ICCJ. Decizia nr. 678/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 678/2015
Dosar nr. 4150/113/2012
Şedinţa publică din 27 februarie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 15 octombrie 2013, Tribunalul Brăila, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei SC T. SRL împotriva pârâtei SC E.C.O. SA şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.044.759,90 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor executate în baza contractelor de prestări servicii din 01 iunie 2007 şi din 05 octombrie 2011 şi suma de 820.158,32 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere. A fost, de asemenea, obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 35.850 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză şi recunoaşterea parţială a debitului de către pârâtă, în considerarea cărora a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 969-970 C. civ., art. 1170 şi 1270 din acelaşi Cod şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.044.759,90 lei, constituind contravaloare facturi fiscale neachitate.
De asemenea, prima instanţă, dând eficienţă clauzelor penale înserate de părţi la art. 17 din contractul din 01 iunie 2007 şi art. 11.1 din contractul din 05 octombrie 2011, prin care au convenit că utilizatorul datorează penalităţi de întârziere de 0,10% pe zi de întârziere la plata facturilor, calculate la valoarea sumei neachitate, a admis şi capătul de cerere privind plata penalităţilor şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 820.158,82 lei, cu acest titlu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 122/A din 20 octombrie 2014, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis excepţia tardivităţii formulării apelului, invocată de intimata-reclamantă şi a respins ca tardiv apelul declarat de pârâta SC E.C.O. SA.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că pârâta a exercitat calea ordinară de atac cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.
În susţinerea acestei concluzii a avut în vedere că termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii atacate şi că în speţă, dovada aflată la fila 324 din dosarul primei instanţei atestă că sentinţa civilă nr. 228 din 15 octombrie 2013 a Tribunalului Brăila i-a fost comunicată pârâtei la 22 ianuarie 2014, iar cererea de apel formulată de aceasta a fost înregistrată la 14 martie 2014, potrivit vizei de la fila 3 a dosarului de apel, deci cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.
Instanţa de prim control judiciar a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că întârzierea în exercitarea căii de atac s-a datorat faptului că prima instanţă i-a comunicat sentinţa pronunţată la o altă adresă decât cea a sediului societăţii, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia comunicării actelor de procedură.
În motivarea concluziei anterior expuse, curtea a reţinut că sentinţa atacată i-a fost comunicată pârâtei la adresa din mun. Brăila, indicată de reclamanta SC T. SRL în acţiunea introductivă şi la care aceasta a şi fost citată în tot cursul judecăţii în primă instanţă, la toate termenele de judecată, situaţia fiind atestată de dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar, care au fost însuşite sub semnătură şi cu indicaţia datelor de identitate a persoanelor însărcinate de pârâtă cu primirea corespondenţei, numitele E.E. sau N.M.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că şi convocarea la expertiza efectuată în cauză şi comunicarea raportului întocmit de expert s-a făcut la aceeaşi adresă, iar faptul că pârâta a formulat şi depus la dosar obiecţiuni la raportul de expertiză, a fost apreciat ca fiind o confirmare în plus a primirii acestora.
În acelaşi sens, instanţa de prim control judiciar a consemnat că pârâta nu a comunicat schimbarea sediului şi nu a solicitat comunicarea actelor de procedură la o altă adresă decât cea indicată de reclamantă în cererea de chemare în judecată, astfel că a apreciat ca lipsită de semnificaţie menţionarea pe antetul înscrisurilor depuse de pârâtă la dosar a sediului său din Brăila şi a conchis că în acest context nerespectarea procedurii de comunicare a hotărârii pronunţate nu este imputabilă tribunalului.
În susţinerea celor anterior menţionate, curtea a reţinut prevederile art. 98 C. proc. civ., potrivit cărora schimbarea domiciliului/sediului unei părţi în timpul judecăţii trebuie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, sub pedeapsa neluării ei în seamă.
Referitor la solicitarea de recomunicare a sentinţei la adresa din Brăila, adresată de pârâtă Tribunalului Brăila la 11 martie 2014, curtea a apreciat că a fost făcută pro causa, pentru a obţine curgerea unui nou termen de apel de la data recomunicării, în condiţiile culpei exclusive a pârâtei pentru necomunicarea schimbării sediului.
Împotriva Deciziei civile nr. 122/A din 20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, SC E.C.O. SA a declarat recurs, solicitând, în principal casarea acesteia, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit în cauză dispoziţiile art. 98 şi art. 284 C. proc. civ.
În acest sens, a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a făcut în ceea ce o priveşte aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 98 C. proc. civ., în contextul în care norma legală vizează exclusiv schimbarea domiciliului/sediului părţii în cursul judecăţii, iar în speţă, mutarea sediului său a intervenit nu timpul derulării litigiului în primă instanţă, ci cu 6 luni anterior promovării cererii de chemare în judecată.
Similar, autoarea căii de atac a susţinut că, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar a reţinut culpa sa pentru necomunicarea schimbării sediului prin petiţie la dosar.
Astfel, recurenta a arătat că în realitate culpa aparţine reclamantei care, cu rea-credinţă, în acţiunea introductivă a indicat adresa fostului sediu, în condiţiile în care ea însăşi, în calitate de proprietar, îi notificase denunţarea unilaterală a contractului de locatiune în baza căruia deţinea folosinţa spaţiului respectiv şi avea cunoştinţă despre mutarea în noul sediu, în calitate de acţionar în cadrul societăţii pârâte, nu numai ca urmare a înregistrării cererii de menţiuni în registrul comerţului.
Recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 284 C. proc. civ. în raport cu greşita apreciere a instanţei de apel că tribunalul i-a comunicat în mod valabil sentinţa atacată cu apel la o adresă la care nu mai afla sediul său, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Ultima dintre criticile dezvoltate de recurentă a vizat încălcarea dreptului său la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin admiterea excepţiei tardivităţii declarării apelului, în condiţiile anterior expuse, consecinţa fiind legitimarea abuzului de drept săvârşit de reclamantă şi privarea sa de accesul la un grad de jurisdicţie.
La data de 18 februarie 2015, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin raportare la actele dosarului, din perspectiva criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte retine următoarele:
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Cazul de nelegalitate indicat presupune trei ipoteze, dintre care recurenta a invocat doar încălcarea legii, cu referire expresă la art. 98 şi art. 284 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; în mod implicit, a susţinut încălcarea art. 112 C. proc. civ. şi art. 90 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Potrivit art. 98 C. proc. civ. „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisa de predare se va depune la dosar o dată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului."
Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că în cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a indicat sediul pârâtei ca fiind în mun. Brăila.
De asemenea, reţine că notificarea nr. 3498/20 octombrie 2011 - fila 15 dosar apel, Hotărârea nr. 3 din 15 decembrie 2011 a A.G.E.A. a SC E.C.O. SA - fila 57 dosar apel şi Rezoluţia nr. 501142 din 26 martie 2012, dată în Dosarul nr. 503664 din 19 martie 2012 al O.R.C. de pe lângă Tribunalul Brăila - fila 56 dosar apel, atestă că schimbarea sediului social al pârâtei s-a realizat la 01 ianuarie 2012. cu mai mult de 6 luni înainte de promovarea acţiunii introductive pe rolul Tribunalului Brăila - la 16 iulie 2012 -de către reclamantă şi că aceasta avea cunoştinţă despre modificare.
În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 98 C. proc. civ. nu erau aplicabile în cauză, norma fiind una specială prin care se derogă de la obligaţia statuată de legiuitor în sarcina reclamantului la iniţierea demersului judiciar de a indica domiciliul/sediul pârâtului, stabilind pentru eventualitatea schimbării în cursul procesului a domiciliului/sediului oricăreia dintre părţi obligaţia acesteia de a înştinţa instanţa şi partea adversă despre această modificare, sub sanţiunea neluării ei în seamă.
Or, în speţă, neregăsindu-se situaţia avută în vedere de legiuitor la edictarea normei, aceasta nu era incidenţă, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a sa.
În susţinerea aceleiaşi concluzii se situează şi faptul că pârâta, în întâmpinarea depusă în primă instanţă - fila 22, precum şi în toate actele depuse la dosar şi-a indicat adresa sediului social actual, astfel încât nu se poate reţine culpa sa sub acest aspect.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Astfel, reglementarea termenului de exercitare a căii de atac a apelului este făcută prin raportare la comunicarea hotărârii atacate.
În speţă, dovada de îndeplinire a actului procedural, din 22 ianuarie 2014, aflată la fila 324 a dosarului primei instanţe, relevă că sentinţa a fost comunicată pârâtei la o adresă la care aceasta nu-şi mai avea sediul cu mai mult de 2 ani în urmă și cu mai mult de 6 luni anterior introducerii acţiunii.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în analiza excepţiei tardivităţii declarării apelului, instanţa de prim control judiciar, verificând regularitatea comunicării sentinţei atacate a încălcat dispoziţiile art. 284 C. proc. civ. precum şi pe cele ale art. 90 alin. (1) teza I din acelaşi Cod, care statuează că înmânarea tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
De asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 100 alin. (1) pct. 4 coroborat cu alin. (3) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea procesul-verbal de comunicare a actului de procedură încheiat fără să cuprindă indicaţiile reale referitoare la numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, Înalta Curte reţine că dovada de comunicare a hotărârii primei instanţe aflată la fila 324 dosar fond, cuprinzând menţiunea unei adrese la care nu se afla în mod real sediul pârâtei este lovită de nulitate.
Totodată, instanţa supremă notează că soluţionarea căii ordinare de atac a apelului, cu caracter devolutiv, pe excepţie, fără cercetarea fondului cauzei, în condiţiile arătate, evidenţiază fără echivoc şi încălcarea dreptului recurentei la un proces echitabil, prin limitarea accesului părţii la un grad de jurisdicţie, în cadrul căruia să beneficieze de verificarea efectivă a susţinerilor sale.
Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin hotărârea recurată instanţa de apel încălcând legea.
Pentru aceste argumente, dând eficienţă art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel, spre rejudecarea apelului declarat de SC E.C.O. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.C.O. SA împotriva Deciziei civile nr. 122/A/20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 670/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 679/2015. Civil. Dizolvare societate. Recurs → |
|---|
