ICCJ. Decizia nr. 691/2015. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 691/2015

Dosar nr. 8305/30/2011

Şedinţa publică din 12 martie 2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

La data de 30 noiembrie 2011, reclamanta P.R.C. Lugoj a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - CN A.D.R.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. Să dispună anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie 2011, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor;

2. Să constate acordul de voinţă al părţilor, intervenit cu privire la plata sumei de 142.064 lei şi 139.425 lei, pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 4.629 mp, respectiv 4.543 mp, pentru construirea autostrăzii Lugoj-Deva;

3. Să oblige pârâtul la plata sumei convenită de părţi, menţionată mai sus, în cuantum de 142.064 lei pentru terenul expropriat în suprafaţă de 4.629 mp şi în cuantum de 139.425 lei pentru terenul expropriat în suprafaţă de 4.543 mp, cu titlu de despăgubiri;

4. Să oblige pârâtul la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune, adică contravaloarea prejudiciului cauzat.

Reclamanta a învederat instanţei că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a declanşat procedura de expropriere a imobilelor proprietatea sa situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva", expropriator fiind Statul Român prin CN A.D.N.R. SA).

Prin Anexa I la hotărârea mai sus menţionată a fost stabilit amplasamentul şi a fost alocată suma totală de 156.000 mii lei pentru plata despăgubirilor cuvenite titularilor dreptului de proprietate a căror imobile urmau a fi expropriate, iar Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1232/2010 cuprindea tabelul cu imobilele supuse exproprierii.

Conform procesului verbal, anexat cererii, la data de 6 ianuarie 2011, au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de Legea nr. 255/2010, afişându-se la sediul Primăriei municipiului Lugoj documentele necesare.

Reclamanta a arătat că a fost de bună-credinţă şi a acceptat la acel moment ca pentru un metru pătrat de teren expropriat să primească suma de 7 euro, cu toate că pentru varianta de ocolire a Municipiului Lugoj, Statul Român a plătit 15 euro/mp persoanelor ale căror terenuri au fost expropriate.

A fost publicată prin afişare, la sediul Primăriei municipiului Lugoj, precum şi în ziar, lista persoanelor expropriate şi sumele ce revin fiecăreia. P.R.C. Lugoj s-a aflat pe listă la poziţia 26 pentru nr. cadastral expropriat în suprafaţă de 4.629 mp, valoarea despăgubirii fiind de 142.064 lei, adică 27,90 lei/mp şi poziţia 27 pentru nr. cadastral expropriat în suprafaţă de 4.543 mp, valoarea despăgubirii fiind de 139.425 lei, adică 27,90 lei/mp.

Aceasta a fost suma pentru care reclamanta şi-a exprimat acordul, însă, ulterior, a fost adoptată o altă hotărâre a Guvernului de modificare a H.G. nr. 1232/2010, şi anume H.G. nr. 492/2011, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 412 din 14 iunie 2011, în care anexa 2 a fost modificată în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor. Astfel, valoarea despăgubirilor cuvenite P.R.C. s-a diminuat la suma de 6.921 lei, pentru prima parcelă expropriată, şi 6.793 lei, pentru cealaltă parcelă expropriată.

Prin această modalitate de diminuare a sumelor ce urmează să le primească de la expropriator, reclamanta a solicitat instanţei să constate faptul că a fost înfrânt acordul său de voinţă, iar expropriatorul în mod unilateral a stabilit aceste despăgubiri, cu privire la care nu şi-a exprimat poziţia, în sensul că nu este de acord.

Aşa cum rezultă din adresa din 06 ianuarie 2011 cuprinzând tabelul persoanelor expropriate care au luat la cunoştinţă de notificarea intenţiei de expropriere, tabel în care se regăseşte şi semnătura sa, la acea dată era afişat şi tabelul cu sumele, aşa încât este de netăgăduit faptul că doar pentru acele sume a fost de acord cu exproprierea terenului deţinut în proprietate. În perioada imediat următoare s-a notificat de către SC P. SRL începerea procedurii de expropriere în baza Legii nr. 198/2004, iar reclamanta nu a mai putut dispune conform legii de terenul respectiv.

Art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai după o justă şi prealabilă despăgubire, deoarece, în caz contrar, ar exista o încălcare a dreptului de proprietate al expropriatului. Reclamanta a arătat că şi-a dat acordul pentru suma solicitată în prezenta acţiune, iar expropriatorul a stabilit unilateral o altă sumă, cu care nu a fost de acord, fapt ce a generat prezentul demers judiciar.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994.

Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, în parte, ca inadmisibilă şi, în parte, ca neîntemeiată.

Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1829 din 2 iulie 2014 a respins acţiunea formulată de reclamanta P.R.C. Lugoj.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pentru realizarea obiectivului de interes naţional constând în autostrada Lugoj - Deva, în baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011 şi nr. 27 din 14 septembrie 2011 emise de pârâtă, urmare a exproprierii din patrimoniul reclamantei a terenurilor situate în municipiul Lugoj, jud. Timiş, în suprafaţă de 4.629 mp şi nr. cadastral expropriat 404,429 în suprafaţă de 4.543 mp, categoria arabil în extravilan, expropriatorul a stabilit valoarea despăgubirilor în suma 6.921 lei pentru prima parcelă expropriată şi 6.793 lei pentru cealaltă parcelă expropriată, faţă de 27,9 lei/mp, rezultând astfel o valoare totală a despăgubirilor de 13.714 lei, mai mică faţă de valoarea oferită iniţial de expropriator.

A reţinut că în materia garantării dreptului de proprietate privată, art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai după o justă şi prealabilă despăgubire.

În plan procesual, potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferul dreptului de proprietate, acţiunea formulată în conformitate cu acest text legal urmând a se soluţiona potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor experţii precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului.

Reclamanta a contestat suma oferită ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor, prevalându-se, în principal, de un susţinut acord de voinţă ce ar fi intervenit intre părţi, pe parcursul derulării procedurii de expropriere, cu privire la despăgubirea stabilită în baza evaluării iniţiale.

Prima instanţă a statuat că nu poate acorda despăgubiri în cuantumul ce ar rezulta din evaluarea iniţială, întrucât acesta a fost stabilit în baza H.G. nr. 1232/2010, modificată, însă, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Pe de alta parte, a statuat tribunalul, nu se poate admite, în aceasta materie cu caracter special, posibilitatea stabilirii în baza acordului de voinţă (solo consensu), fără respectarea formei prevăzută ad validitatem de legea specială pentru constatarea unui atare consens (procesul-verbal încheiat între reclamantă şi Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, care să constate acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă).

Daca s-ar proceda la validarea unui astfel de acord, s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 care a modificat cuantumul despăgubirilor şi a determinat reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori.

Tribunalul a statuat că actul normativ menţionat era obligatoriu pentru expropriator şi este obligatoriu şi pentru instanţă, atâta vreme cât el nu a fost desfiinţat pe calea contenciosului administrativ, cadru în care s-ar putea susţine caracterul nelegal al actului administrativ cu caracter normativ în raport de prevederile art. 31 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia: „Orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă".

În procedura stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, singurele criterii de aplicat sunt cele prevăzute de art. 24-27 din Legea nr. 33/1994, la care art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

Astfel, potrivit dispoziţiilor exprese şi nesusceptibile de interpretare ale legii speciale, în cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă.

Per a contario, instanţa nu poate valida un acord de voinţă extrajudiciar, respectiv o achiesare a părţii la o evaluare iniţială, neconfirmată legislativ.

În condiţiile de exigenţă ale art. 25, în absenţa acordului exprimat în faţa instanţei, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii, procedura cu caracter obligatoriu, de care reclamanta a înţeles să se prevaleze în mod subsidiar în prezentul cadru procesual.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate proclama încălcarea garanţiilor de care se bucura dreptul de proprietate privată întrucât procedura specială instituită de lege oferă şi garanţia stabilirii unei despăgubiri juste în sensul art. 44 din Constituţie şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Tribunalul a constatat ca sumele oferite ca despăgubire reflectă valoarea reală a imobilului şi a prejudiciului creat prin exproprierea terenului arabil situat în extravilanul municipiului Lugoj, fără utilităţi, destinat strict pentru practicarea agriculturii, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cu luarea în considerare şi a tranzacţiilor imobiliare obişnuite, pentru imobile similare, efectuate în unitatea administrativ-teritorială de către expertul U.I.R., din care a rezultat că valoarea reală a terenului expropriat, la data expertizării, este de 4219 lei, potrivit calculelor evidenţiate de către expert la filele 235 şi urm. dosar vol. II, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de acordare a despăgubirilor.

Tribunalul nu a validat prima valoare stabilită de către experţi şi nici pe cea învederată prin opinia separată a expertului P.I., considerând că aceste valori nu au fost stabilite cu respectarea criteriilor prevăzute în mod expres de art. 26 din lege, fiind raportate, în primul caz, exclusiv la oferte de vânzare şi nu la tranzacţii efective, iar în al doilea caz, valoarea de 25,35 lei/mp a fost stabilită în raport de tranzacţii efectuate în anii 2012-2013 nerelevante la data expertizării, faţă de exigenţele legii. A considerat neîntemeiată includerea despăgubirilor, reprezentând dauna pentru redobândirea unei suprafeţe de teren similare celei expropriate a valorii producţiei agricole pentru 3 ani agricoli determinată prin lipsa de folosinţă a imobilului cauzată de indisponibilizarea întregii suprafeţe de teren odată cu declanşarea procedurii de expropriere, ca şi a cheltuielilor suplimentare de transport.

Prima instanţă a observat că declanşarea procedurii de expropriere nu produce efecte de indisponibilizare a bunului şi cu atât mai puţin împiedică folosinţa acestuia pe parcursul derulării procedurii de expropriere, iar reclamanta nu a dovedit acest prejudiciu.

În privinţa lipsei căilor de acces a parcelelor neexpropriate, expertul U. a răspuns în mod pertinent, învederând ca aceasta era situaţia şi anterior exproprierii şi, în orice caz, în proiectul autostrăzii Lugoj-Deva sunt prevăzute cai de acces la toate terenurile ramase după expropriere.

Tribunalul a invocat în cadrul considerentelor cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Împotriva sentinţei civile nr. 1829 din 2 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat recurs reclamanta P.R.C. Lugoj, arătând că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a legii în pronunţarea acestei soluţii.

În speţă, a intervenit acordul dintre reclamantă şi expropriator (oferta întâlnindu-se cu acceptarea încă de la data când s-au declarat de acord cu oferta de despăgubire) anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze drastic despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanţă juridică, în ceea ce priveşte pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate iniţial, prevederile acestei H.G. aplicându-se situaţilor născute după intrarea ei în vigoare.

A susţinut şi că valoarea de despăgubire a fost stabilită de către expertul de care a ţinut cont instanţa de fond cu nerespectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată. A invocat dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara, a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a recalificat calea de atac, ca fiind apel, iar prin Decizia civilă nr. 175 din 25 noiembrie 2014, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Nu poate fi reținută, ca întemeiată afirmația reclamantei că expropriatorul trebuia să aplice Legea nr. 255/2010 şi H.G. nr. 1232/2010, în condițiile în care acest din urmă act normativ a fost dat în aplicarea Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 255/2010), iar potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

În consecinţă, prin hotărârea menţionată, Comisia dispunea atât asupra transferul dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului şi nici notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere neconducând la preluarea dreptului de proprietate, iar cât timp exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.

Faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv la data de 14 septembrie 2011, nu atrage retroactivitatea acestor norme, în condiţiile în care acestea au fost abrogate, respectiv modificate, pe parcursul procedurii, dar anterior emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor contestate în speță, ce a fost emisă în aplicarea Legii nr. 255/2010 și a H.G. nr. 492/2011.

Instanţa de apel a considerat că trebuie să ţină cont în exercitarea controlului judiciar de principiul „tempus regit actum”. Astfel, nu puteau fi reţinute considerentele potrivit cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivităţii legii, atâta timp cât hotărârea de guvern cuprinde normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii, fiind firesc ca, în aplicarea unei legi la o anumită situaţie juridică, să fie avute în vedere normele metodologice emise pentru aplicarea legii în discuţie, nu cele emise pentru aplicarea unei legi abrogate.

Curtea a constatat că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile legii noi.

Or, în cauză, procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfăşurare la data apariţiei legii, nefiind emisă hotărârea Comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii este conformă legii, expropriatorul având obligaţia de a utiliza, în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condiţiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.

În condiţiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului şi, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate şi constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar, conform art. 18 din Lege.

În cauză, reclamanta nu şi-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate urmare a procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010, astfel că nu există acordul de voinţă cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută.

Curtea a constatat că este corectă concluzia tribunalului în sensul că, pentru realizarea efectivă a acordului de voință invocat, trebuia respectată forma cerută de legea specială.

În speţă, procesul-verbal de constatare a înţelegerii cu privire cuantumul despăgubirilor cuvenite nu a fost întocmit de membrii comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, pe de o parte, şi de reclamantă, de cealaltă parte. În plus, din cuprinsul cererilor depuse la sediul autorităţii implicate în procedura de expropriere la data de 24 februarie 2011 rezultă faptul că reclamanta cerea ca plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate să se facă în condiţiile Legii nr. 255/2010, fără a fi indicat vreun cuantum al sumelor acceptate în acest sens, iar acest act nu a fost avizat de membrii comisiei de expropriere.

Instanţa de apel a concluzionat că între părți nu s-a realizat acordul de voință invocat, în forma aptă să producă efectul juridic scontat de reclamantă, faţă de conţinutul acestei cereri şi de faptul că actul normativ arătat cuprindea un criteriu suplimentar față de Legea nr. 198/2004, ce nu a fost avut în vedere la întocmirea primei lucrări de evaluare a terenului supus exproprierii, respectiv expertiza notarilor publici, fiind evident că trebuiau recalculate despăgubirile în raport și de acest lucru.

Cu privire la critica sentinţei sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 22 din Legea 255/2010, respectiv că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator, Curtea de Apel a constatat că nu este întemeiată, reclamanta avansând o modalitate eronată de aplicare a acestor dispoziţii legale şi creând confuzie între valoarea despăgubirilor calculate potrivit Legii nr. 198/2004 şi valoarea despăgubirilor oferite în baza Legii nr. 255/2010.

Astfel, prin prisma legislaţiei în materie de expropriere, valoarea despăgubirilor oferite este cea cuprinsă în hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie 2011, contestate în speţă, întrucât prin aceasta au fost stabilite efectiv şi oferite reclamantei anumite sume cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat. Tribunalul a reţinut şi aplicat corect norma legală incidentă, prin soluţia de respingere a prezentei acţiuni, faţă de valorile terenurilor stabilite prin expertiza judiciară, ce sunt inferioare celei indicate în hotărârile emise de către pârât în finalizarea procedurii administrative de expropriere a terenului proprietatea reclamantei.

Curtea a constatat că, în cuprinsul concluziilor formulate de către experţi, la prima variantă (filele 3-34 şi 44 vol. II dosar tribunal), agreată de reclamantă, chiar dacă experţii definesc valoarea de piaţă, determinată prin metoda comparaţiei directe, ca fiind valoarea cu care se vând imobile similare în mod obişnuit, valoarea avansată de ei a rezultat în urma comparării unor oferte de vânzare pentru terenuri apreciate a fi similare. Acest lucru rezultă din descrierea metodei de calcul şi a procedurii la care au apelat, făcându-se trimitere la anexa 1, ce include ofertele de vânzare şi nu tranzacţiile efective. Ca atare, raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în mod just tribunalul a valorificat varianta expertului U.I., care a avut în vedere tranzacţii imobiliare obişnuite pentru imobile similare efectuate în unitatea administrativ teritorială cu înlăturarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cursului anului 2010.

Instanţa de apel a conchis că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză, iar soluţia pronunţată este consecinţa interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, raportat la particularităţile speţei.

Cu privire la daunele pretinse de reclamantă pentru parcela rămasă în proprietate greu de exploatat, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod just că, în prezentul litigiu, faţă de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 255/2010 (art. 22), se poate modifica exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, mai mult, daunele calculate de experţi nu au fost dovedite în cauză. A apreciat că este corect considerentul primei instanţe că declanşarea procedurii de expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunului, reclamanta putând să dispună juridic cu privire la acesta până la momentul deciziei de expropriere, cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada că i-a fost afectată folosinţa imobilului pe parcursul derulării exproprierii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.R.C. Lugoj, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, dar şi cu încălcarea drepturilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză, efectuat de către experţii B.T.D. (propus de instanţă), I.D.G. (propus de reclamantă) şi U.I.R. (propus de pârâtul Statul Român), care a stabilit iniţial un preţ de 4,5 euro/mp la data efectuării expertizei, iar ulterior, într-un răspuns la obiecţiuni, expertul propus de pârât, dl. U.R., a prezentat preţul de 0,12 euro/mp, mai mic decât cel stabilit prin hotărârea de expropriere. Expertul I.D.G. nu avea specialitatea evaluări imobiliare, fiind expert topograf, şi s-a solicitat înlocuirea sa, cu expertul P.I., care a realizat un raport complex, bazându-se pe contracte de vânzare-cumpărare din aceeaşi zonă cu cel expropriat (7 contracte şi 3 hotărâri de expropriere a terenurilor limitrofe, dintr-o altă fază), stabilind o valoare de despăgubire pentru teren de 5,69 euro/mp şi daune de 3,44 euro/mp.

Instanţa de fond, iar mai apoi cea de apel, s-au comportat ca adevăraţi apărători al intereselor pecuniare ale statului, preţul stabilit de expertul U. şi preluat de instanţă este de 54 de ori mai mic decât cel oferit iniţial.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au înlăturat opinia iniţială exprimată de experta B.T.D. şi opinia expertului P.I. pe motiv că terenurile evaluate sunt în suprafeţe mici; în acelaşi timp însă, au considerat ca fiind relevante, preţuri ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri situate într-o cu totul altă zonă a municipiului (drumul Lugoj - Jabăr), în condiţiile în care zona Spitalului municipal este limitrofă cu str. Jabărului.

De asemenea, au fost considerate nerelevante preţurile unor contracte depuse recurentă, motivându-se fără nicio justificare că acestea ar fi fost încheiate în anul 2012. Lucrarea de specialitate întocmită de expertul U., conţine şi alte lipsuri, respectiv, refuzând să răspundă la obiecţiunile formulate, expertul s-a raportat la contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri ce nu corespund cu terenurile în litigiu, nici din punct de vedere al poziţionării, nici al anului efectuării tranzacţiei sau al categoriei de folosinţă; preţul propus de expert reprezintă mai puţin de o treime din preţul minim rezultat din expertizele camerelor notarilor publici, ceea ce demonstrează că expertiza este neconformă atât din punct de vedere legal, cât şi din punct de vedere al realităţii pieţei imobiliare.

Recurenta susţine că trebuiau luate în considerare preţurile de tranzacţionare obişnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească de preţuri şi nu cele care se situează în afara acestui interval, pentru aceasta fiind necesar a se lua în calcul mai multe preţuri de tranzacţionare, iar imobilele la care se face raportare trebuia să fie din aceeaşi categorie de folosinţă.

În concluzie, valoarea de despăgubire a fost stabilită în mod părtinitor şi fără a fi respectate criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Dacă soluţia atacată ar fi menţinută, ar fi încălcat principiul egalităţii părţilor în procesul civil, precum şi dreptul garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi anume dreptul la nediscriminare.

Critică şi faptul că instanţa de apel a reţinut în motivare că în calea de atac a apelului reclamanta nu a cerut refacerea probei sau o altă expertiză contrară, pentru a putea înlătura proba efectuată în primul ciclu procesual or această susţinere este contrazisă de cuprinsul încheierii de şedinţă din 14 octombrie 2014 şi de cuprinsul notelor de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 18 noiembrie 2014, când s-a respins proba cu refacerea raportului de expertiză. În acest context sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiză, ţinând cont de precizările depuse la termenul din 18 noiembrie 2014.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de recurentă, făcând o greşită aplicarea a art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind, deci, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa cum rezultă din constatările experţilor, având în vedere că parcela înscrisă în C.F. în suprafaţă de 10.505 mp a devenit izolată, fără cale de acces, aspect constatat şi ivit după promovarea cererii de chemare în judecată s-ar fi impus exproprierea şi a acestei parcele, însă instanţa de fond şi cea de apel, nu au fost preocupate de acest aspect, arătând că această cerere ar fi fost tardivă.

Solicită admiterea recursului, urmând ca în rejudecare să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi anularea parţială a procesului verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, respectiv 27 din 14 septembrie 2011. În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, să fie obligat pârâtul la plata sumei stabilite cu titlu de despăgubire expropriere, conform raportului de expertiză efectuat de către expert P.I., acesta coroborându-se cu contractele depuse la dosar, care relevă preţul cu care se vând în mod obişnuit terenurile din apropierea celor expropriate de la recurentă.

În ceea ce priveşte constatarea acordului de voinţă, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea formulată în principal, soluţia fiind menţinută prin decizia atacată, din considerentele expuse de instanţă rezultând că instanţa a făcut o greşită interpretare a legii în pronunţarea acestei soluţii.

Astfel, deşi instanţa a reţinut existenţa acordului de voinţă intervenit între expropriat şi expropriator şi a constatat că H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 a modificat cuantumul despăgubirilor şi a determinat reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori, a considerat că nu poate proceda la validarea acestui acord întrucât s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Recurenta a susţinut că, în speţă, a intervenit acordul părţilor anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze drastic despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanţă juridică, în ceea ce priveşte pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate iniţial, prevederile acestei H.G. aplicându-se situaţilor născute după intrarea ei în vigoare.

În sprijinul acestui argument vin dispoziţiile tranzitorii din art. 31 din Legea nr. 255/2010, care statuează că documentaţia tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a acestei legi, este valabilă.

Aceste dispoziţii se coroborează şi cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că „despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferita de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată” şi conduc la concluzia că recurenta are o speranţă legitimă de a obţine suma solicitată, încă din momentul afişării la sediul Primăriei Lugoj a tabelului ce cuprindea această sumă şi a semnării de luare la cunoştinţă, privind acceptarea sumei ofertate.

Astfel că, susţinerea pârâtei din primul ciclu procesual că Legea nr. 255/2010 ar fi impus expropriatorului necesitatea efectuării unor noi evaluări este contrazisă de argumentele deja expuse.

Sintetizând, rezultă că exproprierea a fost demarată în temeiul Legii nr. 198/2004, care fiind abrogată pe parcursul desfăşurării etapelor de expropriere, prin Legea nr. 255/2010, aceasta din urmă a fost chemată prin art. 31 şi 32 să întregească dispoziţiile legale mai sus evocate şi că instanţele de fond au făcut o interpretare greşită a legii, întrucât H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 nu a fost desfiinţată pe calea contenciosului administrativ.

Luând în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/11 mai 2011, după ce despăgubirea iniţială stabilită prin H.G.nr. 1232/2010, prin care s-a declanşat procedura exproprierii în speţă, sub incidenţa legii vechi cu nr. 198/2004 a fost acceptată expres de către expropriat, au fost încălcate atât dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2010, cât şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional.

Transpunerea în practică a acestui principiu presupune cu necesitate ca procedura de notificare şi despăgubire a deţinătorilor de imobile, reglementată de Legea nouă cu nr. 255/2010, să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 5228 din 08 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cum în speţă a intervenit acordul de voinţă, aşa cum s-a arătat prin cererea introductivă de instanţă, despăgubirile pe care au căzut de acord reprezintă o compensaţie pentru pierderea dreptului de proprietate, în comparaţie cu suma menţionată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011, respectiv nr. 27 din 14 septembrie 2011, observându-se, totodată, o disproporţie majoră între cele două sume. Mai mult, în zonă preţul de circulaţie a terenurilor este mult mai mare şi decât cel stabilit prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, aşa cum rezultă din Actul de dezmembrare şi contractul de vânzare autentificat din 25 septembrie 2012 la Biroul Notarial Lazăr şi Timişoara, prin care o parcelă vecină cu a recurentei, de 366 mp a fost vândută pentru suma de 5000 euro, dar şi alte tranzacţii depuse la dosarul cauzei.

Statul Român prin adoptarea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care a stabilit unilateral despăgubirea, a creat un dezechilibru vădit între expropriat şi expropriator, ceea ce este contrar regulilor unui stat de drept.

În normele internaţionale, Declaraţia Drepturilor Omului din anul 1948 - art. 17 şi respectiv ale art. 1 parag. 1 teza a II-a din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor sale Fundamentale, sunt prevăzute principii clare referitoare la dreptul de proprietate, drept de proprietate pe care pârâtul, sub protecţia unor lucrări de interes public, l-a încalcat cu nonşalanţă.

Totodată, C.E.D.O. a precizat în mai multe hotărâri care sunt condiţiile de aplicare a articolelor ce vizează dreptul de proprietate privată, inclusiv în ceea ce priveşte ingerinţele autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sau în reglementarea folosinţei bunurilor.

S-a mai făcut referire pe parcursul procesului, că nu s-a întocmit niciun proces verbal între recurentă şi expropriator prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere şi că nu s-ar fi întâlnit oferta cu acceptarea şi nu s-a format un acord de voinţă valabil, deşi în dosarul administrativ al Comisiei de expropriere, se regăseşte tabelul cu proprietarii expropriaţi, parcelele expropriate şi sumele aferente, care a fost afişat la sediul Primăriei Lugoj şi declaraţia recurentei de acceptare a ofertei.

Raportat la motivarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a analizat apelul prin prisma motivelor punctual invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, caz de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat - filele 18-38 dosar recurs.

Înalta Curte, analizând criticile formulate, reţine următoarele:

Critica privind neacordarea despăgubirilor în cuantumul rezultat din evaluarea iniţială în baza H.G. nr. 1232/2010 şi pentru care a existat un acord de voinţă între părţi nu este fondată.

Aşa cum s-a reţinut ca situaţie de fapt, procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv la data de 14 septembrie 2011, când Comisia întrunită la sediul Consiliului local Lugoj a constata că titulara dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate este P.R.C. Lugoj şi a dispus consemnarea sumei de 6921 lei, reprezentând despăgubiri datorate pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 4629 mp şi a sumei de 6793 lei, reprezentând despăgubiri datorate pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 4543 mp, sens în care a încheiat Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011, respectiv Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 27 din 14 septembrie 2011, contestate în prezentul litigiu.

Prin art. 1 din H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842 din 16 decembrie 2010, emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", potrivit hărţii topografice prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Potrivit art. 3 s-a aprobat ca justă despăgubire pentru imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 suma globală estimată de 156.000 mii lei.

Astfel, anexa la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842 din 16 decembrie 2010, conținea harta topografică pe care se afla amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", iar nu sumele propuse a fi acordate fiecărui proprietar afectat de această lucrare de utilitate publică, potrivit art. 3 din hotărâre estimându-se doar o sumă globală pentru despăgubirea proprietarilor.

H.G. nr. 1232/2010 a fost dată în aplicarea Legii nr. 198/2004, act normativ abrogat prin Legea nr. 255/2010.

Anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 care conținea și despăgubirile propuse pentru fiecare proprietar a fost edictată de-abia prin H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010.

Cum, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reţinut că potrivit principiului „tempus regis actum” acestea sunt supuse normelor legale în vigoare la data emiterii lor, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.

De altfel, exproprierea fiind o instituție de drept public, prin care statul şi unităţile administrativ-teritoriale impun, în mod forţat, transferul proprietăţii unor bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, în scop de utilitate publică şi în schimbul unei despăgubiri juste şi prealabile, în condiţiile legii, sub controlul instanței judecătorești, procedura exproprierii se constituie într-o procedură specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege. Astfel, nu se poate reține trimiterea recurentei la dreptul comun al ofertei urmată de acceptare, pentru a se ajunge la concluzia încheierii convenției asupra cuantumului despăgubirii, fără a fi necesară încheierea unui proces verbal sau a altei formalități administrative.

Atât potrivit Legii nr. 198/2004 (art. 12) cât și potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 29 raportat la art. 20), hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii este considerată primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, până la care proprietarul are dreptul să facă acte de dispoziție asupra acestuia în calitate de proprietar, transferul dreptului de proprietate operând în baza deciziei de expropriere după consemnarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită.

Faptul că potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010 ”e xpropriatorul poate folosi orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi” nu însemnă că dacă expropriatorul a reevaluat imobilul supus exproprierii după intrarea în vigoare a legii noi această reevaluare nu este legală, legea neimpunând folosirea evaluărilor făcute înainte de intrarea acesteia în vigoare, ci lăsând la aprecierea expropriatorului dacă le folosește sau nu.

Notificarea intenției de expropriere în cauză s-a făcut în temeiul Legii nr. 255/2010, forma în vigoare la 23 decembrie 2010, conform art. 32 din lege (capitolul ”Dispoziții finale”) potrivit căruia ”în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”, iar până la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost notificată valoarea recalculată a imobilelor expropriate, conform H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010, prin introducerea anexei 2 care conținea proprietățile afectate de expropriere și valoarea despăgubirilor propuse pentru fiecare proprietar în parte.

Astfel, nu se poate considera că prin notificarea valorii recalculate a imobilelor expropriate, conform H.G. nr. 492/2011, s-ar încălca principiul neretroactivității legii, raportat la sumele afișate anterior, calculate potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 198/2004, având în vedere că până la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se poate considera că s-a încheiat un act juridic între părți prin care să se determine valoarea imobilului supus procedurii exproprierii.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în cauză, procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfăşurare la data apariţiei Legii nr. 255/2010, nefiind emisă, încă, hotărârea Comisiei de stabilire a despăgubirilor, astfel că procedura urmată, inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire, nu a fost contrară legii.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă.

Per a contario, instanţa nu poate valida un acord de voinţă extrajudiciar, respectiv o achiesare a părţii la o evaluare iniţială, neconfirmată legislativ.

Nu poate reprezenta un argument în favoarea intervenirii unei convenții irevocabile între părți cu privire la despăgubirea propusă inițial în baza H.G. nr. 1232/2010, forma în vigoare de la acea dată, calculată potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 198/2004, trimiterea făcută de către recurentă la prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv a acceptării ofertei prin semnarea de luare la cunoştinţă a tabelului afişat la sediul Primăriei Lugoj cu privire la persoanele şi loturile ce urmează a fi expropriate, având în vedere că aceste dispoziții legale dispun că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată şi privesc etapa contestării cuantumului despăgubirii în faţa instanței de judecată.

Recurenta susține că ar fi intervenit o astfel de învoială în faza administrativă a procedurii de expropriere prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea, fără a se încheia vreun act și anterior emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii care constituie primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, așa cum s-a menționat anterior.

Este real că, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie atât fazei administrative cât şi celei judiciare, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, situaţie în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părţilor (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994). Însă, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înţelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza, numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii şi de expropriat, ca o condiţie ad validitatem pentru materializarea convenţiei părţilor.

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut că un astfel de proces-verbal de constatare a înţelegerii nu a fost întocmit, iar recurenta-reclamantă nu a indicat un cuantum acceptat cu privire la despăgubirea ce i se cuvenea şi, prin urmare, între părţi nu s-a realizat un acord de voinţă în sensul legii.

Nici critica privind discriminarea recurentei în raport cu alte persoane expropriate nu este fondată. Nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării raportat la alte decizii ale Curții de Apel Timișoara în care s-ar fi admis acţiune expropriaţilor apreciindu-se că valoarea parcelelor expropriate este mai mare decât suma oferită de expropriator, având în vedere că nu există identitate de părțile din aceste litigii.

Mai mult, principiul nediscriminării urmăreşte asigurarea unui tratament egal al persoanelor fizice, indiferent de naţionalitate, gen, rasă sau origine etnică, religie sau credinţă, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală.

Or, recurenta nu au pretins discriminarea în raport de vreuna dintre aceste categorii în cazul de față, iar stabilirea unui preţ de despăgubire diferit în respectivele litigii nu semnifică un tratament diferenţiat, ci o dezlegarea juridică diferită în raport de caracteristicile particulare ale fiecărei speţe.

Recurenta a adus critici şi pe cererea subsidiară privind contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite de expropriator, considerând că aceasta nu este justă şi nu înlocuieşte dreptul real pierdut prin expropriere.

În procedura judiciară de stabilire a despăgubirilor, sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi şi de căile de acces.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unităţile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Astfel, textul legal sus evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât, la calcularea acestora trebuie să se ţină seama de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială Tribunalul Timiş a validat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul U.I.R., care a stabilit o valoare de 4.219 lei pentru terenul expropriat, compus din cele două parcele de 4.629 mp şi 4.543 mp, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de acordare a despăgubirilor, iar instanţa de apel a confirmat că această lucrare corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Totodată, instanţa de apel a reţinut că prima valoare stabilită de experţii B.T.D. şi I.D.G. nu a respectat criteriile legale, făcând referire la oferte de vânzare şi nu la tranzacţii efective, iar expertiza P.I., invocată de reclamantă în cadrul recursului, a folosit comparabile din anii 2012-2013, nerelevante la data întocmirii raportului.

În apel au fost depuse o serie de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la suprafeţe de teren situate în extravilanul municipiului Lugoj, judeţul Timiş, iar prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2014 a fost respinsă solicitarea reclamantei de suplimentare a raportului de expertiză, cu motivarea că expertul a avut în vedere tranzacţiile invocate de către reclamantă.

Prin urmare, critica recurentei vizând respingerea în apel a solicitării de a fi efectuat un supliment la raportul de expertiză nu este fondată de vreme ce această solicitare a fost generată strict de luarea în calcul a unor tranzacţii imobiliare pe care experţii le analizaseră deja.

În spiritul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, se probează, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător preţul rezultat în urma întâlnirii cererii şi ofertei.

Textul legal evocat prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pun în discuţie o problemă de încălcare a legii.

Prin urmare, aspectele esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată sunt, în primul rând, preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă privind terenurile de acelaşi fel din zonele locale situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor.

Or, aşa cum rezultă din răspunsul la obiecţiuni formulat de expertul U.I.R. - fila 237, vol. II, dosar prima instanţă - la calculul valorii unitare de piaţă expertul s-a putut raportat la 4 contracte de vânzare-cumpărare ale unor terenuri similare din zonă, încheiate în mai, respectiv noiembrie 2013, perioadă de referinţă apropriată datei întocmirii raportului de expertiză, cu respectarea criteriile legale privind stabilirea cuantumului despăgubirilor - preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Recurenta a criticat şi faptul că parcela înscrisă în C.F., în suprafaţă de 10.505 mp a devenit izolată şi fără cale de acces, iar instanţa de apel nu a lămurit această chestiune şi nu a răspuns acestei critici formulate în apel.

Această critica se vădeşte a fi fondată din perspectiva aplicabilităţii celui de al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenită reclamanţilor, respectiv prejudiciul, fiind de semnalat că despăgubirea la care se referă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 include, într-adevăr, și prejudiciul creat proprietarului.

Interpretarea textului legal denotă indubitabil împrejurarea că prejudiciul reprezintă consecința directă a exproprierii, atât timp cât dauna adusă proprietarului trebuie să acopere pierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. În acest context normativ, instanța are, însă, obligația să examineze dacă componentele acestuia reprezintă sau nu un prejudiciu cert și să stabilească întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în vederea aplicării corecte a legii sub aspectul modalității de determinare și acordare a acestei componente a prejudiciului pretins de expropriată.

Prin urmare, sub acest aspect, criticile formulate prin cererea de recurs sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susţine necesitatea completării în apel a probatoriilor necesare și utile pentru lămurirea, pe deplin, a împrejurărilor legate de determinarea certă a prejudiciului pretins de recurentă, atât sub aspectul existenței acestuia, cât și al întinderii sale, având în vedere concluziile contradictorii ale experţilor pe acest aspect.

În temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost corect stabilite.

Or, în speță, atâta timp cât nu s-a stabilit corect situația de fapt, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în apel, pentru stabilirea prejudiciului care trebuie să fie cert, iar concluzia experților să fie bazată pe probe.

Se reţine că prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma la data întocmirii raportului de expertiză, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Rezultă, din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale, că cele două aspecte esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii desemnaţi de către instanţa de judecată, sunt preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada relevantă, iar, în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

În concluzie, pentru argumentele prezentate în examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine cont de considerentele anterioare ce au impus casarea, urmând a avea în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015 cu privire la momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, respectiv momentul exproprierii. Totodată, va cerceta dacă pentru suprafaţa de teren de 10.505 mp rămasă în proprietatea reclamantei se poate asigura o altă cale de acces şi dacă lipsa căii de acces nu o face imposibil de exploatat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta P.R.C. Lugoj împotriva Deciziei nr. 175 din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 689/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 729/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 668/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 678/2015. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 685/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 689/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 729/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 731/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 756/2015. Civil. Desene şi modele industriale. Recurs ICCJ. Decizia nr. 757/2015. Civil