ICCJ. Decizia nr. 689/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 689/2015

Dosar nr. 4279/2/2013

Şedinţa publică din 12 martie 2015

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâţii RA A.P.P.S. SA; Municipiul București - sectorul 1, prin primar; Municipiul Bucureşti, prin primarul general; Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca instanța să constate valabilitatea titlului său de proprietate şi existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.000 mp situat în București, Şos. București-Ploiești, sector 1, în incinta RA A.P.P.S. SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa; nevalabilitatea titlului pârâţilor şi inexistenţa în patrimoniul niciunuia dintre aceştia a dreptului de proprietate asupra acestui teren; să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi liniștită posesie imobilul revendicat.

La data de 14 decembrie 2007, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

La data de 18 decembrie 2007, a formulat întâmpinare şi pârâtul Municipiul Bucureşti, sector 1, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii.

La termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, reprezentantul pârâtului Municipiul București - sector 1 a invocat excepția lipsei capacităţii acestui pârât.

Prin sentința civilă nr. 173 din 23 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei capacitații procesuale pasive a pârâtului sectorul 1 al Municipiului București, a anulat cererea formulată de reclamantul P.T. împotriva pârâtului sectorul 1 al Municipiului București şi a disjuns cererea formulată împotriva pârâţilor RA A.P.P.S. SA, Municipiul București, prin primar general şi Statul Român, prin M.F.P., care a primit număr de Dosar nr. 7327/3/2008.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 30 aprilie 2008 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 02 iunie 2008.

Prin Decizia civilă nr. 758/A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 23 decembrie 2008 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 ianuarie 2009.

Prin Decizia nr. 5217 din 14 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată, precum şi sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Cauza a fost reînregistrată la data de 16 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi nr. 37065/3/2007.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 602 din 25 martie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 7327/3/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea disjunsă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea ca, pentru recuperarea imobilului ce a aparţinut autorului său, să urmeze procedura prevăzută de legea sus-menţionată. Având în vedere că pentru restituirea terenului ce a aparținut autorului reclamantului există reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 01 aprilie 2008 a formulat apel reclamantul P.T.

Prin Decizia civilă nr. 68/A din 03 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, prima instanţă nu a stabilit situaţia de fapt, nu a procedat la identificarea terenului în litigiu, nu a stabilit care este situaţia lui juridică, în posesia cui se află şi cu ce titlu.

De asemenea, nu a stabilit dacă autorul reclamantului a avut sau nu în proprietate suprafaţa de teren menţionată în cererea de chemare în judecată, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu şi la ce dată.

Tribunalul Bucureşti şi-a argumentat soluţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată pe considerentul că, în speţă, nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a arăta pe baza căror considerente a reţinut că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speţă.

Curtea a reţinut că, pentru a se aprecia că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, trebuie determinată în prealabil data la care a fost preluat imobilul, deoarece Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează, conform art. 1 alin. (1), situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi a celor preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 aprilie 2009 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a declarat recurs care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 mai 2009.

Prin Decizia nr. 1673 din 11 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, prima instanţă nu a clarificat aspecte esenţiale de fapt în cauză, cum sunt identificarea imobilului, în posesia cui se află şi cu ce titlu, dacă a avut loc o preluare a bunului, cu ce titlu şi, în caz afirmativ, data preluării (spre a se vedea dacă acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 sau a altor legi speciale) a făcut imposibilă verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinței.

Prin hotărârea recurată, curtea de apel nu s-a pronunţat pe admisibilitatea acţiunii formulate în cauză, ci doar a stabilit că, pentru dezlegarea problemei admisibilităţii cererii deduse judecăţii, este necesar a se lămuri în prealabil situaţia de fapt a imobilului sub aspectele menţionate în decizie.

Cauza a fost reînregistrată la data de 12 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub acelaşi nr. 7327/3/2008.

La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2011, tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 7327/3/2008 la Dosarul nr. 37065/3/2007, aflat la rândul său în stadiul de rejudecare, conform celor expuse anterior.

La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2011, pârâta RA A.P.P.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului de dreptului, respectiv a Statului Român, prin M.F.P.

Prin notele de ședință formulate la termenul din data de 11 noiembrie 2011, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat excepția netimbrării cererii şi excepția inadmisibilității, asupra cărora tribunalul s-a pronunțat la același termen, respingându-le, şi excepția lipsei calităţii procesuale pasive, care a fost unită cu fondul.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, tribunalul a constatat că Primăria sectorului 1 a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe care a unit-o cu fondul, a respins excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Primăria Sectorului 1, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesual pasive a aceleiași pârâte şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, reclamantul a depus o cerere prin care şi-a restrâns pretenţiile de la 9.000 mp la 8.800 mp, având în vedere concluziile expertizei tehnice, iar tribunalul a luat act de restrângerea câtimii cererii.

Prin sentința civilă nr. 529 din 15 martie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria sectorului 1 București, prin primar, şi Municipiul București, prin primar general; a respins cererile conexe formulate în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind promovate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală; a admis în parte cererile conexe precizate formulate în contradictoriu cu pârâţii RA A.P.P.S. SA şi Statul Român, prin M.F.P.; a constatat nevalabilitatea titlului pârâtului Statul Român, prin M.F.P., asupra imobilului teren situat în București Şos. București - Ploiești, în suprafață totală de 8.800 mp; a obligat pârâţii Statul Român, prin M.F.P., şi RA A.P.P.S. SA să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniștită posesie imobilul teren liber de construcții, respectiv suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa şi suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10, în suprafață totală de 33.671 mp, cu număr cadastral 22679/10, înscris în C.F., astfel cum sunt acestea identificate în schița anexă la raportul de expertiză efectuat de expert A.D., omologat în cauză; a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate, şi a admis cererea formulata de pârâta RA A.P.P.S. SA de arătare a titularului dreptului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit extrasului comunicat de D.A.N., în anul 1925, în favoarea numitului D.G. s-a stabilit dreptul la împroprietărire cu un lot de 90 arii situat în com. Băneasa aparținând contesei M.M. Această împrejurare este confirmată şi de mențiunile tabloului conținând numele proprietarilor loturilor din parcela Băneasa, numitul D.G. fiind la poziția nr. 47, cu o suprafață de teren de 8.800 mp.

D.G. a decedat la data de 3 iunie 1941. Potrivit certificatului de naștere atașat la dosar, D.G. a avut ca descendent pe D.E., căsătorită la data de 11 septembrie 1942 cu numitul P.V. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, reclamantul P.T., singurul moștenitor al averii succesorale părintești, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 aprilie 1999.

Tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este întemeiată, întrucât reclamantul a făcut dovada descendenţei sale de pe urma autorului D.G..

Cu privire la excepția lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a reţinut, examinând relaţiile comunicate de O.C.P.I., că acesta este înscris cu drept de proprietate asupra imobilului situat în București, Şos. București-Ploiești, sector 1, (cu toate subdiviziunile) şi drept de administrare în favoarea RA A.P.P.S. SA Potrivit H.G. nr. 60/2005, imobilul situat în Şos. București-Ploiești este inclus în domeniul privat al statului, cu drept de administrare în favoarea RA A.P.P.S. SA, astfel cum este prevăzut în anexa 4, poziția 770, respectiv suprafața de 152.231,74 mp făcând parte din Sucursala Agroindustrială Băneasa, cuprinzând spaţii producție, depozitare, sere, răsadnițe. În evidenţele fiscale ale imobilului, așa cum rezultă din relațiile comunicate de D.I.T.L. sector 1, este înscrisă aceeași persoana juridică, RA A.P.P.S. SA cu suprafață de teren atât liberă, cât şi ocupată de construcții. Deopotrivă aceste relații se coroborează cu răspunsul înaintat instanței de Primăria Municipiului București - D.P.

Excepția lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâții Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Primăria sectorului 1, au fost considerate întemeiate, tribunalul reţinând, atât în baza înscrisurilor atașate la dosar, cât şi în temeiul concluziilor raportului de expertiză, că aceştia nu exercită posesia asupra imobilului care face obiectul litigiului.

Cu privire la titlul de proprietate al autorului reclamantului, tribunalul a reţinut că, în temeiul art. 1 Regulamentul din data de 31 octombrie 1921 pentru punerea în aplicare a legii agrare pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, au fost expropriate pentru cauză de utilitate națională proprietățile rurale, cu scopul de a spori întinderea proprietăţii rurale țărănești.

Din interpretarea art. 142 alin. (3) din Regulament rezultă că una dintre formele de împroprietărire o reprezenta cea individuală.

Examinând extrasul comunicat de D.A.N., tribunalul a reţinut că autorul reclamantului a urmat procedurile de împroprietărire, în anul 1925 operând punerea în posesie asupra imobilului. Așadar, titlul de proprietate exhibat de către reclamant este unul valabil.

Pârâţii, cei doi rămași în cauză, nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate valabil în ceea ce îi privește, necunoscându-se în mod concret modalitatea în care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Instanţa a mai avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 41 din Constituţia României, art. 1 din primul Protocol adiţional la convenţia menţionată, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul bunurilor, precum şi art. 20 din Constituţia României.

Tribunalul a reţinut că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil celui deţinut de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P., în patrimoniul căruia imobilul revendicat în prezenta cauză nu a intrat cu titlu legal.

În ceea ce privește posibilitățile reale de restituire în natură a imobilului, prin raportul de expertiză tehnică topografică administrat în cauză s-au determinat loturile de teren libere de construcții, respectiv suprafața de teren de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa şi suprafața de teren de 196 mp care face parte din lotul nr. 10 în suprafața totala de 33.671 mp, înscris în cartea funciară. Diferența de teren până la suprafața de 8.800 mp este ocupată de construcții, căi de acces, rețele de utilităţi.

În respectarea principiului securității raporturilor civile, tribunalul a apreciat că oportun este a fi restituită în natură către reclamant doar suprafața de teren liberă, astfel cum s-a indicat mai sus. Fără a se contesta totuși întinderea dreptului reclamantului, reținând că tribunalul a statuat asupra valabilității titlului său, nerestituirea în natură nu reprezintă o ingerință în dreptul sau de proprietate, întrucât o data constatată nevalabilitatea titlului statului, reclamantului i se naște dreptul la despăgubiri în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de acțiunea ilicită constând în preluarea imobilului fără titlu. Iar jurisprudența europeană este concordantă cu această opinie.

Cu referire la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de RA A.P.P.S. SA, faţă de dispozițiile art. 64 C. proc. civ., proporțional cu admiterea cererilor principale, a constatat temeinicia acesteia, în baza art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data sesizării instanței).

Împotriva acestei sentinţe, la data de 29 aprilie 2014 a declarat apel pârâta RA A.P.P.S. SA, iar la 09 mai 2013 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 iunie 2013.

În motivarea cererii sale, apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. SA a criticat soluția instanței, având în vedere că acțiunea formulată de reclamant se întemeiază pe dispozițiile art. 480 C. civ., care reprezintă drept comun în materie şi nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce înlocuieşte acţiunea dreptului comun şi, fără a elimina accesul în justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Imobilul solicitat face parte dintre cele care constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel încât este supus dispoziţiilor speciale din această lege, dispoziţii derogatorii de la dreptul comun.

În situația în care instanța va trece peste aceasta apărare, pe fondul cauzei, a arătat că nu este posesoarea Pădurii Băneasa, așa cum rezultă atât din raportul de expertiză omologat de instanță, cât şi din anexele H.G. nr. 265/2005.

Pe de altă parte, lotul nr. 146 cu care a fost împroprietărit D.G. se afla lângă Pădurea Băneasa.

Prin urmare, restituirea în natură, așa cum e prevăzut în dispozitivul hotărârii atacate, a suprafeței de 1.644 mp nu poate fi pusă în executare.

În ceea ce privește suprafața de 196 mp, așa cum în mod corect s-a reținut, face parte din lotul nr. 10, dar nu poate face obiectul restituirii în natură, deoarece reclamantul nu produce un titlu valabil.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imobilul se mai afla în proprietatea tatălui reclamantului la momentul decesului acestuia, în anul 1941, şi cu atât mai puțin că s-ar fi aflat în proprietatea reclamantului la momentul preluării sale de către stat.

Acțiunea formulată de către reclamant are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, iar, așa cum rezultă din probe, situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001.

La data de 12 septembrie 2013, reclamantul P.T. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de RA A.P.P.S. SA, având ca obiect diferența de teren până la 8.800 mp, în privinţa căreia instanţa a respins acţiunea în revendicare, pe considerentul că este ocupată de construcţii.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză şi avut în vedere de instanță, construcțiile edificate sunt: - magazie aerat mezeluri (106 mp), construcție ușoară; - hală secție producție (118 mp); - post transformator (88 mp); - pentru restul terenului se menționează alei betonate şi căi acces.

La pct. B din raportul de expertiză - situația actuală teren - se menționează: „terenul pentru care reclamantul solicită constatarea valabilității titlului, reprezentând lotul denumit 146, în suprafață de 8.800 mp, nu este folosit".

A susţinut că instanța de judecată a nesocotit prevederile legislației în vigoare, care stabilește că se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deținătoare dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire - art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că nici din expertiza efectuată în dosar şi nici din extrasul de carte funciară nu rezultă dacă aceste construcții au fost executate cu autorizație de construire şi la ce dată, precum şi faptul că sunt nefolosite în prezent, suma de achitat trebuie să fie egală cu valoarea de inventar a acestora, valoare în funcție de care se achită şi impozitul pe clădiri.

La termenul de judecată din 12 septembrie 2013‚ reclamantul a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, pe care a reiterat-o la termenul de judecată din 17 ianuarie 2014.

În motivare, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti trece din subordinea ministerului, în subordinea A.N.A.F.

D.G.F.P. a Municipiului București nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcție a ministerului, pentru a putea prelua alte atribuții. Chiar şi în situația în care s-ar considera că această direcție este în aparatul propriu al ministerului, alte atribuții nu poate prelua prin ordin al președintelui A.N.A.F., ci numai prin ordin al ministrului şi în niciun caz printr-o adresă semnată de un împuternicit al directorului direcției generale juridice a ministerului.

Rezultă că D.G.F.P. a Municipiului București, ca persoană juridică nu mai are drept de reprezentare a M.F.P. în alte litigii decât cele de natură fiscală,orice alt mandat primit de aceasta fiind nelegal.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 475/A din 28 octombrie 2014 a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pentru Statul Român; a respins apelul declarat de reclamantul P.T., ca nefondat şi a admis apelurile formulate de pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi RA A.P.P.S. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

Asupra excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pentru Statul Român, Curtea a reţinut că potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, în forma în vigoare la data declarării apelului, M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Totodată, conform art. 10 alin. (2) teza I din acelaşi act normativ: „Ministrul finanţelor publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.

Cu toate acestea, art. 10 alin. (2) teza a II-a prevede că prin ordin al ministrului finanţelor publice unele atribuţii pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general, persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate şi altor persoane din aparatul propriu al ministerului, iar art. 11 că ministrul finanţelor publice este ajutat în activitate şi de conducătorii unităţilor subordonate, pentru care, prin ordin, poate stabili şi alte răspunderi şi atribuţii decât cele stabilite în actele normative de organizare şi funcţionare a acestora.

Potrivit art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009 în subordinea M.F.P. se organizează şi funcţionează A.N.A.F., organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat şi din venituri proprii, în condiţiile legii, iar, în acelaşi sens art. 1 din H.G. nr. 109/2009 dispune că A.N.A.F. se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea M.F.P., finanţată din bugetul de stat şi din venituri proprii.

Curtea a stabilit că, în cauză, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a depus la dosar adresa din 24 martie 2013, prin care, cu referire specială la prezentul dosar, a fost împuternicită de către M.F.P. - D.G.J. să întreprindă toate actele ce se impun, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru M.F.P.. În acest sens, a invocat dispoziţiile H.G. nr. 34/2009 şi O.M.F.P. nr. 1227/2006 cu modificările ulterioare (potrivit art. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006, modificat prin Ordinul nr. 349/2007, în litigiile în care M.F.P. este citat, în nume propriu şi/sau ca reprezentant al Statului Român, apărarea intereselor sale în faţa instanţelor judecătoreşti se asigură de consilieri juridici din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, în baza unui mandat special emis de M.F.P. - D.G.J.).

A considerat că invocarea art. 4 alin. (2) pct. 37 din H.G. nr. 109/2009 este lipsită de relevanţă, pentru că în speţă Statul Român nu este reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ci de M.F.P., care l-a rândul său a dat un mandat special D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, fiind astfel întrunită ipoteza normativă a textelor de lege citate în paragrafele anterioare.

Pe cale de consecinţă, Curtea a respins această excepţie, ca nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut, că imobilul în litigiu a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert A.D., pe baza „Tabloului de numele proprietarilor loturilor din parcelarea Băneasa”, din anul 1925 (în care este menţionat autorul D.G. la poziţia 47, cu suprafaţa de 8.700 mp, cu lotul nr. 146) şi a reprezentării grafice a loturilor din „Planul loturilor cedate locuitorilor din comuna Băneasa de pe moşia Băneasa fostă proprietatea Contesei de M.”, executat în anul 1926. Expertul a precizat că acest plan se încadrează cu precizie în normele tehnice, dar poziţia geografică reconstituită a acestuia, respectiv amplasamentul, are un grad redus de precizie, încadrându-se într-o eroare de cca 10 ml pe direcţiile nord-sud, respectiv est-vest.

Terenul are o suprafaţă de 8.800 mp şi este format din două secţiuni cu regimuri juridice la acest moment diferite: una în suprafaţă de 7.156 mp, aflată în posesia pârâtei RA A.P.P.S. SA şi cealaltă în suprafaţă de 1.644 mp, ocupată în prezent de Pădurea Băneasa. Este de menţionat (în contextul în care R.N.P., SC R. SA a contestat identificarea realizată de către expert) faptul că, într-adevăr, în „Planul loturilor cedate locuitorilor din com. Băneasa de pe moşia Băneasa fostă proprietatea Contesei de M.” lotul nr. 146 se învecina la sud cu Pădurea Băneasa, însă fondul forestier s-a putut extinde (sau restrânge) într-un interval de aproape 100 de ani, mai ales în perioada în care atât terenul aflat în prezent în posesia pârâtei RA A.P.P.S. SA, cât şi cel ocupat actualmente de Pădurea Băneasa au avut acelaşi deţinător, respectiv Statul Român.

Secţiunea de teren în suprafaţă de 7.156 mp, reprezentând părţi din imobile, este înscrisă în cartea funciară cu titular al dreptului de proprietate Statul Român şi titular al dreptului de administrare RA A.P.P.S. SA - Sucursala Agroindustrială Băneasa, în temeiul H.G. nr. 60/2005.

Despre secţiunea de teren în suprafaţă de 1.644 mp (care în prezent constituie fond forestier), prin adresa din 19 mai 2014 R.N.P., SC R. SA - Direcţia Silvică Ilfov a afirmat că ar fi făcut obiectul reconstituirii către I.A. şi I.N. De asemenea, din adresa din 26 mai 2014 emisă de R.N.P., SC R. SA - D.S. Ilfov mai rezultă că pentru terenul în cauză, în suprafaţă de 8,7 ha, având ca autori pe I.A. şi I.N., au fost puşi în posesie moştenitorii J.N. şi B.N., în unităţile amenajistice 59 şi 61 din U.P. II Băneasa, toate documentele ce au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate aflându-se la Subcomisia de fond Funciar a sectorului 1 Bucureşti. În schimb, din adresa din 17 iulie 2014 emisă de sectorul 1 - D.C.F.F., Evidenţă Electorală - Compartiment Fond Funciar, Registrul Agricol rezultă că Pădurea Băneasa Văcărescu Trup Socola, în suprafaţă de 8,7 ha, a făcut într-adevăr obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 decembrie 1933 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat, încheiat de N.I.A.I., în calitate de cumpărătoare, cu contele R.M., prinţul R.F.L. şi prinţul H.F.L., în calitate de vânzători, dar nu s-a menţionat emiterea vreunui titlu de proprietate, învederându-se însă că o eventuală constituire/reconstituire a dreptului de proprietate ar fi putut fi dispusă de o comisie locală pentru aplicarea Legilor fondului funciar limitrofă sectorului 1 Bucureşti.

Curtea a apreciat că este foarte puţin probabil ca succesorii proprietarii deposedaţi în mod abuziv să se fi adresat Primăriilor Otopeni, Mogoşoaia, Moara Vlăsiei sau Voluntari, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din adresa din 02 decembrie 2013 emisă sectorul 1 - D.C.F.F., aceştia au învestit Primăria sectorului 1 cu o cerere (nesoluţionată) pentru reconstituirea terenului învecinat, în suprafaţă de 15 ha, situat în Băneasa Văcăreasca trupul Socola, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 ianuarie 1936 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat, încheiat de Inginer A.I., în calitate de cumpărător, cu contele O.M.F., prinţul R.F.L. şi prinţul H.F.L., în calitate de vânzători. În plus, la rolul fiscal figurează, conform adresei din 25 septembrie 2012 emise de D.I.T.L. sector 1, pe lângă RA A.P.P.S. SA, mai multe persoane fizice, însă din actele care au stat la baza acestor înscrieri reiese că toate titlurile de proprietate ale celor din urmă au la origine dispoziţii emise de RA A.P.P.S. SA pentru terenuri aflate la dispoziţia sa („în incinta sa”), printre care şi Decizia nr. 157 din 11 mai 2007, prin care s-a restituit în natură domnilor B.N. şi J.N.T.A., terenul în suprafaţă de 36.815 mp, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia cu S.C., J.N.T.A. formulase şi o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru retrocedarea unei vile cu garaj, a unui grajd, a unei magazii, a unei case pentru personalul aferent fermei şi a terenului aferent în suprafaţă de 23.000 mp - preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu a fost soluţionată, conform adresei nr. 25286/22 noiembrie 2013 emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic - B.A.S.P.L.P.

În concluzie, având în vedere că, deşi a afirmat că exceptând drumul forestier F.E. 011 cu ieşire la DN1 toate celelalte suprafeţe limitrofe şos. Bucureşti-Ploieşti au fost retrocedate foştilor proprietari în baza legilor de reconstituire a dreptului de proprietate în vigoare (adresele din 26 noiembrie 2013 şi din 26 mai 2014, în ultima indicând chiar nume ale celor care ar fi fost puşi în posesie), R.N.P., SC R. SA -. D.S. Ilfov a refuzat în mod repetat să răspundă pe baza căror informaţii a făcut această afirmaţie (menţiunile pe harta imagistică a O.S. Brăneşti, la care a făcut referire în adresa din 28 aprilie 2014, presupunând şi ele dovedirea existenţei unor acte juridice corespunzătoare) şi în absenţa unui titlu de proprietate emis pentru terenul ce include şi secţiunea de teren în suprafaţă de 1.644 mp care să dovedească ieşirea din patrimoniul acestuia, Curtea a reţinut că şi în prezent respectiva porţiune de teren este deţinută de stat şi administrată de R.N.P., în temeiul art. 11 din Legea nr. 46/2008 (C. silv.).

Curtea a reţinut că din materialul probator a rezultat că imobilul revendicat a aparţinut numitului D.G., împroprietărit prin Legea agrară din 17 iulie 1921, pentru o suprafață de teren de 8.800 mp.

D.G. a decedat la data de 3 iunie 1941, iar reclamantul P.T. este singurul moștenitor al averii succesorale părintești, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 aprilie 1999.

Din adresa din 3 mai 2014 emisă de sectorul 1 - D.C., F.F., P.E.E. - C.F.F., Registrul Agricol mai rezultă că terenul în litigiu, cu care a fost împroprietărit D.G. în virtutea Legii agrare promulgate la 17 iulie 1921, formează obiectul unei cereri de reconstituire formulate de către D.T.I. şi D.T.M.. Potrivit adeverinţei din 29 iunie 1960 emise de fostul Sfat Popular al Raionului I. V. Stalin - Secţia Agricolă, un teren arabil în suprafaţă de 2 ha, situat în com. Moara Săracă, raionul Snagov, regiunea Bucureşti, a fost preluat de la autoarea acestora, I.G.S., de către com. Moara Săracă (în prezent Moara Vlăsiei, jud. Ilfov), prin aplicarea Decretului nr. 115/1959, în anul 1959.

Deşi împrejurarea că titlul definitiv de proprietate eliberat la data de 19 iulie 1927 de fostul D.A.D. în virtutea Legii pentru reforma agrară promulgată la 17 iulie 1924 se află în posesia persoanelor care au formulat cererea în temeiul Legii nr. 18/1991, iar nu în posesia reclamantului face credibilă ipoteza că autorul său a înstrăinat terenul, Curtea nu va reţine, în absenţa unui contract de vânzare-cumpărare, că imobilul ar fi ieşit în această modalitate din patrimoniul lui D.G.

În ceea ce priveşte secţiunea de teren în suprafaţă de 7.156 mp, instanţa de apel a reţinut, pe baza situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti că a intrat în stăpânirea statului în anul 1985 - când, potrivit planului topografic ediţia 1985, existent în arhiva sa, este etichetat sub denumirea „Întreprinderea Băneasa”, întrucât nu există nicio probă care să demonstreze că ar fi fost deţinută de stat anterior, iar Întreprinderea Băneasa, cu privire la care nu deţin nicio informaţie M.F.P. (adresa din 11 noiembrie 2013) şi nici D.I.T.L. sector 1 (adresa din 15 noiembrie 2013), nu a figurat înscrisă în evidenţele emise de O.R.C. Bucureşti din anii 1931-1949, potrivit adresei din 11 noiembrie 2013 emise de Arhivele Naţionale - Serviciul Municipiului Bucureşti. În orice caz, întrucât întreprinderea Băneasa s-a înfiinţat cel mai devreme în anul 1950, această parte din imobil nu putea fi preluată anterior acelui an.

Nici în legătură cu secţiunea de teren în suprafaţă de 1.644 mp nu există vreun act de preluare de către stat, însă aceasta a fost inclusă, ca parte a Pădurii Băneasa astfel cum s-a stabilit anterior, în 1952, anul întocmirii primei hărţi amenajistice de către I.C.A.S., în Amenajamentul M.U.F.G. București U.P. (unitatea de producţie) I Mogoşoaia - Socola, cu care se învecina la vest U.P. II Băneasa - Tunari (fiind despărţite de Şos. Bucureşti-Ploieşti), pentru care s-a întocmit harta în discuţie. Prin urmare, neexistând date că această parte din imobil ar fi fost anterior stăpânită de stat, se reţine ca moment al preluării, fără titlu, deci în fapt, anul 1952.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Curtea a avut în vedere faptul că prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în lumina jurisprudenţei C.E.A.D.O., instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile.

Instanţa trebuie să stabilească, însă, apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acesta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamant, prin analizarea pretenţiei acestora în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâţilor la predarea bunului asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluţionarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.

Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, C.E.D.O. s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă.

Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.

Chiar şi în contextul dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

În ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă cu privire la determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului şi cu privire la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Curtea a conchis că potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuţie, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti.

Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 ori a unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantului implică conform celor expuse anterior respingerea acţiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual.

Totodată, prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamaţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Reţinând că prevederile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 18/1991- pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei - care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al reclamantului de îndeplinirea procedurilor reglementate de aceste acte normative, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări/cereri de reconstituire ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii / a unui titlu de proprietate în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor/cererilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamantul nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat netemeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Curtea a statuat şi că, în contextul în care nu există vreun titlu invocat de stat în favoarea sa (imobilul fiind preluat în fapt), nu se pune nici problema constatării valabilităţii/nevalabilităţii sale, existenţa unui act juridic fiind o premisă a analizării sale, situaţie în care se impune respingerea şi a primului capăt de cerere. De altfel, soluţia dată acestuia în primul ciclu procesual nici nu a fost criticată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.T., considerând-o nelegală în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pentru pârâtul Statul Român, considerând că aceasta a primit „mandat special” emis de D.G.J. a M.F.P.

Art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009 prevede că „prin ordin al ministrului finanţelor publice unele atribuţii pot fi delegate secretarilor de stat, secretarului general, persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate si a altor persoane din aparatul propriu al ministerului”.

Or, niciunul din mandatele aflate în dosar nu este semnat de ministrul finanţelor publice.

D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti nu mai este din 28 ianuarie 2009 direcţie a ministerului, pentru a putea prelua alte atribuţii. Chiar şi în situaţia în care am considera că aceasta direcţie este în subordinea ministerului, alte atribuţii nu poate prelua decât prin ordin al ministrului şi în nici un caz printr-o adresă semnata de un împuternicit al directorului general al D.G.J. din M.F.P.

Rezultă ca D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ca persoană juridică, nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, şi anume de reprezentare a statului în litigii fiscale (art. 4 alin. (2), pct. 37 din H.G. nr. 109/2009 ).

2. Pe fond, instanţa de apel a considerat în mod greşit că în speţa de faţă se aplică prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială şi nu prevederile C. civ.

Recurentul susţine că, aşa cum a arătat în motivele de apel formulate în Dosarul disjuns nr. 7327/3/2008, motive însuşite de instanţa de apel din primul ciclu procesual, la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu a avut nici un temei legal să se adreseze unei autorităţi cu cerere de restituire în natură, deoarece art. 8 din Legea nr. 10/2001 interzicea să se solicite pe calea acestei legi terenurile al căror regim juridic era reglementat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 169/1997.

După cum a reieşit şi din situaţiile juridice solicitate şi expertiza efectuată în dosar, terenul ce face obiectul prezentei cauze nu s-a aflat niciodată în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri şi nici măcar în posesia acestora, fiind deţinut şi administrat de RA A.P.P.S. SA şi considerat proprietate de stat, sens in care erau aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi anume:

„Domeniul privat al statului şi, respectiv al comunelor, oraşelor, municipiilor si judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege. El este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Rezultă că nu a existat temei legal pentru a formula cerere de restituire pe baza prevederilor Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 10/2001, ci numai calea prevăzută de dreptul civil.

La data de 14 februarie 2002, dată până la care se depuneau notificările, art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 dispunea că imobilele deţinute de instituţiile publice (statul fiind cea mai însemnată instituţie publică), nu se restituie în natură şi că litigiile se soluţionează pe calea dreptului comun.

În H.G. nr. 567/1993 - privind organizarea şi funcţionarea RA A.P.P.S. SA, în art. 1 se arată că în scopul administrării, păstrării integrităţii si protejării patrimoniului public se organizează RA A.P.P.S. SA, iar în anexa nr. 1, la poziţia 8 este menţionată „Sucursala agroindustrială Băneasa” ca deţinătoare a terenurilor din Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, sector 1, inclusiv a terenului solicitat de noi.

În aceste condiţii, nu a avut temei legal de a formula notificare pentru restituirea în natură, pe calea Legii nr. 10/2001, având posibilitatea de a solicita numai pe calea dreptului comun revendicarea imobilului.

Faptul că ulterior s-a modificat Legea nr. 10/2001 şi s-a creat posibilitatea restituirii în natură a imobilului, dar nu i s-a dat posibilitatea de a formula notificare pe Legea nr. 10/2001pentru a solicita restituirea în natura, a reprezentat o îngrădire a accesului său la justiţie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. precum şi art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.

În realitate, deşi Legea nr. 10/2001 a recunoscut preluarea abuzivă, nici un text din această lege nu i-a dat posibilitatea de a solicita pe calea procedurii prealabile administrative restituirea în natură a imobilului.

Aşa cum a arătat şi demonstrat cu actul de înfiinţare al RA A.P.P.S. SA, „Sucursala agroindustrială Băneasa”,preluată de RA A.P.P.S. SA, este fosta Gospodărie a P.C.R., deci o unitate economică de stat şi nu C.A.P.

Rezultă că terenul nu s-a aflat niciodată in patrimoniul fostelor C.A.P. - uri şi nici măcar în posesia acestora, fiind deţinut de stat si administrat de Gospodăria de partid şi ulterior de RA A.P.P.S. SA, considerat patrimoniu public al Statului Român, sens în care erau aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 18/1991.

Cum terenul revendicat nu a fost în patrimoniul niciunui C.A.P., ci considerat în proprietatea statului, rezultă că nu a avut temei legal pentru a formula cerere de restituire pe baza prevederilor Legii nr. 18/1991.

Din actele depuse la dosar, instanţa de fond a reţinut că în temeiul art. 1 Regulamentul din data de 31 octombrie 1921 pentru aplicarea legii agrare. au fost expropriate pentru cauza de utilitate naţională proprietăţile rurale. văzând dispoziţiile cap. al XIII-lea și cap. al XIV-lea din Legea nr. 3093/1921,., tabloul definitiv necontestat şi hotărârile comisiilor de ocol neatacate reprezintă titlul în baza căruia se procedează la implementarea măsurilor-Tribunalul retine că autorul reclamantului a urmat aceste proceduri, în anul 1925 operând posesia asupra imobilului”.

În dosarul de fond au fost depus declaraţiile notariale a doua persoane care l-au cunoscut pe autorul reclamantului şi faptul că acesta avea în proprietate un teren pe amplasamentul revendicat.

Instanţa de judecata a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece „îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie”.

Art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental. Acest drept fundamental este prevăzut şi în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamentale.

Instanţa de fond a mai arătat ca trebuie avute în vedere şi prevederile art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din primul protocol adiţional la convenţia mai sus menţionată, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul bunurilor, precum şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform cărora, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, dar şi ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în anumite privinţe, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, contravine Constituţiei.

După cum a reieşit şi din situaţiile juridice solicitate de instanţele de judecata, nu se cunoaşte modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Instanţa de fond a arătat că pârâţii nu au fost în măsură să invoce un titlu de proprietate valabil în ceea ce îi priveşte, necunoscându-se în mod concret modalitatea în care terenul a intrat în patrimoniul statului.

Afirmaţia instanţei de apel ca situaţiile juridice se referă la anul 1985, an în care acest imobil ar fi intrat in proprietatea statului este eronată, deoarece din modul de formulare a răspunsurilor primite de la Primăria Municipiului Bucureşti se face referire că situaţiile juridice au fost date pe baza informaţiilor deţinute până în anul 1985 şi nu că se referă strict la anul 1985.

Astfel, situaţiile juridice ale Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, aflate la filele 15, 86 şi 102-103 dosar apel, se menţionează că imobilul identificat în baza raportului de expertiza întocmit de exp. tehnic A.D. reprezintă lotul 146, în suprafaţa de 8.800,00 mp din Moşia Băneasa, fosta proprietate M.M., ce figurează în Tabloul de locuitori îndreptăţiţi la împroprietărire căror li s-a făcut formele definitive de punere în posesie, la poziţia 47, pe numele D.G.

În încheierea de şedinţa din data de 12 septembrie 2013 (fila 30 ) instanţa de apel, în mod preparator, a pus în discuţie necesitatea suplimentarii probatoriului.

Din răspunsurile primite au rezultat o serie de date contradictorii (exemplu existenta unui dosar pe Legea nr. 18/1991 formulat de alte persoane pentru acelaşi teren (fila 952) şi existenţa unui contract de vânzare-cumpărare pentru 8.7 ha pădure (fila 953).

Pentru clarificarea acestor aspecte, deşi art. 295 alin. (2) C.proc. civ. prevede completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, inclusiv completarea expertizei topo efectuate în dosarul de fond, instanţa de apel a refuzat acest lucru.

De asemenea, deşi iniţial a admis ca expertul topo să prezinte coordonatele în baza cărora a localizat imobilul în teren, pentru ca SC R. SA să poată face o reverificare dacă este sau nu administrator al acestui imobil, ulterior, instanţa de apel a revenit asupra necesitaţii administrării acestei probe.

Privind aceste două aspecte contradictorii, sunt de precizat următoarele:

- suprafaţa pe care o solicitau numiţii D.T.I. şi D.T.M. era de 2 ha, din care 0,75 ha dota la căsătorie a numitei D.E. în com. Moara V. - filele 962 şi 963 (1 pogon şi jumătate=0,75 ha) iar diferenţa de 1,25 ha din partea tatălui.

Titlul de împroprietărire al autorului era în suprafaţă de 9.000 mp (sub un hectar) şi nu 1,25 ha cât au solicitat numiţii D.T.I. şi D.T.M.

- din adeverinţa din 29 iunie 1960 a Sfatului Popular al Raionului I.V.Stalin (fila 964) rezultă că cele 2 ha pentru care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate se aflau în comuna Moara S., raion Snagov (Moara S. este denumirea veche a com. Moara V.).

Terenul revendicat de reclamant se afla în com. Băneasa făcând parte din Moşia Băneasa a Contesei de M. şi nu M.V.

- din aceeaşi adeverinţă reiese că terenul de 2 ha a fost preluat de com. Moara Săraca prin aplicarea Decretului nr. 115/1959.

- din cererea aflată la fila 965, datata 2 aprilie 1960, rezultă că moştenitorii lui I.S., au solicitat să se înscrie cu suprafaţa de 2 ha în „Întovărăşirea Biruinţa Socialismului”.

Terenul revendicat nu a fost preluat cu niciun titlu de stat şi nu a făcut parte din C.A.P.

Din declaraţiile notariale aflate la dosarul de fond, rezultă că autorul reclamantului şi nu o altă persoană a fost împroprietărit cu 9.000 mp.

Nu trebuie trecut cu vederea că aceasta cerere de reconstituire a dreptului de proprietate a numiţilor D.T.I. şi D.T.M. pe „Moşia Băneasa” nu a fost soluţionată până în prezent.

În aceeaşi adresă a D.C., F.F., P.E.E. a Primăriei sector 1 se face referire la faptul că o parte din suprafaţa de teren din raportul de expertiză efectuat in dosar, se suprapune cu terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1933, în suprafaţă de 8,7 ha. A mai arătat în adresă că pentru a afla un răspuns complet, se va adresa D.S. Ilfov - O.S. Bucureşti.

Din răspunsul D.S. Ilfov - O.S. Bucureşti, prezentat de Primăria sector 1 la data de 22 iulie 2014 şi aflat la dosar la fila 1019, rezultă că moştenitorii lui I.N. şi I.A., au fost puşi în posesie cu suprafaţa de 8,7 ha în unităţile amenajistice 59 si 61 din U.P. II Băneasa.

Din studiul harţii anexate dosarului cauzei, rezultă că unităţile amenajistice 59 şi 61 sunt în vecinătatea unei unităţi militare, departe de amplasamentul pe care l-a revendicat.

Rezultă fără tăgadă că dacă ar fi existat o suprapunere, aceasta ar fi fost cu terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1933 şi nu cu terenurile ce au fost puse în posesia moştenitorilor, că ar fi o suprapunere în prezent cu terenurile retrocedate moştenitorilor lui I.N. şi I.A.

Susţinerea pârâtei RA A.P.P.S. SA ca nu este proprietara pădurii Băneasa, cu referire la suprafaţa de 1.644 mp nu are nicio susţinere reală, deoarece:

- RA A.P.P.S. SA nu este proprietara nici unei suprafeţe de teren, ea este administrator al domeniului statului;

- după efectuarea expertizei din dosar, pârâta nu a formulat niciun fel de obiecţiuni legat de acest aspect;

- SC R. SA a arătat că nu administrează pădurea limitrofă şos. Bucureşti-Ploieşti (fila 806);

- D.S. Ilfov a răspuns că nu administrează pădurea limitrofă şos. Bucureşti-Ploieşti (filele 421-422);

- din răspunsul Direcţiei Silvice Ilfov - Ocol silvic Bucureşti, aflat la fila 1018 rezultă că „suprafaţa de fond forestier existent în planul de situaţie anexat, este fond forestier naţional privat”, deci poate fi revendicat;

- prin acţiunea introductivă, am chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. Din situaţiile juridice solicitate de instanţa de judecata, cât şi din răspunsul O.C.P.I. (fila 905) nu a rezultat că această suprafaţă de teren este proprietate privată, fapt pentru care Statul Român este proprietar, indiferent cine este administrator.

Presupunând că SC R. SA ar fi administrat o parte din teren, nu trebuie uitat că acţiunea este îndreptată împotriva Statului Român, ca proprietar al întregului imobil, fie că era administrator SC R. SA sau RA A.P.P.S. SA, iar RA A.P.P.S. SA a fost chemată în judecată ca administrator, spre opozabilitate, şi nu ca proprietar.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 529 din 15 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a, conform celor solicitate.

Analiza instanţei de recurs:

1. Critica vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pentru Statul Român nu este fondată.

Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, peremptorie, care duce la anularea cererii, dar care începe prin a avea un efect dilatoriu, deoarece art. 161 alin. (1) C. proc. civ. dă posibilitatea instanţei de a acorda un termen pentru ca reprezentantul să facă dovada mandatului sau. Excepţia respectivă, deşi este una absolută, dreptul comun (regulile contractului de mandat) permite titularului dreptului să ratifice actele îndeplinite în numele său de cel care nu avea calitatea de reprezentant.

Potrivit art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 cu modificări ulterioare, M.F.P. are, printre atribuţii, şi pe aceea de a reprezenta Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor şi, în realizarea acestei competenţe, poate mandata, conform structurii sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administraţiei publice centrale - aflat în subordinea M.F.P. (conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009); aceasta funcţionează prin D.G.F.P. organizate în fiecare judeţ. Totodată, potrivit Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006, apărarea intereselor M.F.P. se asigură în baza unui mandat de reprezentare acordat la cererea direcţiilor generale ale finanţelor publice, în baza căruia acestea pot să întreprindă toate actele procedurale care se impun.

În speţă, se constată că D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a depus la dosar adresa din 24 martie 2013, prin care, cu referire specială la prezentul dosar, a fost împuternicită de către M.F.P. - D.G.J. să întreprindă toate actele ce se impun, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru M.F.P.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, invocarea art. 4 alin. (2) pct. 37 din H.G. nr. 109/2009 este lipsită de relevanţă, pentru că în speţă Statul Român nu este reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ci de M.F.P., care l-a rândul său a dat un mandat special D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, fiind astfel întrunită ipoteza normativă a textelor de lege anterior menţionate.

Ca atare, se constată că instanța de apel în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti pentru pârâtul Statul Român, critica neputând fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Cât priveşte criticile ce vizează contestarea situaţie de fapt reţinută de instanţa de apel pe aspectul modalităţii de preluare a imobilului, urmare a analizării probatoriului administrat şi faptul că nu au fost administrate şi alte probe în apel, Înalta Curte are în vedere că argumentele expuse nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nu pot face obiect de analiză, întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituției recursului.

Totodată, examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, faţă de cele menţionate în precedent, respectiv a faptului că art. 304 C. proc. civ. nu mai oferă posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

3. Relativ la criticile subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la modul de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului litigios, Înalta Curte va constata că motivul de recurs se vădește a fi nefondat.

Recurentul a criticat faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi nu a C. civ.

Astfel, a susţinut că la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu avea temei să formuleze notificare conform acestei legi, deoarece art. 8 interzicea să fie solicitate terenurile al căror regim juridic era reglementat de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

În cauza de faţă, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare privind un teren cu care a fost împroprietărit autorul reclamantului, D.G., prin Legea agrară din anul 1921 şi care a fost preluat de statul român în perioada regimului comunist.

Instanţele de fond au reţinut faptul că preluarea terenului a fost fără titlu, iar reclamantul a susţinut constant că pentru a reintra in posesia terenului nu a iniţiat nici un demers în procedura Legii nr. 18/1991, deoarece terenul, nefiind intrat în patrimoniul C.A.P., nu a putut face obiect al acestui act normativ de reparaţie.

Totodată, reclamantul a susţinut că la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu avea temei de drept pentru a formula notificare în baza acestui act normativ, întrucât art. 8 alin. (1) interzicea să se solicite terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. Argumentul a fost acela că din întreg materialul probator administrat a rezultat că imobilul revendicat a fost deţinut şi administrat de RA R.A.P.P.S. SA, considerat a fi proprietate de stat, sens în care erau aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 18 /1991.

Argumentele recurentului sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, a susţinut că nu a putut formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 deoarece actul normativ nu se aplica în situaţia în care terenurile aveau regimul juridic reglementat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, că nu aplică nici acest act normativ, deoarece terenul nu a intrat în posesia unei cooperative agricole de producţie, ci în administrarea RA R.A.P.P.S. SA.

Instanţa de apel a reţinut că terenul revendicat a fost preluat de stat fără titlu, atât suprafaţa de 7156 mp, aflată în posesia RA R.A.P.P.S. SA, cât şi suprafaţa de 1.644 mp ocupată în prezent de Pădurea Băneasa, dar că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, ori a unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991.

De vreme ce terenul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, acesta intra sub incidenţa legilor speciale de reparaţie, care ar fi permis reclamantului să-şi reconstituie dreptul de proprietate şi să aibă un „bun”, în raport de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene de la Strasbourg.

Într-o revendicare pe calea dreptului comun, reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul existenţei în patrimoniul său a unui drept real care să poată fi valorificat la data formulării acţiunii.

În cauza Atanasiu contra României, un "bun actual" există în patrimoniul reclamantului deposedat abuziv de stat, doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (parag 140 şi 143).

În speţă, nu există o astfel de hotărâre, reclamantul întemeindu-şi pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept un bun în sensul art. 1 Protocolul 1, adiţional C.E.D.O.

Reclamantul invocă în susţinerea acţiunii sale, dar şi în motivele de recurs că are un titlu asupra imobilului revendicat ce rezultă din copia extras a Tabloului de locuitori îndreptăţiţi la împroprietărire cărora li s-au făcut forme definitive de punere în posesie din comuna Băneasa, jud. Ilfov unde autorul său D.G. figura cu parcela nr. 146 şi din rolul agricol întocmit la acea epocă.

Acestea, însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nu sunt suficiente pentru a constitui temeiul acţiunii formulate.

Este evident că terenul a fost preluat de autorităţi ale statului român şi s-a aflat în administrarea mai multor instituţii, iar reclamantul nu îl mai are în folosinţă de foarte mult timp. Dar, totodată, un vechi titlu de proprietate - chiar nedesfiinţat într-o procedură judiciară - nevalorificat în procedura de restituire, conform legilor speciale de reparaţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) nu face dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţă.

Potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

În speță, conform celor arătate anterior, reclamantul nu a făcut dovada existenței unui drept de proprietate care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenția europeană, neavând un „bun”, în sensul documentului european, motiv pentru care în mod corect acţiunea în revendicare a fost respinsă.

Critica referitoare la încălcarea art. 6 C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O., cu argumentul că îşi putea valorifica pretenţiile de restituire doar în baza dreptului comun, neavând temei de a formula notificare de restituire în natură, în baza Legii nr. 10/2001, cât timp la data de 14 februarie 2002, dată până la care se depuneau notificările, Legea nr. 10/2001 prevedea la art. 16 alin. (5) că imobilele deţinute de instituţiile publice nu se restituie în natură şi că litigiile cu privire la aceste imobile urmează a se soluţiona potrivit dreptului comun, nu poate fi primită.

Aceasta deoarece norma invocată vizează situaţia imobilelor - construcţii ocupate, printre altele, de instituţii publice, iar nu a terenurilor.

Pe de altă parte, independent de conţinutul acestei norme, nu se justifică lipsa de diligenţă a reclamantului, care nu a făcut nici un demers în procedurile administrative prevăzute de legile speciale de reparaţii.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.

Împrejurarea că atât Legea nr. 18/1991 cât şi, ulterior, Legea nr. 10/2001, au prevăzut obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă legea prevede calea plângerii în instanţă, actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină, în concordanţă cu Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

În consecinţă, aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 s-a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Însă, atât Convenţia, cât şi Curtea europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea are loc în condiţiile impuse de legile reparatorii, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001şi, ulterior, Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Aşadar, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel a reţinut greşit cine este posesorul actual al suprafeţei 1.644 mp teren - Pădurea Băneasa - nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a constatat că şi acest teren a fost preluat fără titlu de statul român, dar că atât timp cât reclamantul nu a probat existenţa unui ”bun ” în patrimoniul său nu are relevanţă pentru a fi admisă acţiunea în revendicare, cine deţine în prezent acest teren.

Principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanţa de judecată la reţinerea incidenţei prioritare şi exclusive a legislaţiei speciale (cu finalitatea redobândirii posesiei prin restituire), fiind exclusă redobândirea posesiei prin revendicare, aşadar, pe temeiul dreptului comun; soluţia rezultă, într-adevăr, şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Existenţa unei legislaţii speciale presupune că persoanele îndreptăţite nu au un drept de opţiune între a se prevala de legislaţia specială ori de normele dreptului comun pentru că aceasta ar însemna eludarea legii speciale şi infirmarea raţiunilor adoptării ei.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise articolului 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva Deciziei nr. 475/A din 28 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva Deciziei nr. 475/A din 28 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 685/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 691/2015. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 659/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 668/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 678/2015. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 685/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 691/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 729/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 731/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 756/2015. Civil. Desene şi modele industriale. Recurs