ICCJ. Decizia nr. 729/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 729/2015
Dosar nr. 23/119/2003*
Şedinţa publică din 13 martie 2015
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 690/2010, tribunalul Covasna a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii R.T.Z. şi M.D. împotriva pârâtei SC T.S. SA.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii sunt titularii brevetului de invenţie eliberat de O.S.I.M., valabil cu începere de la 30 ianuarie 2001 până la 30 ianuarie 2021, având ca obiect un arzător cu jeturi multiple.
Prin cererea formulată în cauză, s-a solicitat constatarea folosirii invenţie brevetate de O.S.I.M de către SC T.S. SA, plata de daune pentru folosirea fără drept a invenţiei şi obligarea pârâtei la încetarea folosinţei brevetului de invenţie, aşa cum a fost precizată, reclamanţii susţinând că invenţia brevetată a condus la o scădere semnificativă a consumului de gaz metan al SC T.S. SA prin raportare la producţia de plăci de teracotă produse.
Societatea pârâtă nu a recunoscut la interogatoriu că ar fi folosit acel tip de arzător brevetat, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă ca aceeaşi societate pârâtă ar fi mărturisit pe cale extrajudiciară, adică înainte de începerea litigiului, faptul că a uzat ori uzează de acel arzător.
Din piesele dosarului mai rezultă că pentru SC B. SA Sfântu Gheorghe, actuala SC T.S. SA, a fost proiectat în anul 1996 de către SC R. RA Mediaş - C.C.I.T. Mediaş un arzător cu jeturi pentru cuptor micro-tunel.
Pe baza tuturor probelor administrate, inclusiv a depoziţiilor martorilor audiaţi, tribunalul a constatat că, în mod cert, în cadrul societăţii pârâte s-a montat un arzător care a contribuit la scăderea consumului de gaz metan în ceea ce priveşte producţia cahlelor de teracotă, dar nu se cunoaşte care a fost economia realizată în mod exact asupra consumului de gaz metan, fiind incert dacă acest arzător este chiar cel brevetat de către reclamanţi ori este vorba de un arzător conceput, proiectat şi executat în cadrul unei întreprinderi din municipiul Mediaş şi în privinţă căruia reclamantul R.T.Z. a contribuit doar la montarea lui.
S-a apreciat că, şi dacă s-ar admite că arzătorul utilizat de pârâtă a fost cel brevetat de reclamanţi, pentru ca pretenţiile acestora să fie probate era nevoie de o expertiză tehnică, realizată de un expert absolut neutru, care să determine consumul specific de gaz metan pentru uscarea şi arderea unei unităţi echivalente (cahle de teracotă) după montarea arzătorului brevetat raportat la producţia anilor 2001, 2002 şi 2003. Prin urmare, calculele reclamanţilor nu pot fi privite ca exacte, deoarece nimeni nu poate fi atât expert, cât şi parte, în propria-i pricină.
Expertiza tehnică era o probă indispensabilă cauzei atât pentru că putea lămuri tipul de arzător utilizat de pârâtă între anii 2001-2003, cu alte cuvinte dacă era chiar cel brevetat de reclamanţi, cât şi pentru că putea determina în mod ştiinţific dacă de pe urma utilizării arzătorului brevetat s-a înregistrat sau nu o economie a consumului de gaz metan şi care este expresia valorică a unei asemenea economii, în funcţie de care se puteau stabili eventualele beneficii care se cuvin inventatorilor.
În consecinţă, pentru că sarcina probei cu expertiza mai sus menţionată revenea reclamanţilor pe temeiul art. 1169 C. civ. şi pentru că o atare expertiză nu s-a putut efectua chiar şi cu preţul repunerii cauzei pe rol, s-a apreciat că pretenţiile reclamanţilor nu sunt dovedite nici sub aspectul folosirii de către societatea pârâtă a arzătorului brevetat şi nici cu privire la avantajele pecuniare obţinute prin economia de gaz metan în procesul de producţie, drept pentru care acţiunea, aşa cum a fost precizată, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 87/AP/2011 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată, al obligării pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 2.413.828 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept a invenţiei.
Premergător analizei pretenţiilor deduse judecăţii, este necesară stabilirea normelor legale incidente în cauză, curtea având în vedere legislaţia specială, respectiv prevederile Legilor nr. 64/1991 şi nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Decizia nr. 2223/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâta SC T.S. SA împotriva deciziei menţionate, ce a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a apreciat că, fundamentându-şi soluţia referitoare la calculul despăgubirilor băneşti pe raportul de expertiză întocmit de un expert având specializarea proprietate industrială, instanţa de apel a nesocotit normele referitoare la specializarea experţilor, respectiv prevederile art. 14 din Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară şi Nomenclatorul specializărilor, aprobat prin Ordinul nr. 199/2010 al ministrului justiţiei.
Acest din urmă act normativ evidenţiază distinct, la poz. 26 specializarea „Drepturi băneşti cuvenite inventatorilor”, iar la poz. 84 „Proprietate intelectuală (2) - Proprietate industrială”, cu subdiviziunile brevete de invenţie, mărci şi indicaţii geografice, desene şi modele industriale, topografii de circuite integrate.
În speţă, întocmirea raportului de expertiză, atât în partea acestuia referitoare la elementele brevetului de invenţie şi soluţia tehnică oferită de acesta, cât şi la partea economică a aplicării acestuia, din punct de vedere al drepturilor cuvenite inventatorilor, s-a făcut de un singur expert, specialist în proprietate industrială.
Aceasta, în condiţiile în care încheierea din 5 octombrie 2010 de încuviinţare a probatoriului, a vizat, de o manieră generală, ca obiectiv al expertizei, „elucidarea aspectelor legate de arzătoarele folosite de intimată raportat la brevetul de invenţie”, sens în care s-a dispus efectuarea unei adrese la Biroul local de expertize pentru desemnarea unui expert cu specialitatea proprietate industrială.
Ulterior, obiectivele au fost dezvoltate şi precizate, în sensul că, pe lângă obiectivele legate strict de brevetul de invenţie şi folosirea arzătoarelor de către intimată, aspecte care cădeau în competenţa expertului de proprietate industrială, a fost menţionat şi calculul despăgubirilor pentru perioada pretenţiilor, 2001 - 2003.
Deşi intimata a contestat, prin obiecţiunile formulate, efectuarea calculului privind eventualele economii de către un expert în proprietate industrială, ca depăşind specializarea sa, instanţa nu a dat rezolvare acestui aspect.
Dimpotrivă, audiind expertul cu privire la obiecţiunile părţilor, instanţa a consemnat, în ce priveşte modalitatea de calcul, că „a fost corectat calculul făcut de inginer M.”
S-a considerat că toate aceste aspecte, legate de specializarea expertului şi nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, atrag nulitatea actului procedural (raportul de expertiză) şi în sensul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., soluţia de casare a hotărârii întemeiate pe acest act.
Instanţa de casare a apreciat că nelegalitatea hotărârii decurge şi din depăşirea limitelor învestirii şi acordarea de despăgubiri peste petitul cererii.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a constat în pretenţia de despăgubiri pentru folosirea invenţiei, reprezentate de „diferenţa dintre consumul pe unitate de produs realizat de unitatea pârâtă anterior aplicării invenţiei şi cel realizat în urma aplicării acesteia”.
Nesocotind aceste limite ale învestirii, instanţa de apel a acordat despăgubirile stabilite de către expert cu luarea în considerare a „valorii producţiei totale a unităţii în perioada 2001 - 2003, actualizată în anul 2011, cu un factor de actualizare mediu de 12% pe an”.
Expertiza a prezentat două variante de calcul - una, raportată la obiectul pretenţiilor reclamanţilor şi o alta pe care expertul, substituindu-se părţilor, a considerat-o mai adecvată, reţinând ca reper valoarea totală a producţiei unităţii pe intervalul 2001 - 2003.
Validând această variantă a raportului de expertiză, cu motivarea că „a fost stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert”, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
În speţă, nu este vorba, cum pretind intimaţii-reclamanţi, despre o simplă majorare a cuantumului pretenţiilor, ci de un alt conţinut al pretenţiei şi astfel, de modificarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel.
Solicitarea privind despăgubirile în funcţie de calculul eficienţei economice este diferită de cea constând în valoarea producţiei totale a unităţii şi ea nu poate fi schimbată în apel, în considerarea conţinutului raportului de expertiză, prin însuşirea concluziilor acestuia.
În felul acesta, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi a încălcat principiul disponibilităţii, situaţie care atrage incidenţa motivului de modificare prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
S-a apreciat că este întemeiată şi critica referitoare la nemotivarea hotărârii, care nu răspunde apărărilor pârâtei decât printr-o simplă afirmaţie, generică, în sensul că acestea „vor fi înlăturate pentru aceleaşi considerente pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor”.
Or, poziţia procesuală a fiecărei părţi în cadrul litigiului s-a sprijinit pe argumente diferite, neputându-se spune că primindu-se susţinerile unei părţi au fost respinse, de o manieră implicită, cele ale celeilalte părţi, fără ca acestea să mai primească o analiză punctuală.
Chiar în condiţiile în care s-a constatat că intimata-pârâtă era decăzută din dreptul de a formula întâmpinare, aceasta a păstrat posibilitatea, în condiţiile art. 171 C. proc. civ., de a se apăra, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor părţii potrivnice.
Aceste apărări ale pârâtei, concretizate în mai multe rânduri de obiecţiuni la raportul de expertiză, nu au primit nicio dezlegare punctuală din partea instanţei, ceea ce afectează hotărârea deopotrivă de viciul nemotivării în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi de încălcarea principiului dreptului de apărare (critica, sub acest din urmă aspect, fiind încadrabilă în dispoz. 304 pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează şi nerespectarea formelor exterioare - în sensul de reguli de bază ale procedurii jurisdicţionale).
Prin Decizia nr. 859 din 25 noiembrie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanţii R.T.Z. şi M.D. împotriva sentinţei civile nr. 690 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Covasna, Secţia civilă, respingând, în prealabil, excepţia nulităţii raportului de expertiză tehnică în proprietate industrială şi a nulităţii raportului de expertiză contabilă.
Totodată, a respins ca inadmisibilă cererea de stabilire şi calcul a dobânzilor, formulată de apelantul M.D., precum şi cererea de acordare a drepturilor materiale şi morale.
A respins cererea de reducere a cuantumului onorariului expertului tehnic C.C. şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelantul M.D.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că obiectul învestirii instanţei îl constituie pretenţia de despăgubiri pentru folosirea invenţiei, reprezentate de „diferenţa dintre consumul pe unitate de produs realizat de unitatea pârâtă anterior aplicării invenţiei şi cel realizat în urma aplicării acesteia” pentru perioada 2001 -2003, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu limitele învestirii instanţei, cu respectarea principiului disponibilităţii.
În raport de dispoziţiile deciziei de casare, Curtea de apel a ordonat efectuarea a două expertize, pentru a stabili în principal dacă pârâta a folosit obiectul invenţiei şi, faţă de aceasta, dreptul la despăgubiri al reclamanţilor, în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, iar, în al doilea rând, să analizeze aplicabilitatea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, cu privire la îndeplinirea obligaţiei de informare, art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, respectiv dacă a existat acordul inventatorilor pentru folosirea invenţiei.
Raportul de expertiză tehnică judiciară din 20 februarie 2013, întocmit în cauză de expert tehnic C.C., specialitatea proprietate intelectuală - proprietate industrială, stabileşte că, din punctul de vedere al elementelor constructive principale, arzătorul cu jeturi multiple, obiect al brevetului de invenţie, are elemente constructive similare cu arzătorul pentru cuptoare microtunel omologat, executat conform desen tehnic (acelaşi ca şi desenul tehnic) şi prezintă acelaşi principiu referitor la necesitatea răcirii cu aer a corpului interior.
Deosebirile esenţiale constau, însă, în construcţia tubului exterior de protecţie, ceea ce determină soluţii tehnice diferite pentru evacuarea aerului de răcire şi generează efecte tehnice diferite, respectiv definirea rolului spiralei metalice dintre cele două tuburi.
Astfel, la arzătorul omologat, soluţia constructivă adoptată pentru tubul de protecţie exterior constă într-un cilindru prevăzut în partea opusă aducţiunii de aer de răcire cu un stuţ lateral, înclinat (poziţia 14 - desen, planşa 1), aerul fiind evacuat liber în cuptor.
Brevetul de invenţie renunţă la soluţia de evacuare a aerului prin stuţ şi adoptă nişte orificii (14) executate longitudinal pe peretele tubului exterior (10) pentru evacuarea aerului de răcire, evacuarea aerului fiind obturată de izolaţia de fibră ceramică (6), ce înfăşoară corpul exterior (10), conform fig. 3, brevet de invenţie (pag. 101 -102 din anexă).
Brevetul de invenţie prezintă deficienţe constructive şi funcţionale, deoarece:
- constructiv, nu poate fi construit conform descrierii din brevet;
- prezenţa spiralei metalice în sistemul de răcire din brevetul de invenţie, coroborată cu porozitatea nedefinită a izolaţiei din fibră ceramică, poate conduce la o posibilă refulare în admisie a aerului, o răcire inegală şi ineficientă;
- sistemul de răcire adoptat prin brevet nu asigură un surplus suficient de aer în cuptor pentru crearea unui mediu oxidant necesar arderii complete a eventualelor urme de gaz şi pentru arderea cahlelor de teracotă, spre deosebire de arzătorul omologat, care asigură un mediu oxidant puternic.
Aşadar, prin expertiză s-a stabilit că soluţia constructivă descrisă în brevet prezintă deficienţe funcţionale, răcirea fiind mult îngreunată, iar din punct de vedere constructiv, sub anumite aspecte, imposibil de realizat în practic.
Expertul a conchis că, având în vedere cele constatate privind construcţia arzătoarelor cercetate la sediul SC T.S. SA (proces verbal din 8 noiembrie 2012), cu urme vizibile de exploatare (pag. 15 -17 din anexă - fotografii), în perioada 2001 - 2003 s-au utilizat arzătoarele omologate în 1996 - desen tehnic, acelaşi ca şi desenul tehnic, adică soluţia I.
În acelaşi sens, este şi depoziţia martorului B.A. (filele 143, vol. I, dosar Curte), care a învederat că arzătorul pus la dispoziţie de pârâtă corespunde ca date tehnice cu documentaţia de avizare a centrului abilitat de la Mediaş, iar nu desenului din brevetul de invenţie.
În răspunsul la obiecţiuni se arată că arzătorul din brevetul de invenţie nu a fost realizat practic, nefiind identificat, cu ocazia cercetării la faţa locului, niciun arzător de genul celui brevetat şi niciun desen tehnic în care să fie prezentată soluţia din brevet.
Nu au exhibate expertului vreun buletin de constatare şi analiza privind parametrii săi de funcţionare şi care să fi făcut obiectul vreunei proceduri de avizare pentru omologare din partea C.C.I.T.G.M. Mediaş, în condiţiile în care, întrucât arzătorul din brevet prezintă o variantă total modificată a sistemului de răcire faţă de arzătorul modificat în anul 1996, orice modificare adusă arzătorului ar fi trebuit avizată de către proiectant pentru a putea fi utilizată legal de către întreprindere.
În privinţa imposibilităţii practice de realizare a Brevetului de invenţie, reclamantul M.D. a recunoscut fără echivoc greşeala din brevet privitoare la poziţionarea spiralei metalice din interior şi cea privind obstrucţionarea evacuării aerului de către fibra ceramică, recunoaştere inserată în obiecţiunile formulate de apelant la raportul de expertiză tehnică C.
În raportul de expertiză parte, întocmit de expert tehnic R.S.F. (file 68-86, vol. 3, dosar Curte), s-a arătat că este eronată şi tendenţioasă concluzia expertizei C. privitoare la imposibilitatea practică de realizare a arzătorului din brevetul de invenţie, arzătorul fiind construit, modificat de mai multe ori, soluţiile fiind din ce în ce mai bune. Aceasta, întrucât brevetarea nu putea aştepta o ultimă soluţie perfectă, însemnările reclamantului apelant R. de pe desenele de execuţie demonstrând această realitate, confirmată de martori cu responsabilitate decizională.
Instanţa de apel a considerat că raţionamentul expertului tehnic parte nu poate fi primit, întrucât are în vedere transpunerea în practică, punerea în operă a proiectului I.: martorii la care face referire expertul parte au arătat că o echipă de lucrători, coordonată de apelantul R., a debitat, găurit, sudat, montat elemente tehnice pentru realizarea unui arzător, ceea ce nu înseamnă că executantul devine autorul proiectului.
În privinţa folosirii obiectului Brevetului de invenţie de către SC T.S. SA, expertul parte a învederat că nu se poate practic răspunde la acest obiectiv, întrucât pârâta a distrus sau ascuns toate probele, însă, din punct de vedere istoric, analizând depoziţiile de martori, atât cele date în primul ciclu procesual, în faţa Curţii de Apel Braşov, cât şi cele date la I.P.J. Covasna, într-un dosar penal având aceleaşi părţi, se desprinde concluzia că obiectul invenţiei a fost folosit de către pârâtă în perioada 2001 - 2003.
Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite concluziile expertului parte, întrucât arzătoarele cercetate la sediul SC T.S. SA (proces verbal din 8 noiembrie 2012) au prezentat urme vizibile de exploatare (pag. 15 -17 din anexă - fotografii), iar procesul verbal de cercetare la faţa locului efectuat de instanţă, conform art. 215 C. proc. civ. (fila 118, vol. I), reţine că arzătoarele modificate de reclamanţi se aflau în incinta spaţiului de producţie. Nu se poate da eficienţă depoziţiilor de martori administrate în apel, în primul ciclu procesual, soluţia de casare cu trimitere echivalând cu anularea în tot a probelor administrate în acel ciclu procesual, după casare, instanţa judecând din nou cauza, dispoziţiile deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesitaţii administrării de probe fiind obligatorii pentru instanţa de apel.
Depoziţiile martorilor date în faţa I.P.J. Covasna au caracter extrajudiciar, iar reaudierea martorilor L.M.S., D.G. şi I.J. nu a fost utilă cauzei, întrucât teza probatorie privea împrejurarea dacă obiectul Brevetului de invenţie a fost folosit de către SC T.S. SA în perioada 2001 - 2003, în condiţiile în care raportul de expertiză tehnică judiciară a stabilit că soluţia constructivă descrisă în brevet prezintă deficienţe funcţionale, răcirea fiind mult îngreunată, iar din punct de vedere constructiv, sub anumite aspecte imposibil de realizat în practică.
Cu alte cuvinte, soluţia constructivă din brevetul de invenţie nu este aptă de a fi pusă în practică, fiind de prisos administrarea de probe cu privire la folosinţa sa de către SC T.S. SA, în perioada 2001-2003.
Aceasta, în condiţiile în care martorul L.M.S., fost mecanic şef la societatea pârâtă între anii 1998-2002, declara în faţa instanţei de fond că nu se poate pronunţa, în lipsa unei expertize de specialitate, dacă există diferenţe între arzătorul executat la I. Mediaş şi cel despre care se susţine că a fost brevetat de reclamantul R.T.Z., neputând face aprecieri în ceea ce priveşte randamentul celor două tipuri de arzătoare, el primind arzătorul gata confecţionat în atelierul întreprinderii.
Martorul S.A. a afirmat că la 25 septembrie 1995 s-a făcut recepţia şi punerea în funcţiune a cuptorului microtunel modernizat, care a condus la scăderea consumului de gaze, fapt constatat prin contor, fiind redus şi timpul de împingere a cahlelor de teracotă, acest tip de arzător fiind omologat în 1996, la Institutul de cercetări din Mediaş, reclamantul R. fiind cel care a coordonat activitatea de montare a arzătorului în colaborare cu o întreprindere din Mediaş.
Depoziţiile martorilor audiaţi se coroborează, astfel, cu concluziile raportului de expertiză tehnică C., care a reţinut că între cele două arzătoare există deosebiri esenţiale care determină soluţii tehnice diferite, că soluţia constructivă descrisă în brevet prezintă deficienţe funcţionale, iar din punct de vedere constructiv este imposibil de realizat în practică, apelantul reclamant R. fiind cel care doar a pus în practică proiectul I., alături de o echipă de lucrători pe care a coordonat-o.
Raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit în cauză de expert tehnic B.I., specialist în proprietate industrială, a stabilit că valoarea drepturilor băneşti corespunzând efectelor economice, indexată la nivelul sfârşitului anului 2013, în cazul în care invenţia a fost aplicată este de 49.020,70 lei (calculul fiind efectuat conform prevederilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi Regulamentului de aplicare a acestei legi).
Pârâta apelantă SC T.S. SA nu a folosit, însă, obiectul invenţiei brevetate de reclamanţi, iar invenţia nu a fost aplicată, arzătorul folosit de către pârâtă corespunzând funcţional şi constructiv proiectului I. Mediaş, care a realizat arzătorul cu jeturi pentru cuptor microtunel, în baza documentaţiei întocmite de C.C.I.T.G.M. Mediaş, conform contractului din 1996.
Inventatorul salariat R.T.Z. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa în scris şi imediat pe conducătorul unităţii, dată fiind calitatea pe care şi-a arogat-o, aceea de inventator salariat, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. Astfel, adresa din 14 februarie 2001 nu constituie o informare, ea a fost depusă ulterior momentului la care apelantul a fost salariat al pârâtei, raporturile de muncă cu societatea pârâtă încetând în anul 2000. Pe perioada existenţei raporturilor de muncă, acesta nu a făcut nicio informare asupra invenţiei, iar înştiinţarea din 14 februarie 2001, semnată doar de unul dintre inventatori, este informă, întrucât, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, în cazul în care invenţia a fost realizată în comun, ea trebuie făcută de toţi inventatorii ori de împuternicitul lor, să cuprindă toate elementele necesare stabilirii regimului legal aplicabil, obiectul invenţiei şi domeniul de aplicare, condiţiile în care s-a realizat şi textul aplicabil. Or, dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei, recunoscută titularului, de a opune terţilor prerogativa de a exploata invenţia brevetată, este supusă informării prealabile, informare, care, în speţă, nu s-a realizat.
S-a apreciat că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, privitoare la dreptul de folosire a invenţiei, întrucât SC T.S. SA nu a folosit obiectul invenţiei brevetate, soluţia constructivă din brevetul de invenţie nefiind aptă de a fi pusă în practică.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii raportului de expertiză tehnică în specialitatea proprietate industrială, brevete de invenţie - efectuată de expert tehnic judiciar C.C., sub motivul lipsei de specializare, a fost respinsă, deoarece expertul tehnic desemnat de instanţă figurează pe lista experţilor tehnici specializaţi în materia proprietăţii industriale, astfel cum rezultă din adresa remisă instanţei, pentru termenul de judecata din 4 iulie 2012.
A fost respinsă şi excepţia nulităţii raportului de expertiză efectuat de B.I., sub motiv că părţile nu au fost citate pentru a se prezenta la faţa locului cu ocazia efectuării expertizei, întrucât potrivit art. 208 C. proc. civ., doar dacă expertiza necesită o cercetare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea parţilor. Or, expertul tehnic judiciar desemnat, specialist în proprietate industrială (Invenţii, Mărci, Desene şi Modele - Drepturi băneşti cuvenite inventatorilor), a avut drept obiectiv stabilit valoarea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, nefiind necesară verificarea unor împrejurări care necesitau deplasarea la faţa locului, nefiind necesară citarea părţilor când se face un supliment de expertiză doar pe baza pieselor dosarului (dovezile de citare a părţilor s-au exhibat instanţei la filele 119-123 vol. IV, dosar Curte).
În raport de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., cererea de stabilire şi de calcul al dobânzilor medii folosite de bănci, pentru lipsa de folosinţă a sumei de 514.261,16 lei, reprezentând economia totală calculată pe anii 2001, 2002, 2003 la nivelul preţurilor din 2014, formulată de apelantul reclamant M.D., este inadmisibilă, neconstituind dobânzi ivite după darea hotărârii primei instanţe, ca accesoriu al cererii principale.
Cererea de acordare a drepturilor materiale şi morale formulată de apelantul reclamant M.D. constituie completare de acţiune, care nu poate fi primită de instanţă, în raport de art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
A fost respinsă cererea de reducere a onorariului cuvenit expertului judiciar C.C., în temeiul art. 23 din O.G. nr. 2/2000, deoarece expertul a detaliat modul de lucru, precum şi timpul efectiv necesar pentru fiecare operaţiune în parte, descriere care explică şi justifică complexitatea lucrării efectuate, raportul de expertiză tehnică depus (vol. II dosar curte) apărând ca fiind complex şi bine structurat.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M.D. şi R.T.Z., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul R.T.Z. a susţinut următoarele:
- Instanţa a aplicat greşit legea în materia recuzării judecătorilor care au intrat în compunerea unui complet de judecată incompatibil şi nelegal constituit (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.);
- Expertiza s-a efectuat de către un expert nespecialist în domeniu, fără legala citare a reclamanţilor la efectuarea expertizelor, care a condus la greşeli de calcul nepermise; probele testimoniale nu au fost evaluate (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);
- Decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că nu se motivează înlăturarea susţinerilor reclamantului, pe care le menţine şi le reiterează (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);
- În temeiul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, inventatorii au informat societatea despre depunerea cererii la O.S.I.M., despre existenţa invenţiei şi folosirea fără drept a acesteia, iar însăşi societatea pârâtă recunoaşte că acest document de informare există (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul M.D. a susţinut, în esenţă, următoarele:
A. 1. Prin desemnarea unui expert a cărui specialitate nu corespunde domeniului în care s-a efectuat expertiza tehnică ale cărei concluzii au fost valorificate în adoptarea soluţiei finale, instanţa de apel a încălcat norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. (2) şi art. 106 alin. (1) C. proc. civ. (motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
S-a susţinut că expertiza tehnică s-a derulat în ramura industriei ceramice, mai exact privitor la arzătoare folosite pentru arderea cahlelor de teracotă (plăci ceramice de teracotă pentru sobe) în cuptoare microtunel.
Arzătorul este un dispozitiv termoenergetic, de asemenea, cuptorul este un utilaj termoenergetic, astfel încât expertiza ar fi trebuit realizată de un specialist în termoenergetică (ce reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, o „ramură a energeticii care se ocupă de producerea şi folosirea energiei termice”).
Curtea de Apel Braşov a numit pentru efectuarea unei expertize tehnice judiciare pe d-na C.C., inginer T.C.M. (tehnologia construcţiilor de maşini), expert tehnic judiciar în proprietate industrială-brevete de invenţie, care se află pe lista experţilor întocmită conform O.G. nr. 2/2000, la poziţia 84 din anexa la Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 199/2010.
Întrucât specialitatea expertului desemnat nu corespunde domeniului în care s-a efectuat expertiza tehnică, au fost încălcate prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2000 (faţă şi de cele ale art. 11 alin. (1) din ordonanţă), precum şi cele ale Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 199/2010, care, în anexă, cuprinde ca specializare distinctă „Termoenergetica”, la poziţia 95.
Expertul de la poziţia 84 este în drept să se ocupe numai de brevete de invenţie şi numai prin prisma legislaţiei în materie, astfel încât expertul C.C. şi-a depăşit atribuţiile acordate prin lege, pronunţându-se în chestiuni ce privesc sfera de activitate a unui expert de la poziţia 95, eventual de la poziţia 67 - „Materiale de construcţii”, incluzându-se în grupa mai largă a materialelor de construcţii, căruia i se putea încredinţa efectuarea expertizei în situaţia în care nu se găsea un expert în termoenergetică.
Facultăţile de inginerie chimică au o secţie (specializare) de „materiale de construcţii şi compuşi oxidici”, singura din învăţământul tehnic romanesc în care se studiază produsele ceramice sub toate aspectele inclusiv tehnologie, utilaje, ardere, domeniu de utilizare etc.
S-a susţinut că nerespectarea normelor privind specialitatea expertului atrage nulitatea actului de procedură astfel întocmit (raportul de expertiză), precum şi nulitatea actelor de procedură subsecvente (decizia recurată).
Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 2223 din 27 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în ciclul procesual anterior, prin care a fost casată decizia instanţei de apel tocmai pentru alegerea expertului de altă specialitate decât cea în care este abilitat să se pronunţe pentru obiectivele expertizei, decizie ce are caracter de îndrumare şi este obligatorie în rejudecarea dispusă, care dar nu a fost respectată de Curtea de Apel Braşov.
2. Ca urmare a specialităţii diferite a expertului de cea necesară domeniului studiat, conţinutul expertizei este plin de confuzii, greşeli tehnice grave, inepţii şi dezvăluie că expertul nu cunoaşte nici măcar vag domeniul la care se referă lucrarea sa şi că nu posedă cunoştinţe minime din disciplinele incidente în expertiză: chimie elementară, chimia fizică a silicaţilor tehnici, mecanica fluidelor, termoenergetică, termotehnică, ceramică şi altele.
Acest lucru este relevat de greşeli precum: despre cuptoarele văzute la pârâtă spune în unele locuri că sunt cu „flacără directă”, în altă parte că sunt cu „flacără indirectă”, respectiv că „au mufe”, alteori nu au mufe”, noţiuni contradictorii care se exclud reciproc; „arzătorul brevetat nu poate fi construit”, cu toate că el a fost confecţionat în atelierul pârâtei şi folosit mulţi ani, ceea ce putea constata din declaraţiile unor martori de la dosar; greşeli referitoare la mediul oxidant din cuptor, precum şi la fibra ceramică ce înveleşte arzătorul brevetat, ca protecţie, la exterior.
Aceste greşeli şi multe altele au fost arătate în cursul judecăţii (de exemplu, Contestaţie termen 26 mai 2013, Observaţii la Nota de răspuns a expertului - termen 18 mai 2013 şi Concluzii - termen 18 noiembrie 2014) şi dovedesc incapacitatea expertului de a face o expertiză profesionistă în domeniu.
3. Au fost învederate următoarele aspecte formale ale efectuării expertizei şi încălcări ale legislaţiei de către expert, nesancţionate de către instanţa de apel:
- nu au fost respectate dispoziţiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. prin necitarea reclamanţilor în data de 11 ianuarie 2013, când expertul, însoţit numai de delegatul pârâtei s-a deplasat la Mediaş unde a fost audiat dl. G., fostul reprezentant din anul 1995 al firmei SC I. SRL Mediaş, consemnându-se în procesul verbal întocmit cele declarate, încălcându-se dreptul reclamanţilor de a discuta în contradictoriu;
- expertul, prin audierea unui martor, şi-a depăşit competenţa acordată de lege, substituindu-se unui judecător, prin încălcarea drepturilor şi obligaţiilor acestuia, prevăzute printre altele de art. 129 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ.;
- cu ocazia deplasării la sediul pârâtei în data de 8 noiembrie 2012, înainte de examinarea arzătorului, era obligatorie datarea precisă a timpului de folosire a lui pentru perioada 2001 - 2003, aşa cum s-a stabilit în obiectivele expertizei. Expertul C. scrie în raport că, în lipsa marcajului (care era obligatoriu conform caietului de sarcini), nu s-a putut identifica cu precizie perioada exactă de timp la care au fost utilizate. În schimb, expertul a datat arzătorul ca provenind din anii 2001-2003 numai după declaraţia pârâtei, în contradicţie cu toţi martorii care au indicat arzătorul brevetat pentru anii respectivi şi incertitudinea expertului conform celor scrise.
- dovada folosirii arzătoarelor brevetate în anii de litigiu 2001-2003 se poate vedea şi din raportul de expertiză întocmit de B.A. în iulie 2004, la cererea I.P.J. Covasna în Dosarul penal nr. 74/P/2004, iar cele constatate au fost confirmate în faţa Curţii de Apel Braşov, la data de 2 octombrie 2012 (obiectivul 2 al expertizei a fost similar cu al expertizei C.).
Recurentul a expus pe larg modul în care expertul B. a realizat lucrarea în anul 2004, conchizând în sensul că expertului nu i-a fost arătat un arzător folosit în acel moment, ci unul nou, construit în atelier, pe care expertul l-a examinat şi comparat cu desenul, cu care era în concordanţă perfectă, de unde se poate trage concluzia univocă asupra situaţiei de atunci, anume că în cuptor se aflau arătătoarele brevetate, nu cele vechi, folosite în anii 1995-2000 (parţial). A arătat că această concluzie este întărită de faptul că expertiza făcea parte dintr-o anchetă penală, iar pârâta cu atât mai mult trebuia să convingă expertul scoţând din cuptor în faţa lui, arzătorul declarat că este cel vechi, dar pârâta nu a făcut-o, pentru că, în realitate, cuptorul era echipat cu arzătoarele brevetate, rămase din anul 2000, când reclamantul R. a plecat de la societate.
Faţă de refuzul pârâtei de a se obţine un răspuns precis la întrebarea ce arzător se folosea în momentul expertizei B. şi faţă de modul în care s-a efectuat expertiza, instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., care prevede, pentru această situaţie, că „.instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca început de dovadă în folosul părţii potrivnice”.
Cele rezultate din expertiza B. se pot completa cu observaţiile martorului S., care atestă existenţa arzătoarelor brevetate, însă instanţa, în loc să valorifice mărturia unei persoane care a fost şeful Secţiei de teracotă în anii 2000 - 2003, neutră şi bună cunoscătoare a evenimentelor din anii 1985 - 2008, când a lucrat acolo, a reţinut că utilizarea arzătoarelor nu este cunoscută ca timp, incertă, ca şi declaraţiile unora dintre martori.
Astfel, decizia cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7, dar şi a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea procedurilor legale, modul de a trage concluzii pe baza unor dovezi inexistente.
- arzătorul conservat de instanţă şi examinat de expert nu poate fi acceptat ca probă în proces, deoarece nu a fost datat cu precizie, ci doar i s-au atribuit anii de folosire 2001 - 2003, exclusiv pe baza declaraţiilor pârâtei, fără a se ţine cont de susţinerile reclamanţilor sau de depoziţiile martorilor. De altfel, arzătorul nu putea fi decât după 2004, pentru că martorii au arătat că în anul 2000, reclamantul R. a echipat ambele cuptoare cu arzătoarele brevetate, iar în iulie 2004, expertul B. a măsurat un arzător nou, nu l-a văzut în cuptor pe cel vechi, care nu exista în stoc. Campania de înlocuire a arzătoarelor brevetate a început odată cu procesul intentat pârâtei, nu înainte, cum arată şi datele consumului specific de gaz metan şi probabil s-a terminat în 2008.
4. A fost încălcat principiul nemijlocirii, prin neadministrarea probei cu martori, a cărei necesitate a reieşit din dezbateri şi din dispariţia probelor materiale prin grija pârâtei, şi a fost solicitată de mai multe ori în cursul judecăţii.
Cu toate că în decizia de casare din ciclul procesual anterior nu se arată că probatoriul a fost anulat în întregime (cu excepţia raportului de expertiză), instanţa de apel a reţinut că soluţia de casare cu trimitere echivalează cu anularea în tot a probelor administrate, ceea ce înseamnă că a respins în mod nejustificat proba cu martori, cu încălcarea principiului nemijlocirii, privând pe reclamanţi de dreptul la apărare.
Instanţa de apel a interpretat greşit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991 atunci când a considerat că reclamantul R., în calitate de salariat al unităţii, nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare în scris şi imediat, deoarece informarea trebuie făcută în termen de 60 de zile, termen ce a fost respectat, iar reclamantul nu putea face informarea cât timp a fost salariatul pârâtei, pentru că nu depusese cererea la O.S.I.M.
5. Expertul C.C. şi-a depăşit atribuţiile şi competenţele prin faptul că a formulat critici în legătură cu acordarea brevetului de invenţie, probleme care nu au făcut parte din obiectivele expertizei şi nici din obiectul procesului.
Astfel, expertul a scris în raport, în mod repetat, despre spirala de turbionare, iar în decizia recurată se vorbeşte despre „spirala metalică din interior”, care nu există în textul revendicării brevetului, motiv pentru care au fost încălcate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma în vigoare la data cererii de brevet) referitoare la întinderea protecţiei oferite prin brevet, care se determină prin conţinutul revendicărilor, interpretat în legătură cu descrierea şi desenele invenţiei.
S-a susţinut că recunoaşterea menţionată de către expert se referă la un desen în care apare o eroare materială minoră ce nu afectează conţinutul revendicării, de asemenea, că i s-a atribuit în mod greşit reclamantului recunoaşterea „obstrucţionării aerului evacuat”, ambele preluate în decizie din raportul de expertiză.
6. În mod greşit, instanţa de apel nu a admis recuzarea expertului C., solicitată la data de 1 februarie 2013 (pentru termenul din 26 februarie 2013), completată cu înscrisul din 16 februarie 2013, în temeiul art. 204 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu trimitere la art. 29 alin. (2) din cod, şi nici audierea expertului în şedinţă publică, solicitată în temeiul art. 211 C. proc. civ., ca să se vadă erorile expertizei şi să fie corectate.
7. În ceea ce priveşte proiectantul arzătorului vechi, aşa zisul „proiect tehnic” al firmei I. Mediaş conţine date sumare despre arzător (şi cuptor), iar desenele sunt schiţe de prezentare a unei idei de arzător, şi nu proiect de execuţie după care se poate confecţiona arzătorul, deoarece: desenele nu arată toate dimensiunile arzătorului, din care să reiasă imaginea obiectului; nu se indică materialele din care trebuie confecţionate subansamblele, precum şi calitatea lor (standardizată), care astfel nu pot fi identificate; nu există un calcul de dimensionare, în special al duzelor prin care iese amestecul gaz-aer şi nici puterea calorică a arzătorului, care să asigure cantitatea de energie termică necesară procesului tehnologic; nu este indicată producţia programată a se realiza (capacitatea de producţie a cuptorului).
Cel care a completat lipsurile schiţelor I., atât pentru arzător, cât şi pentru cuptorul în care acesta urma să fie utilizat a fost reclamantul R., director tehnic al societăţii în 1994-1999, transformând respectivele schiţe într-o documentaţie inteligibilă după care a fost confecţionat arzătorul în atelierul mecanic al pârâtei şi cuptorul. Completările le-a făcut în urma unor calcule sau încercări practice. Consumul de gaz al arzătoarelor s-a măsurat direct în cuptor, care avea contor de gaz.
Cea mai clară dovadă că nu a existat un proiect pentru arzător provenit de la firma I. este faptul că, atunci când s-a cerut de la C.C.I.T.G.M. Mediaş avizarea arzătorului, în lipsa unui proiect, a trebuit să completeze (contra cost) dosarul de avizare cu documentele prevăzute în actele normative şi, pe baza arzătorului fizic realizat în atelierul propriu al pârâtei, s-au întocmit desenele respective, după cum scrie chiar în cartuşul desenelor prin relevare, nu proiectare. Relevarea nu este o activitate creativă sau de proiectare şi, în general, o poate face oricine care cunoaşte desen tehnic şi are o pregătire tehnică minimă. La relevare, desenul de ansamblu al arzătorului a primit indicativ, care se referă la arzătorul folosit de pârâtă din anul 1995 până în 2000 (parţial), când R., acum director general, le-a înlocuit cu arzătoarele brevetate.
Aceste aspecte au fost învederate prin numeroasele obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul C.C., care nu a răspuns şi argumentat tehnico - ştiinţific susţinerile sale şi nici nu au fost luate în considerare de către instanţa de apel, care fie le-a respins global, fie a preluat în explicaţiile din expertiză, greşite şi criticate. Niciunul dintre considerentele deciziei nu se bazează pe probe materiale sau înscrisuri, ci doar pe presupunerile expertului.
B. Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), deoarece:
- cuprinde aproape exclusiv motivarea şi argumentele extrase din expertiza C., adică o expertiză nulă de drept efectuată de un expert incompetent, de altă specialitate decât cea cerută de legislaţie;
- procedurile de întocmire a expertizei au fost încălcate, fără a fi sancţionate de instanţa de apel;
- motivarea s-a bazat pe examinarea de către expert a unui arzător imposibil de datat, însă căruia i s-a atribuit ca funcţionare anii 2001-2003;
- în mod greşit, s-a reţinut necesitatea unui buletin de analiză şi a unui aviz pentru arzătorul brevetat.
Avizul dat de organele abilitate pentru controlul reţelelor şi receptorilor de gaze pentru arzătorul vechi era valabil şi pentru arzătorul brevetat, deoarece acesta nu avea modificat decât răcirea arzătorului, în sensul că s-a mărit siguranţa lui în exploatare (durata de serviciu dublă şi scăderea semnificativă a consumului de gaz).
Problema avizului şi a buletinului de încercare nu intră în atribuţiile expertului, ci numai a inspectorilor de la gaze. Consumul obţinut cu noul arzător a fost verificat prin contorul de gaz al cuptorului.
În ceea ce priveşte avizul de la proiectant, acesta nu era necesar, cât timp schiţele predate de acesta beneficiarului nu conţineau dimensiuni, astfel încât nu permiteau confecţionarea arzătorului.
- În mod greşit, au fost înlăturate constatările expertului - parte dr. ing. F.R., prin care au fost combătute pertinent argumentele expertului C., atât timp cât se coroborează cu declaraţiile a patru martori.
În lipsa datării arzătorului examinat la 8 noiembrie 2012, invocarea procesului verbal de la acea dată pentru a înlătura expertiza F., echivalează cu o motivare confuză şi contradictorie a deciziei şi cu încălcarea art. 129 alin. (5) şi art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
- În mod greşit, s-a reţinut că recurentul ar fi recunoscut două erori de brevet, despre spirala metalică din arzător şi obturarea duzelor de evacuare a aerului de răcire.
- Expertiza B.A. nu a fost evaluată corect, deoarece, faţă de refuzul pârâtei de a arăta ce este în cuptor şi faţă de modul în care s-a efectuat expertiza, instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. şi să reţină că se utilizau arzătoarele brevetate, şi nu cele declarate de reprezentantul pârâtei că ar fi fost cele vechi, fapt confirmat prin declaraţia martorului S..
- Folosirea arzătorului brevetat este dovedită şi de tabelul consumurilor specifice de gaz metan la pârâta pentru fabricarea teracotei, exprimate în mc gaz/unitatea echivalentă de cahle de teracotă, din care rezultă că în anii 2001 - 2003 consumul s-a redus cu 47,07 % în comparaţie cu anii 1995-2000, în condiţiile în care în perioada 1995 - 2003 s-a lucrat cu aceleaşi materii prime, tehnologie, utilaje şi cuptoare.
- Instanţa de apel a ignorat că, în conformitate cu Legea nr. 64/1991, beneficiarul trebuia să aibă dreptul legal de folosire a invenţiei, prin încheierea unui contract de licenţă sau cesiune ca titularii brevetului, iar folosirea fără drept a invenţiei reprezintă „infracţiune de contrafacere” (art. 59 din Legea nr. 64/1991).
Drepturile băneşti arătate în decizie, calculate după algoritmul din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, reprezintă suma minimă de la care începe negocierea cu beneficiarul şi consemnată într-un contract între părţi, conform art. 39 din Legea nr. 64/1991.
C. În mod greşit, nu au fost soluţionate cererile reclamanţilor pentru defalcarea, individualizarea şi nominalizarea cheltuielilor ocazionate de prezentul proces (şi a eventualelor beneficii), în aplicarea art. 277 C. proc. civ. şi art. 969 C. civ., conform raportului de drept dintre ei, consemnat în convenţia încheiată de titularii brevetului, referitoare la cotele de participare la invenţie ale celor doi coautori, respectiv: R.T.Z. - 80 % şi M.D. - 20 % (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
La termenul de judecată din 13 martie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul R.T.Z., pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., reţinând recursul spre soluţionare pe acest aspect.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul R.T.Z., analizând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel.
Din textele legale menţionate anterior, rezultă că, pentru ca recursul să fie considerat ca fiind motivat, nu este suficientă enunţarea unor nemulţumiri ale părţii în legătură cu pretinse încălcări ale unor norme de drept procesual sau substanţial, fiind necesară dezvoltarea criticilor de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, prin prisma considerentelor reţinute de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate.
Astfel, partea trebuie să arate argumentele de fapt pentru care consideră că decizia este nelegală, într-o expunere articulată şi coerentă, cu referire la considerentele criticate, pentru demonstrarea încălcării de către instanţă a dispoziţiilor legale invocate, de natură a permite controlul de legalitate din partea instanţei de control judiciar.
Indicarea cazurilor de recurs în care s-ar încadra motivele formulate nu suplineşte motivarea recursului, atât timp cât instanţa de recurs poate face încadrarea juridică adecvată, rezultată din dezvoltarea motivelor de recurs, fiind, aşadar, necesar a se arăta în concret în ce constă pretinsa nelegalitate a deciziei recurate.
Ca atare, sancţiunea nulităţii căii de atac nu poate fi evitată dacă recursul nu conţine critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele expuse anterior în legătură cu cerinţele de operare a sancţiunii nulităţii, Înalta Curte constată că, în speţă, recursul este nul, în condiţiile în care niciuna dintre susţinerile din cererea de recurs nu relevă vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 din cod.
Recurentul a enunţat mai multe încălcări ale legii de către instanţa de apel, iar partea ce ar fi trebuit să reprezinte dezvoltarea motivelor de recurs nu conţine niciun fel de argumente în sprijinul acestor afirmaţii, ci doar o înşiruire dezlânată şi neinteligibilă de cuvinte care nu poate fi considerată o demonstraţie juridică susceptibilă de a declanşa controlul de legalitate a deciziei recurate.
Astfel, cât priveşte efectuarea expertizei de către un expert nespecialist în domeniu, se deduce că recurentul face referire la expertul care a întocmit lucrarea de specialitate pe aspectele tehnice (cu toate că îl menţionează şi pe expertul desemnat pentru evaluarea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor), însă nu se arată în concret în ce a constat nelegalitatea deciziei şi nici măcar textele de lege încălcate.
Nu a fost dezvoltată în vreun fel susţinerea referitoare la nelegala citare a reclamanţilor la efectuarea expertizelor, ca, de altfel, nici cea privind nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care nu au fost, cel puţin, menţionate apărările reclamantului pretins a fi fost nelegal înlăturate.
Nu s-au arătat motivele pentru care recurentul consideră că judecătorii au fost incompatibili, iar completul de judecată nelegal constituit.
În privinţa art. 5 din Legea nr. 64/1991, instanţa de apel s-a referit la documentul considerat de către recurent drept informare, însă a apreciat că nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă cerute de lege. Or, simpla menţionare a existenţei informării, fără a se combate considerentele deciziei recurate, la care nici măcar nu s-a făcut referire, nu reprezintă critici de nelegalitate şi nu pot fi evaluate ca atare.
Întrucât recursul formulat nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este operantă sancţiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului şi, pe acest temei, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nul recursul declarat de reclamantul R.T.Z.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul M.D., examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
După cum rezultă din dezvoltarea motivelor de recurs, toate susţinerile încadrate din punct de vedere juridic de către recurent în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. au fost reluate în cadrul cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a se demonstra că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În acelaşi timp, se constată că motivele de recurs conţin nu numai critici de nelegalitate, ci şi susţineri referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate, recurentul relevând aspecte din conţinutul expertizei judiciare efectuate în cauză, al înscrisurilor aflate la dosar ori al depoziţiilor martorilor audiaţi pe parcursul judecăţii, cu scopul de a combate aprecierea instanţei de apel asupra situaţiei de fapt.
În acest context, se impune calificarea motivelor de recurs în raport de conţinutul şi finalitatea lor, operaţiune la îndemâna instanţei de recurs în virtutea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare, ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, o evaluare a susţinerilor în funcţie de cazurile de recurs în care instanţa apreciază că acestea se încadrează din punct de vedere juridic.
Astfel, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură imperative, respectiv a prevederilor O.G. nr. 2/2000 şi a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 199/2010; a prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. şi a celor ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; a dispoziţiilor art. 169 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 204 şi 211 C. proc. civ.
Toate celelalte susţineri încadrate de către recurent în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cu excepţia criticii referitoare la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, susceptibilă a fi cercetată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) vor fi analizate prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile referitoare la modul de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţa de apel vor fi analizate în mod distinct.
1. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată următoarele:
Recurentul a susţinut, în primul rând, încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, prin desemnarea unui expert a cărui specialitate nu corespunde domeniului în care s-a efectuat expertiza tehnică ale cărei concluzii au fost valorificate în adoptarea soluţiei finale.
În conformitate cu art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, „Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic, judiciar sau specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată.”
Expertul desemnat de către instanţa de apel, în cadrul rejudecării după casare, este atestat ca expert judiciar în domeniul proprietăţii intelectuale - brevete de invenţie, specializare de sine - stătătoare regăsită la poziţia 84 în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 199/2010.
Această specializare a expertului implică efectuarea de expertize în litigii de proprietate intelectuală ce au ca obiect valabilitatea ori contrafacerea unui brevet, prin prisma legislaţiei specifice, ceea ce înseamnă că se procedează la desemnarea unui asemenea expert atunci când obiectivele lucrării de specialitate sunt stabilirea caracteristicilor tehnice ale produsului ce reprezintă obiectul brevetului de invenţie (care poate fi şi un procedeu sau metodă, după caz), în raport de revendicările brevetului şi de desenele ce le însoţesc, şi compararea lor cu un produs din stadiul tehnicii (în cazul cererii privind înregistrarea valabilă a invenţiei) sau cu unul folosit în concret de către pârâtul din acţiunea în contrafacere, în vederea identificării unei eventuale identităţi sau echivalenţe între produsele comparate.
În speţă, expertiza tehnică dispusă a avut obiectivul arătat anterior ca fiind specific acţiunii în contrafacere, atunci când pârâtul pretinde că a folosit, în activitatea sa, un produs diferit de cel ce constituie obiect al invenţiei brevetate de către reclamantul într-o asemenea acţiune, cu scopul de a se determina dacă pârâtul a folosit sau nu invenţia, astfel cum pretinde reclamantul.
În aceste condiţii, raportul de expertiză întocmit de un expert judiciar atestat în specialitatea proprietate intelectuală - brevete de invenţie respectă prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, dar şi pe cele din art. 11 alin. (1), la care recurentul a făcut referire, atât timp cât expertul desemnat este înscris în tabelul nominal al experţilor judiciari cu specialitatea menţionată.
Susţinând contrariul, recurentul face referire la domeniul tehnic ce interesează invenţia însăşi, or, după cum rezultă din Nomenclatorul menţionat anterior, în litigiile de proprietate intelectuală, specializarea este recunoscută generic pentru această materie de drept, cu singura diferenţiere între formele de proprietate intelectuală, respectiv brevet de invenţie, mărci, desene şi modele industriale şi topografii de circuite.
Fiind expres prevăzută de legiuitor, specializarea respectivă este obligatorie şi trebuie respectată ca atare, astfel încât în litigiile de proprietate intelectuală nu ar putea fi desemnat, faţă de regula din art. 14, un expert care să nu fie atestat ca specialist în proprietate intelectuală.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca expertizele în litigiile privind brevete de invenţie să fie efectuate de specialişti chiar în domeniul invenţiei, ar fi trebuit să prevadă categorii distincte în cadrul specializării generice proprietate intelectuală - brevete de invenţie, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât aprecierea respectării art. 14 din O.G. nr. 2/2000 se raportează la specializarea expres prevăzută în nomenclator.
În mod evident, la momentul desemnării expertului judiciar, instanţa de judecată poate avea în vedere, pe lângă specializarea în proprietate intelectuală, calificarea profesională a expertului, la cererea uneia dintre părţi şi după dezbaterea în contradictoriu a calificării necesare efectuării expertizei.
Acest lucru nu este, însă, obligatoriu, faţă de modul de reglementare a specializărilor în materia proprietăţii intelectuale, arătat anterior, astfel încât desemnarea unui expert judiciar care nu are pregătire tehnică în chiar domeniul invenţiei nu atrage nulitatea raportului de expertiză întocmit, fiind suficient că expertul este atestat în proprietate intelectuală - brevete de invenţie.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 2223 din 27 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în ciclul procesual anterior, casarea deciziei de apel s-a dispus pentru că expertul proprietate intelectuală - brevete de invenţie s-a pronunţat şi asupra drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, cu toate că pentru acest ultim obiectiv al expertizei se prevede o specializare a expertului distinctă de cea în materia brevetelor de invenţie şi nu a rezultat că expertul avea o dublă specializare.
Nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la specializarea necesară clarificării aspectelor tehnice şi nu s-a dat vreo îndrumare pe acest aspect, contrar susţinerilor recurentului, astfel încât nu se poate reproşa instanţei de rejudecare nerespectarea deciziei de casare.
În acest context şi ţinând cont de faptul că, în cadrul rejudecării, a fost numit un expert atestat în brevete de invenţie, criticile recurentului sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
Pe cale de consecinţă, urmează a fi respinse şi susţinerile referitoare la greşelile tehnice pretins regăsite în raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat C.C., a căror finalitate, în strânsă legătură cu criticile anterioare, vizând calificarea profesională a expertului, este aceea a înlăturării raportului de expertiză, ca fiind întocmit de un expert care nu avea competenţă în domeniu.
Pe lângă faptul că formaţia profesională originară a expertului specializat în brevete de invenţie, în raport cu obiectul brevetului, nu poate atrage nulitatea raportului de expertiză, este de precizat că recurentul - reclamant a beneficiat de un expert consilier, care şi-a expus punctul de vedere într-un raport separat şi care a fost analizat de către instanţa de apel. Ca atare, partea a avut posibilitatea efectivă de a combate pretinsele greşeli ale expertului desemnat.
Mai mult, cu toate că a criticat calificarea profesională a expertului C.C., se observă că este aceeaşi ca a celorlalţi experţi care au întocmit lucrări de specialitate asupra aceleiaşi invenţii (fie în prezenta cauză, fie în cadrul urmăririi penale).
Reclamantul a indicat, ca expert consilier, tot un specialist în proprietate intelectuală - brevete de invenţie, respectiv pe expertul F.R., cel care efectuase expertiza în acest dosar, în ciclul procesual anterior (fără vreo contestare a calificării expertului).
Mai mult, expertul desemnat de instanţă a precizat (fila 8 vol. III Dosar nr. 23/119/2003* Curtea de Apel Braşov) că este inginer în tehnologia construcţiilor de maşini, specializare cu spectru larg, printre care se numără şi termotehnica şi mecanica fluidelor, totodată, că expertul consilier al reclamantului este tot inginer T.C.M.. Se reţine, de asemenea, că expertul B.A., ce a efectuat lucrarea de specialitate în Dosarul penal nr. 74/P/2004 la I.P.J. Covasna, este inginer T.C.M. (anexă la raportul de expertiză C. - file 163 - 165 vol. II Dosar nr. 23/119/2003* Curtea de Apel Braşov).
În privinţa modului de efectuare a expertizei, prin prisma susţinerilor recurentului, se constată următoarele:
Criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. tind la nulitatea raportului de expertiză pentru neconvocarea părţilor la una dintre deplasările în teren a expertului, reprezentând o reiterare a unora dintre motivele cererii de recuzare a expertului, cerere formulată la termenul la care s-a învederat depunerea raportului şi soluţionată la termenul de judecată din 5 martie 2013.
În acest context şi faţă de dispoziţiile art. 204 cu referire la art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea de recuzare se atacă odată cu fondul, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că norma de procedură invocată de către reclamant nu a fost încălcată, atât timp cât convocarea părţilor este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., doar pentru efectuarea unei lucrări „la faţa locului”, în speţă, la sediul societăţii pârâte, unde s-a pretins de către reclamanţi că s-ar fi folosit invenţia.
Deplasarea expertului într-o altă localitate, respectiv la Mediaş, a fost justificată de obţinerea, la solicitarea pârâtei, de explicaţii suplimentare de la proiectantul arzătorului pe care pârâta a pretins că l-a folosit în realitate (şi nu arzătorul brevetat de reclamanţi), astfel încât sunt incidente, în acest caz, prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării”, pentru care nu este obligatorie convocarea părţilor, în condiţiile alin. (1).
De altfel, şi reclamantul a oferit asemenea lămuriri, inclusiv prin deplasarea la sediul expertului în data de 18 decembrie 2012, fără prezenţa părţii adverse.
Împotriva raportului în care s-au materializat datele şi informaţiile obţinute de către expert, părţile au posibilitatea formulării de obiecţiuni, astfel încât nu se poate considera că li se aduce vreo vătămare prin neparticiparea la celelalte acte premergătoare întocmirii raportului, ce nu implică deplasarea efectivă la faţa locului.
Contrar susţinerilor recurentului, expertul nu a procedat la audierea unui martor, substituindu-se, în acest fel, judecătorului, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ci a clarificat anumite aspecte relevate de documentaţia legată de proiectul deja menţionat, ce i-a fost pusă la dispoziţie expertului de către pârâtă.
Ca atare, urmează a fi respinse susţinerile referitoare la încălcarea normelor de procedură de către expertul desemnat de către instanţă.
În privinţa principiului nemijlocirii ce guvernează administrarea probelor, criticile vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 169 C. proc. civ. de către instanţa de apel nu au temei.
Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut, într-adevăr, că soluţia de casare cu trimitere echivalează cu anularea în tot a probelor administrate, însă s-a făcut expres referire doar la cele administrate în apel în ciclul procesual anterior, aşadar nu şi a celor administrate în faţa primei instanţe, după cum pretinde recurentul.
Dovadă în acest sens este faptul că instanţa de rejudecare a valorificat declaraţiile unora dintre martorii audiaţi la tribunal (L.M.S., S.A.), considerând că se coroborează cu concluziile raportului de expertiză C.C.
Considerentul enunţat în decizia recurată nu reflectă în mod corect prevederile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat”. Întrucât soluţia de casare din ciclul procesual anterior a fost dispusă în considerarea nulităţii raportului de expertiză şi a nemotivării deciziei de apel, în cadrul rejudecării, urma a fi refăcută expertiza (cu respectarea specializării experţilor), fără ca nulitatea să afecteze probele administrate anterior în apel, cu atât mai puţin probele administrate în cursul judecăţii în primă instanţă.
Cu toate acestea, se observă că interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ. nu a condus la aplicarea normei într-o modalitate de natură a vătăma drepturile reclamantului şi nici nu justifica reaudierea de martori, la solicitarea reclamanţilor.
Astfel, probele administrate în faza apelului din ciclul procesual anterior, înainte de efectuarea expertizei (constatate în recurs ca fiind nulă) au constat doar în interogatoriul pârâtei, reaudierea martorului S.A. şi depunerea de înscrisuri. Or, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste probe, în măsura în care a fost posibilă coroborarea lor cu alte dovezi administrate, inclusiv a depoziţiei lui S.A., ceea ce lipseşte de relevanţă considerentul referitor la efectele soluţiei casării asupra probelor administrate în faza apelului din ciclul anterior.
Cât priveşte solicitarea reclamanţilor de reaudiere a martorilor chemaţi în faţa primei instanţe, tocmai pentru că soluţia de casare nu a afectat decât probele eventual administrate în apel după întocmirea expertizei constatate ca fiind nulă, nu se impunea refacerea tuturor probelor administrate în cursul întregului proces, inclusiv la tribunal.
Aşadar, instanţa de rejudecare nu avea obligaţia să procedeze la reaudierea martorilor, eventuala readministrare a unei asemenea probe fiind, însă, posibilă, dacă instanţa aprecia a fi necesară. În acest sens, sunt aplicabile dispoziţiile art. 295 alin. (2), 315 alin. (3)1 şi 316 C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că instanţa va putea încuviinţa refacerea probelor administrate la prima instanţă, dacă va considera că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
Instanţa de rejudecare a făcut aplicarea acestor norme atunci când a apreciat că reaudierea solicitată de către reclamanţi nu este utilă cauzei, motiv pentru care Înalta Curte constată că susţinerile recurentului pe acest aspect sunt nefondate şi le va înlătura ca atare.
În ceea ce priveşte recuzarea expertului C.C., instanţa de apel a soluţionat cererea cu acest obiect formulată de către reclamantul M.D., în sensul respingerii, prin încheierea din camera de consiliu de la 5 martie 2013.
Se observă că, în sprijinul cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 204 cu referire la art. 27 C. proc. civ., recurentul a invocat, în parte, motive identice cu cele pentru care a pretins încălcarea de către expert, cu ocazia efectuării lucrării de specialitate, a normelor de procedură, reiterate în recurs şi analizate ca atare în prezenta decizie, astfel încât considerentele deja expuse pentru înlăturarea lor sunt pe deplin valabile şi în contextul susţinerilor referitoare la cererea de recuzare.
În privinţa motivelor recuzării care nu se suprapun susţinerilor analizate anterior, se constată că, prin motivele de recurs, au fost reiterate motivele cererii de recuzare, fără a se formula în concret critici de nelegalitate împotriva considerentelor reţinute în acea încheiere de şedinţă, drept pentru care, în absenţa unor motive susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a dispoziţiei de respingere a cererii de recuzare a expertului, susţinerile recurentului urmând a fi înlăturate.
Cât priveşte susţinerile privind aplicarea prevederilor art. 211 C. proc. civ., audierea expertului de către instanţa de judecată este justificată de necesitatea unor lămuriri în legătură cu lucrarea de specialitate efectuată, astfel încât este la latitudinea exclusivă a instanţei, a cărei apreciere asupra oportunităţii chemării expertului în faţa instanţei în acest scop nu este o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie a acesteia, situaţie în care verificarea sa excede atribuţiilor instanţei de recurs, circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei, în contextul cazurilor de modificare ori de casare din art. 304 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte incidenţa cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea pretenţiilor băneşti ale titularilor brevetului de invenţie constând într-un arzător cu jeturi multiple, cu protecţie începând din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu persoana juridică despre care reclamanţii au afirmat că a folosit invenţia în perioada 2001 - 2003.
În condiţiile în care tribunalul a respins cererea de chemare în judecată faţă de împrejurarea neefectuării unei expertize de specialitate, în decursul celor aproape 7 ani cât s-a desfăşurat judecata în primă instanţă şi faţă de dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de rejudecare a apelului reclamanţilor a menţinut sentinţa tribunalului, valorificând întregul probatoriu administrat, inclusiv concluziile expertizei realizate în cadrul rejudecării.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în esenţă, că în perioada 2001 - 2003 societatea pârâtă nu a utilizat arzătorul brevetat de către reclamanţi, ci arzătoare care corespund funcţional şi constructiv proiectului întocmit de I. Mediaş, reflectat în desenul tehnic, ce coincide cu desenul tehnic, ce a stat la baza omologării în anul 1996 a arzătoarelor efectiv folosite ulterior în unitate, inclusiv în perioada în discuţie.
Această concluzie s-a întemeiat pe faptul că între arzătorul omologat şi cel brevetat există deosebiri esenţiale din punct de vedere constructiv şi funcţional, care determină soluţii tehnice diferite pentru evacuarea aerului de răcire şi generează efecte tehnice diferite. Mai mult, din punct de vedere constructiv, sub anumite aspecte, invenţia nu este aptă de a fi pusă în practică, ceea ce înseamnă că nu s-au folosit arzătoarele brevetate, ci cele omologate.
Recurentul a susţinut că, formulând critici asupra invenţiei (prin relevarea pretinselor deficienţe constructive şi funcţionale ale acesteia), implicit cu acordarea brevetului de către O.S.I.M., expertul C.C. s-a pronunţat asupra unor probleme care nu au făcut parte din obiectivele expertizei şi nici din obiectul procesului.
Cu toate că aceste susţineri ale recurentului au vizat raportul de expertiză, se constată că, în realitate, privesc motivarea deciziei recurate, atât timp cât instanţa de apel a preluat constatările expertului judiciar şi le-a integrat în raţionamentul juridic pe baza căruia şi-a fundamentat soluţia adoptată în cauză.
Nu s-ar putea considera că motivele de recurs astfel formulate impun cercetarea eventualei depăşiri a limitelor procesului fixate prin cererea de chemare în judecată, deoarece nu se susţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra întrunirii condiţiilor de registrabilitate a invenţiei, respectiv a condiţiei aplicabilităţii industriale, ci faptul că s-au reţinut elemente care nu au legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contrafacerea brevetului prin folosirea invenţiei de către pârâtă. Aşadar, în raport de conţinutul şi finalitatea motivelor de recurs, ar trebui cercetat dacă decizia recurată conţine considerente străine de natura pricinii, respectiv de cererea în contrafacere.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, preluând constatările expertului judiciar şi apreciind că soluţia constructivă din brevetul de invenţie nu este aptă de a fi pusă în practică, instanţa de apel a valorificat această constatare pentru a conchide că invenţia nu putea fi folosită de către pârâtă, iar acest considerent este relevant pentru soluţionarea cererii în contrafacerea brevetului, care presupune verificarea împrejurării dacă pârâta a folosit sau nu invenţia brevetată.
În acelaşi context, recurentul a susţinut că, în mod greşit, constatările expertului - preluate de către instanţă - se bazează pe un desen din brevet, şi nu pe conţinutul revendicării, cu încălcarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma în vigoare la data cererii de brevet), în raportul de expertiză denaturându-se explicaţiile oferite de către reclamant în legătură cu pretinsa deficienţă constructivă sesizată de către expert.
În esenţă, expertul C.C. a constatat că, la arzătorul brevetat, spira metalică are rolul de a fixa izolaţia din fibră ceramică. Conform descrierii brevetului, spira se află între corpul arzătorului la interior şi tubul de protecţie termică la exterior, însă, conform desenelor ce însoţesc descrierea invenţiei, izolaţia din fibră ceramică se află în exteriorul tubului de protecţie termică, ceea ce face ca tehnic, ştiinţific, montarea spirei metalice să fie practic imposibilă în varianta din brevet.
Din aceste constatări, rezultă că expertul a semnalat o discrepanţă între descrierea brevetului şi desenele ce prezintă un exemplu de realizare a invenţiei, nu între conţinutul revendicării şi desene, pentru a se stabili dacă acestea din urmă reflectă sau nu în mod corect întinderea protecţiei, faţă de art. 34 alin. (2) din Lege, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.
De altfel, expertul nu şi-a motivat concluzia imposibilităţii constructive exclusiv pe baza desenului invocat de recurent, ci prin raportarea, în primul rând, la descrierea brevetului, care trimite la acel desen (pag. 11 din raport, primul paragraf) şi din care reiese că spirala metalică este plasată în interiorul arzătorului (între corpul acestuia şi tubul de protecţie). Or, recurentul nu a făcut nicio referire la descriere şi nu a arătat în concret cum ar fi posibilă fixarea fibrei ceramice - plasate, potrivit susţinerilor sale, în exteriorul arzătorului - dacă spirala de fixare este plasată aşa cum se arată în descrierea invenţiei.
Contrar susţinerilor recurentului, raportul nu denaturează în vreun fel explicaţiile date expertului, cât timp s-au citat pasaje din acestea, iar acestea relevă contrarietatea între textul revendicării şi desen (fără vreo referire, însă, la descrierea invenţiei chiar prin brevet).
Aspectele referitoare la obturarea orificiilor de evacuare a aerului din tubul de protecţie de către izolaţia din fibră ceramică ori la mediul oxidant din cuptor sunt lipsite de relevanţă pentru aprecierea asupra posibilităţii constructive a arzătorului brevetat, cât timp nu interesează cauza dacă invenţia este sau nu eficientă din punctul de vedere al evacuării aerului de răcire ori al procesului arderii cahlelor de teracotă şi, de altfel, instanţa de apel, cu toate că a consemnat constatările expertului pe acest aspect, nu le-a valorificat în vreun fel în considerentele esenţiale pe care şi-a fundamentat soluţia adoptată.
Din perspectiva posibilităţii folosirii efective a invenţiei de către pârâtă, este suficientă constatarea imposibilităţii punerii în practică a invenţiei, faţă de modul de descriere a elementelor evidenţiate anterior, în condiţiile în care atât izolaţia din fibră ceramică, cât şi spirala metalică de fixare a acesteia, se regăsesc în toate cazurile în componenţa arzătorului, potrivit revendicării brevetului, care le menţionează expres.
Este de precizat, de altfel, că aprecierea pe acest aspect a reprezentat doar unul dintre argumentele pentru care instanţa de apel a constatat că pârâta nu a folosit invenţia.
Astfel, după cum s-a arătat deja, prin decizia recurată s-a constatat că există identitate între desenul tehnic, întocmit iniţial de proiectantul I. Mediaş, şi desenul tehnic, pe baza căruia a fost omologat în anul 1996 arzătorul proiectat şi, de asemenea, că arzătorul brevetat este diferit de cel omologat. Pentru a conchide în acest fel, instanţa de apel s-a bazat nu numai pe concluziile expertului judiciar, ci şi pe depoziţia martorului B.A., audiat în cursul rejudecării, cel care a întocmit expertiza judiciară în cadrul urmăririi penale în Dosarul nr. 74/P/2004 la I.P.J. Covasna.
S-a reţinut că arzătorul omologat a fost folosit la unitatea pârâtă începând cu anul 1996, inclusiv în perioada 2001 - 2003.
Recurentul a contestat identitatea dintre desenele tehnice menţionate anterior, pentru a susţine că desenul iniţial al proiectantului I. nu a permis executarea arzătorului, fiind necesară modificarea substanţială a desenului şi, practic, realizarea unui proiect de către reclamantul R.T.Z., ce s-a materializat în documentaţia, pe baza căreia a fost omologat arzătorul proiectat. Instanţa de apel a constatat că reclamantul menţionat doar a pus în practică proiectul I., împreună cu echipa pe care a coordonat-o.
Înalta Curte apreciază că, în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubiri pentru folosirea invenţiei, în temeiul Legii nr. 64/1991, şi nu a proiectului concretizat în desenul (cât timp proiectul este diferit de obiectul invenţiei), este lipsit de relevanţă în cauză dacă reclamantul R.T.Z. a creat desenul, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs, ori doar a executat arzătorul după desenul proiectantului.
Ceea ce este esenţial, în cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, este faptul că arzătorul executat conform desenului a fost efectiv folosit de către pârâtă după anul 1996, iar prin motivele de recurs nu s-a contestat acest aspect, după cum nu s-a contestat nici faptul că arzătorul (denumit cel „vechi” în recurs) este diferit de arzătorul brevetat (cel „nou”).
Prin motivele de recurs, s-a pretins că, în anul 2000, când reclamantul R.T.Z. era director al societăţii pârâte, s-ar fi înlocuit arzătoarele cu cele brevetate, care ar fi fost folosite în perioada 2001 - 2003.
Această ultimă susţinere, pe lângă faptul că atestă că nu se contestă faptul folosirii anterioare în unitate a arzătorului omologat (cel „vechi”), din moment ce se afirmă că a fost înlocuit abia în 2000, contrazice însăşi motivarea cererii de chemare în judecată formulată la data de 19 decembrie 2003, prin care s-a arătat că invenţia s-a aplicat de către pârâtă încă din anul 1995 şi până în prezent, aşadar până în anul 2003, fiind evident că reclamanţii au asimilat la început arzătorul brevetat cu cel omologat în baza desenului.
Chiar prin cererea de apel, reclamanţii au reproşat primei instanţe că nu a cercetat fondul şi nu a analizat apărarea lor, în sensul că, din probele administrate, se observă că diferenţa dintre arzătorul brevetat şi cel omologat nu semnifică modificarea principiilor de răcire sau de utilizare a arzătorului şi se încadrează în revendicarea din brevet, chiar dacă, din punct de vedere constructiv, cele două arzătoare nu sunt absolut identice; este vorba despre diferenţe neesenţiale şi nu despre principiul sau modul de funcţionare, producând acelaşi efect tehnic.
Or, după cum s-a arătat, ca urmare a expertizei de specialitate efectuate cu ocazia rejudecării, instanţa de apel a constatat nu numai că există diferenţe esenţiale între arzătorul omologat în 1996 şi cel brevetat, dar că soluţiile pe care acestea se bazează conduc la efecte tehnice diferite. Motivele de recurs nu conţin critici pe acest aspect, ci, după cum s-a arătat, tind la înlăturarea raportului de expertiză C.C. din alte perspective, deja analizate (specializarea expertului, încălcarea normelor de procedură, depăşirea competenţelor expertului în legătură cu analiza posibilităţii invenţiei de a fi pusă în practică, a lipsei de eficienţă a acesteia).
Cât priveşte opinia expertului consilier al recurentului - reclamant, F.R.S. (acelaşi cu cel care a efectuat expertiza judiciară în ciclul procesual anterior), recurentul a criticat decizia în raport de cel de-al doilea obiectiv al expertizei, anume folosirea invenţiei de către pârâtă în perioada 2001 - 2003, nu şi în legătură cu obiectivul nr. 1, care privea diferenţele dintre arzătoare rezultând din modalitatea de funcţionare şi construire a acestora. De altfel, şi expertul consilier a semnalat aceste diferenţe, însă concluziile sale au accentuat posibilitatea constructivă a invenţiei şi eficienţa acesteia, în combaterea raportului de expertiză C.C.
În aceste condiţii, susţinerile din recurs în sensul că, deşi arzătorul omologat este diferit de cel brevetat, a fost înlocuit de către reclamantul R.T.Z. în anul 2000, care nu coincid cu cele din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, sunt susţineri noi în proces, ca atare inadmisibile, formulate fiind omisso medio.
Se constată că recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, finalitate care nu poate fi acceptată, deoarece atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei, prin prisma cazurilor de recurs enumerate limitativ în art. 304 C. proc. civ., care nu includ reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.
Mai mult, această finalitate nu poate fi primită, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, recurentul urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt prin adăugarea unui element faptic nou, nerelevat prin cererea de chemare în judecată şi de apel, anume înlocuirea arzătorului „vechi” în anul 2000 (respectiv, în perioada când reclamantul R.T.Z. era director al societăţii pârâte) şi, din această nouă perspectivă, a criticat ignorarea depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză.
În acest sens, recurentul a selectat din declaraţiile martorilor referirile acestora la montarea arzătoarelor omologate de către echipa condusă de reclamantul R.T.Z., aşadar, la perioada anterioară anului 2000 (care, deci, nici măcar nu au în vedere faptul pretins al înlocuirii efective a arzătoarelor omologate cu cele brevetate, în anul 2000). Or, acest aspect a fost deja integrat în situaţia de fapt de către instanţa de apel, pe baza căruia a reţinut că arzătoarele omologate, executate şi instalate de către echipa condusă de reclamantul menţionat, au fost folosite după anul 1996. Recurentul nu a invocat existenţa vreunui înscris referitor la dispoziţia conducerii de înlocuire a arzătoarelor în anul 2000, executarea efectivă a arzătoarelor brevetate după documentaţia brevetului, montarea lor.
Drept urmare, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului referitoare la constatările expertului în legătură cu cel de-al doilea obiectiv al expertizei, vizând absenţa datării arzătorului examinat la faţa locului, ce fusese în prealabil conservat, în vederea examinării, cu ocazia cercetării locale efectuate de către instanţa de apel. Este suficient faptul că s-a constatat că arzătorul omologat a fost folosit efectiv, revenind reclamanţilor sarcina probării înlocuirii lui cu arzătorul brevetat. De altfel, chiar dacă pârâta nu ar fi folosit arzătoarele omologate în perioada 2001 - 2003, acest fapt nu ar fi însemnat prin el însuşi că în acea perioadă s-au folosit arzătoarele brevetate, fapt care ar fi trebuit probat în mod distinct de către reclamanţi, în primul rând, prin probarea înlocuirii lor în anul 2000, astfel cum s-a susţinut, ceea ce nu s-a întâmplat.
Cât priveşte raportul de expertiză întocmit de B.A. în iulie 2004, excede atribuţiilor instanţei de judecată în prezenta cauză verificarea modului în care s-a efectuat acea expertiză, ce reprezintă o probă extrajudiciară în cauză şi care nici nu a fost considerată drept un mijloc de probă relevant, instanţa de apel valorificând exclusiv depoziţia acelui expert ca martor audiat în faza rejudecării apelului.
Urmează a fi înlăturate şi celelalte susţineri ale recurentului privind alte aspecte de fapt referitoare la tipul de arzător folosit în perioada 2001 - 2003, atât timp cât nu s-a contestat utilizarea arzătoarelor omologate şi nu s-a probat înlocuirea acestora cu arzătoarele brevetate, astfel cum s-a pretins.
În consecinţă, vor fi respinse motivele de recurs vizând motivarea deciziei recurate, în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte incidenţa cazului de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, referitoare la obligaţia de informare a unităţii de către inventator, nu au incidenţă în cauză, în condiţiile în care reglementează problema titularului brevetului de invenţie în cazul unui raport juridic de muncă (art. 5 alin. (1) lit. a)) sau de cercetare (art. 5 alin. (2)), din perspectiva îndeplinirii ori a neîndeplinirii obligaţiei de informare. Or, obiectul învestirii instanţei de judecată îl reprezintă pretenţiile inventatorilor în legătură cu folosirea invenţiei, şi nu calitatea de titular al brevetului în cadrul unui raport juridic între părţile în proces, de natura celui anterior menţionat.
Ca atare, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului pe acest aspect.
Cât priveşte nesoluţionarea cererilor reclamanţilor pentru defalcarea, individualizarea şi nominalizarea cheltuielilor ocazionate de prezentul proces, se reţine că, în susţinerea acestei critici, recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 277 C. proc. civ., conform cărora „Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.”
Se constată că norma citată nu este incidentă în speţă, în condiţiile în care reclamanţii nu au fost obligaţi la plata unor cheltuieli de judecată prin decizia recurată, a căror defalcare între debitori să fie necesară în considerarea raportului juridic de drept substanţial dintre aceştia.
În măsura în care recurentul a avut în vedere, prin această critică, modul în care reclamanţii au suportat costul onorariilor de expert stabilite în sarcina lor, se apreciază că, în absenţa vreunei norme de procedură prin care să se reglementeze atare aspect, acesta interesează exclusiv desocotirea între reclamanţi, care pot avea în vedere felul raportului juridic dintre ei ori pot stabili, de comun acord, o altă modalitate de plată.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul M.D., ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul R.T.Z. împotriva Deciziei nr. 859/Ap din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 691/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 731/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
