici cea de-a doua critică, referitoare la încălcarea art. 291 alin. (1) C. proc. civ., nu are aptitudinea de a determina admiterea recursului.
În analiza acesteia, instanţa supremă notează, cu prioritate, că doar o eroare poate justifica referirea (repetată) pe care recurentul a făcut-o la art. 291 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege pe care l-a avut în vedere, aşa cum rezultă din ansamblul criticilor prezentate, este cel cuprins în art. 292 alin. (1) C. proc. civ., prin prisma căruia susţinerile urmează a fi verificate.
În conformitate cu această dispoziţie legală, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivele de apel ori prin întâmpinare.
Textul art. 292 alin. (1) C. proc. civ. asigură astfel principiul înscris în art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
De aceea, pentru a se stabili dacă un motiv ori un mijloc de apărare a fost invocat cu respectarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este suficient să se verifice dacă acesta a fost arătat în motivele de apel, aşa cum textul permite, fără îndoială, ci trebuie examinată măsura în care motivele noi au sau nu aptitudinea de a schimba cauza cererii de chemare în judecată; dacă o asemenea împrejurare se constată, motivele noi invocate în apel nu pot fi primite.
În speţă, însă, Înalta Curte reţine că prin prezentarea, direct în apel, a tranzacţiei autentificate din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., apelantul-reclamant nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, care a rămas aceeaşi: lipsa cauzei sau, în subsidiar, ilicitatea ei; înscrisul nou a fost depus în susţinerea dreptului exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu.
În considerarea acestor argumente, nici critica vizând încălcarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată.
În continuare, recurentul a prezentat o serie de considerente, pe care a înţeles să le subsumeze atât ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8, cât şi celei cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancţionează nu interpretarea greşită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest sens, recurentul a criticat considerentele reţinute de instanţa de apel, care a apreciat că prin tranzacţia autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care şi S.G.G., au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului-intimat asupra terenului în suprafaţă de 40 ha, situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate.
În opinia recurentului, respectiva tranzacţie a avut doar un caracter de principiu, fără semnificaţie în măsura în care nu este examinată în coroborare cu celelalte elemente care conturează înţelegerea dintre părţi.
O asemenea susţinere nu poate fi însă primită; ea nici nu se poate circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece, invitând instanţa supremă să înlăture conţinutul neechivoc al unui înscris autentic, recurentul este cel care tinde, în realitate, la a obţine schimbarea înţelesului său lămurit si vădit neîndoielnic.
De aceea, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, reţinând că prin tranzacţia autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care şi recurentul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al intimatului asupra terenului în suprafaţă de 40 ha, situat în com. Joiţa, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate, instanţa de apel nu a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al respectivei tranzacţii, ci dimpotrivă, i-a dat eficienţă, printr-un silogism legal; într-adevăr, deşi corespondenţa dintre părţi pare să releve că părţile nu au avut reprezentarea exactă a acestui aspect, prin efectul încheierii tranzacţiei - a cărei natură juridică este cea a unui partaj voluntar, fără sultă -, intimatul a devenit proprietar exclusiv al respectivului teren, calitate pe care recurentul i-a recunoscut-o.
Cu toate acestea, o atare împrejurare nu dovedeşte că înscrisul intitulat Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiat de părţi la data de 18 iulie 2006, ar fi lovit de nulitate pentru lipsa cauzei ori pentru ilicitatea sa.
În conformitate cu art. 1704 C. civ., tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.
Scopul tranzacţiei, prin urmare, constă în intenţia părţilor de a pune capăt unui litigiu existent sau de a preîntâmpina apariţia unuia.
Modalitatea în care acest scop poate fi obţinut reprezintă concesiile reciproce pe care părţile şi le fac una alteia; ele pot consta fie în renunţări reciproce la pretenţii, fie în prestaţii noi săvârşite ori doar promise de una din părţi în schimbul renunţării de către cealaltă la dreptul care este litigios sau îndoielnic. Este esenţial ca acest drept să fie litigios şi/sau îndoielnic cel puţin în concepţia părţilor.
Înalta Curte subliniază că nicio dispoziţie legală nu I-a împiedicat pe intimat, în calitate de proprietar exclusiv al bunului, ca, în urma vânzării sale, să ofere o sumă de bani recurentului, aceasta fiind prestaţia sa.
În acest context, referirile la art. 1716 alin. (2) C. civ. nu pot fi primite, deoarece acest text de lege are în vedere doar cazul în care tranzacţia nu ar cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documente în urmă descoperite, că una din părţi nu avea niciun drept asupra acelui obiect.
Or, nu aceasta este ipoteza în speţă; intimatul a cunoscut că în urmă cu doar doi ani faţă de încheierea actului atacat, i se recunoscuse dreptul de proprietate exclusiv asupra imobilului; modalitatea în care părţile au înţeles să-şi ţină evidenţa documentelor nu poate să conducă la o concluzie în alt sens.
În schimb, contraprestaţia recurentului, aşa cum s-a consemnat în tranzacţie, a constat în validarea donaţiei realizate de G.S. în favoarea celor trei fii ai săi.
Scopul, pe de altă parte, l-a constituit preîntâmpinarea unui litigiu: dacă recurentul a avut un vedere un proces prin care să pretindă să i se recunoască drepturi succesorale asupra terenului, intimatul a înţeles să urmărească preîntâmpinarea unui proces prin care partea adversă să fi contestat vânzarea aceluiaşi teren; poziţiile părţilor în acest sens au fost exprimate şi cu ocazia dezbaterilor în faţa Înaltei Curţi.
În acest context, trebuie reiterată concluzia de mai sus, potrivit căreia este suficient ca dreptul să fie litigios şi/sau îndoielnic cel puţin în concepţia părţilor.
Rezultă, aşadar, că tranzacţia a avut un scop, dar şi că acesta a fost unul licit.
De aceea, decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 şi 966-968 C. civ., aşa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să admită recursul, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. şi să modifice în tot decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul promovat de apelantul S.D. împotriva sentinţei primei instanţe.
Fiind stabilită astfel culpa intimatului în promovarea prezentului litigiu, acesta va fi obligat, în temeiul art. 274 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., la plata către recurent a sumei de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-pârât S.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 255/A din 19 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant S.D. împotriva sentinţei civile nr. 2161 din 26 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă intimatul-reclamant să plătească recurentului-pârât suma de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 668/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 678/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
