ICCJ. Decizia nr. 893/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 893/2015
Dosar nr.15456/3/2012
Şedinţa publică din 24 martie 2015
Deliberând asupra recursului cu care a fost învestită, a constatat următoarele:
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 2 mai 2012 sub nr. 15456/3/2012, reclamanta SC W.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC A.I.B. SA şi SC P. SA, solicitând instanţei: să constate nulitatea absolută a protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996, a Anexei nr. 1 (procesul-verbal de predare-primire din aceeaşi dată) şi a Anexei nr. 2 ale aceluiaşi protocol, încheiate între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA şi SC A.I.B. SA, cu privire la spaţiul comercial situat în Calea M., sector 2, Bucureşti; - să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor mai-sus menţionate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietar al imobilului-spaţiu comercial situat în Calea M., sector 2, Bucureşti, în urma divizării societăţii comerciale SC H.T. SRL, astfel cum rezultă din protocolul autentificat la data de 29 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public „I.M. şi D.A.M.”. La rândul său, SC H.T. SRL a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC G. SA şi autentificat în data de 8 aprilie 2002 de către Biroul Notarial Public „M.M.”.
A arătat reclamanta că în anul 1990 imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei întreprinderi de stat I.C.L. A., devenită ulterior SC D. SA (actualmente SC P. SA), fiind transmis în urma adoptării H.G. nr. 765/1990 către M.A.I.A., I.P.C.C. Bucureşti, Popeşti Leordeni, transformată ulterior în societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 şi devenită SC G. SA. Fosta I.P.C.C. Bucureşti, devenită ulterior SC G. SA a dobândit proprietatea imobilului în cauză prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
În baza actelor normative mai-sus menţionate, spaţiul comercial în litigiu a fost predat către I.P.C.C. Bucureşti prin protocolul de predare-primire din 12 noiembrie 1990, iar dreptul de proprietate asupra spaţiului a fost recunoscut în mod expres şi pe cale judiciară, respectiv, prin sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în contradictoriu cu SC D. SA în Dosarul nr. 3531/1995. Prin această hotărâre, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că SC G. SA este proprietara spaţiului comercial aflat în litigiu. Cu toate acestea, ignorând efectele unei hotărâri judecătoreşti ce îi era pe deplin opozabilă, fosta SC D. SA (actualmente pârâta SC P. SA) a predat fictiv acelaşi spaţiu către fosta SC A. SA Bacău (actuala SC A.I.B. SA).
În acest sens, a susţinut reclamanta că au fost încheiate în mod fraudulos protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996 cu Anexele nr. 1 şi 2, prin care s-a consemnat, contrar realităţii faptice şi juridice, că „s-a predat de către SC D. SA către SC A. SA Bacău spaţiul comercial cu profil de comercializare produse carne situate în Calea M.”. În cuprinsul protocolului şi anexelor aferente s-a menţionat ca temei juridic art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995, deşi actul normativ menţionat nu a produs prin simpla lui adoptare efecte translative de proprietate, aspect ce rezultă în mod expres din art. 4 alin. (2) din acelaşi act. În conformitate cu această dispoziţie, „transferul proprietăţii se va face în condiţiile legii”, ceea ce însemna că transmiterea proprietăţii unităţilor ce intrau sub incidenţa H.G. nr. 391/1995, inclusiv spaţiul din Calea M. specializat în comercializarea de produse din carne, putea opera doar dacă era conformă legii.
În speţă, o nouă transmitere a dreptului de proprietate de la SC D. SA către alţi subdobânditori nu se putea efectua. Niciuna din instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare nu a putut cerceta însă validitatea titlului exhibat de revendicatoarea SC A.I.B. SA, pentru că în caz contrar, ar fi însemnat să soluţioneze cauza extra petita, cu depăşirea limitelor în care au fost învestite. Instanţele care au soluţionat cererea de revendicare au procedat doar la compararea celor două titluri opuse reciproc de ambele părţi litigante, pornind de la premisa aparenţei lor validităţi.
În urma comparării, instanţele sesizate au dat eficienţă titlului invocat de SC A. SA Bacău, pentru simplul considerent că acesta ar fi fost transcris la data de 11 iulie 1996, anterior transcrierii titlului autorului subscrisei efectuată la data de 30 iunie 1998. Pe aceeaşi linie de gândire, s-a conchis că titlul revendicatoarei SC A.I.B. SA este preferabil, întrucât a fost întabulat la data de 13 decembrie 2000, prin comparaţie cu titlul reclamantei, care s-a intabulat la data de 24 aprilie 2002.
Aşadar, unicul criteriu de preferabilitate avut în vedere de instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare a fost acela al anteriorităţii transcrierii şi intabulării, fără ca acestea să fi analizat validitatea sau nevaliditatea titlului de care s-a prevalat SC A.I.B. SA, respectiv protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996, cu anexele aferente.
S-a invocat de către reclamantă faptul că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României din 1991, reluat şi în forma Constituţiei din 2003, tratatele internaţionale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. La data de 1 aprilie 1996 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului beneficia de aplicare prioritară, directă şi imediată în dreptul intern, consfinţind alături de Constituţie, drepturi fundamentale, cum este şi dreptul de proprietate, de care se bucură atât persoanele fizice, cât şi cele juridice.
SC G. SA dispunea de un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum această noţiune a fost explicitată în jurisprudenţa C.E.D.O.
Actele contestate sunt contrare ordinii de drept, fiind emise cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a puterii lucrului judecat, decurgând din sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei sect. 2 Bucureşti.
Sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a stabilit cu putere de lege, confirmând de altfel, situaţia faptică şi juridică preexistentă, că dreptul de proprietate al SC G. SA s-a născut încă din anul 1990.
În considerentele aceleiaşi hotărâri, pronunţate în contradictoriu cu SC D. SA, considerente care nu mai pot fi rediscutate, s-a reţinut că reclamanta SC G. SA a devenit proprietara spaţiului comercial în litigiu, „prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece la data promulgării legii acestea se aflau în patrimoniul reclamantei”.
Actele contestate au fost emise cu încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi” şi „nimeni nu poate da ceea ce nu are”.
Reclamanta a arătat totodată că actele contestate s-au fondat pe o cauză ilicită. În speţă, această exigenţă a legalităţii cauzei nu a fost satisfăcută, în contextul în care semnatarii Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi anexelor din aceeaşi dată au ignorat efectele H.G. nr. 765/1990, ale Legii nr. 15/1990 şi ale unei hotărâri judecătoreşti prin care cel care pretindea transmiterea spaţiului, fostul SC D. SA, fusese declarat în mod expres non-dominus.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 cu rap. la art. 44 din actuala Constituţie, art. 481 din vechiul C. civ. cu rap. la art. 555 din noul C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966-art. 968 din vechiul C. civ. cu rap. la art. 1235-art. 1238 din noul C. civ., H.G. nr. 765/1990, precum şi toate celelalte norme juridice şi principii mai-sus invocate.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4778 din 11 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta SC W.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC A.I.B. SA şi SC P. SA, având drept obiect, constatarea nulităţii absolute a Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi a Anexelor nr. 1 şi nr. 2, încheiate între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA şi SC A.I.B. SA, cu privire la spaţiul comercial situat în Calea M., sector 2 Bucureşti şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Instanţa de fond a reţinut că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea, fără plată, din patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producţie din domeniile morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, a spaţiilor comerciale, precum şi a terenurilor, dotărilor, utilajelor şi a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele 1-4 la acest act normativ. În anexa nr. 3 se menţionează trecerea spaţiului comercial din Bucureşti, Calea M., sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.
Societăţile nominalizate au încheiat la 1 aprilie 1996 protocolul de predare-primire cu anexele acestuia, act trecut în registrul de transcripţiuni la data de 11 iulie 1996 şi întabulat în cartea funciară la data de 15 noiembrie 2000, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 12828/2/2010 prin decizia civilă nr. 259 din 8 iunie 2011.
Din punctul de vedere al identităţii imobilului, tribunalul a reţinut că şi acest aspect a fost considerat ca fiind tranşat prin decizia menţionată anterior, în sensul că deşi se contestase iniţial, susţinerea nu a fost considerată întemeiată faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit în acea cauză.
De asemenea, prin protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996, SC D. SA, în calitate de predator, şi SC A. SA Bacău, în calitate de primitor, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spaţii comerciale în patrimoniul societăţilor comerciale cu activităţi de producţie, s-a transmis fără plată din patrimoniul primei societăţi în patrimoniul celei de-a doua spaţiul comercial cu profil de comercializare preparate din carne situat în Bucureşti, Calea M., sector 2. La acest proces-verbal a fost întocmită şi Anexa nr. 1 şi 2 ce confirmă predarea efectivă a spaţiului cu întregul inventar.
Potrivit susţinerilor părţilor, actelor de la dosar, dar şi a considerentelor hotărârilor pronunţate anterior între părţi, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte succesiunea societăţilor implicate, SC A. SA Bacău a fost supusă unei fuziuni prin absorbţie, fiind absorbită de SC A.I. SA, aşa cum rezultă din hotărârea adunării generale a acţionarilor SC A. SA din 24 noiembrie 2005 şi din actul adiţional la contractul de societate şi statutul SC A.I. SA autentificat în data de 5 decembrie 2005 de Biroul Notarial Public I.S.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut şi că I.P.C.C. Bucureşti, Popeşti-Leordeni, a devenit SC G. SA care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 8 aprilie 2002 de Biroul Notarial Public M.M. şi înscris în carte funciară la 8 mai 2002, a înstrăinat imobilul revendicat pârâtei SC H.T. SRL. Ulterior, SC H.T. SRL s-a divizat, imobilul revenind SC W.T. SRL conform proiectului de divizare din 13 august 2007 şi protocolului de predare-primire subsecvent, precum şi protocolului autentificat în data de 29 noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public I.M. şi D.A.M.
Referitor la spaţiul comercial în litigiu, prin H.G. nr. 765/1990, act normativ ce a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 280/09 noiembrie 1992, s-a prevăzut la art. 1 că „pe data prezentei hotărâri unităţile comerciale specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne trec din subordinea comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei”, iar conform art. 2 alin. (1): „Unităţile specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne se predau-preiau pe bază de protocol încheiat între părţi”. Potrivit art. 7, predarea şi preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990.
În considerentele sentinţei civile nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 7418/3/2007 în litigiul dintre reclamanta SC A.I.B. SA şi pârâta SC H.T. SRL, având ca obiect „revendicare”, instanţa a reţinut şi că o altă dovadă care atestă faptul că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiului de la SC D. SA către SC G. SA o reprezintă şi împrejurarea că ulterior, prin H.G. nr. 391/1995, în mod expres se transfera dreptul de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău.
Apărarea pârâtei sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat a fost considerată întemeiată, cu atât mai mult cu cât s-a statuat că în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, prin care s-a admis cererea formulată de SC G. SA şi s-a constatat că aceasta este proprietara spaţiului comercial situat în Calea M., sector 2, aceasta a fost obţinută în contradictoriu cu SC D. SA care la acel moment nu mai avea proprietate asupra spaţiului, dreptul de proprietate fiind transferat prin H.G. nr. 391/1995, anterior protocolului propriu-zis.
S-a mai reţinut şi că titlul autorului reclamantei, SC A. SA Bacău este anterior titlului autorului pârâtei, SC G. SA, este mai bine caracterizat şi a fost înscris în cartea funciară şi făcut opozabil terţilor anterior efectuării publicităţii titlului autorului pârâtei. De asemenea, s-a constatat că pentru imobilul din Calea M. cu destinaţie de spaţiu comercial figurează înregistrat la Direcţia Venituri Buget Local sector 2 reclamanta SC A.I.B. SA.
Astfel, instanţa de fond a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul în litigiu. Apelul declarat împotriva sentinţei nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost respins ca neîntemeiat. În considerentele deciziei nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, dată în soluţionarea recursului declarat împotriva acestei decizii, s-a reţinut că hotărârea judecătorească prin care autoarea pârâtei şi-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga omnes şi că numai transcrierea în registrul de transcripţiuni conferă opozabilitatea faţă de terţi a dreptului, iar reclamanta şi-a înscris dreptul său la data de 11 iulie 1996, în timp ce pârâta din acea cauză, autoarea pârâtei din cauza de faţă, la 30 iunie 1998. Totodată intabularea titlului reclamantei s-a realizat în 13 decembrie 2000, iar cea a pârâtei la data 24 aprilie 2002.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că H.G. nr. 765/1990 a realizat un transfer administrativ al unor unităţi specializate, din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, însă H.G. nr. 391/1995 a transferat active din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat şi pe cale de consecinţă instanţa de apel a interpretat şi aplicat judicios actele normative menţionate, momentul transferului dreptului de proprietate şi acela al opozabilităţii faţă de terţi, concluzionând asupra titlului mai bine caracterizat al reclamantei.
Prin urmare, dată fiind analiza titlurilor părţilor prin hotărârile pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi, nu se poate spune că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată, în soluţionarea acţiunii în revendicare dându-se eficienţă criteriilor de comparaţie a titlurilor.
În plus, deşi reclamanta a înţeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi a anexelor acestuia, s-a reţinut că prin hotărârile menţionate s-a oferit răspuns şi cu privire la susţinerile reclamantei conform cărora nu ar fi fost posibilă predarea spaţiului către fosta SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării documentelor contestate, 1 aprilie 1996, SC D. SA, nu mai avea calitatea de proprietar. Nu s-a putut astfel susţine că anterior nu s-a dat relevanţa juridică titlului invocat de reclamantă, sentinţa din 14 noiembrie 1995, în condiţiile în care în analiza lor, instanţele s-au aplecat asupra efectelor juridice ale acestei sentinţe.
Este de principiu, potrivit doctrinei şi practicii constante, că actul săvârşit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit fiind sancţionat cu nulitatea absolută. Însă, aşa cum s-a arătat şi în jurisprudenţa instanţei supreme se socoteşte „fraudă la lege”, atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte aceasta reprezintă o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 3577 din 28 noiembrie 2008).
Or, cele arătate mai sus, inclusiv în hotărârile judecătoreşti anterioare, descriu situaţia juridică a imobilului în litigiu, dar statuează şi din punct de vedere al titlurilor părţilor, şi reţinând că nu s-au probat alte împrejurări de fapt, tribunalul a apreciat că toate aceste elemente nu sunt de natură a concluziona asupra incidenţei „fraudei la lege”, astfel cum susţine reclamanta.
În plus, a mai reţinut tribunalul că nu s-a făcut dovada nici a intentării vreunei acţiuni în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal, poate cere ca instanţa de contencios să verifice legalitatea actului, în situaţia în care actul este declarat nelegal, acesta devenind inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepţiei de nelegalitate are drept consecinţă blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea, astfel încât actul în discuţie deşi valid, odată ce a fost declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv. Nu s-a probat nici dovada intentării vreunei acţiuni în condiţiile art. 8 din aceeaşi lege.
Mai mult decât atât, faţă de celelalte argumente invocate de reclamanta în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea unui astfel de act, în structura acesteia intervenind două elemente: causa proxima sau scopul imediat - scopul obligaţiei - şi causa remota, adică scopul actului juridic, motivul determinant pentru care acesta a fost încheiat. Art. 966 C. civ. stabileşte că „obligarea fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”. Aşadar, pentru a fi valabilă cauza unui act juridic civil, deci şi a unei convenţii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Referitor la condiţia cauzei de a fi licită, cerinţa cu privire la care reclamanta a arătat că nu este îndeplinită în privinţa protocolului şi a anexelor contestate în cauza de faţă, aceasta este consacrată de dispoziţiile art. 968 C. civ., potrivit cu care „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În acelaşi sens, fraudarea intereselor reclamantei presupune existenţa unei înţelegeri în acest scop între semnatarii protocolului, or acest lucru nu poate fi constatat în cauza de faţă, în contextul existenţei H.G. nr. 391/1995, necontestată de altfel de către reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel, pentru soluţionarea căruia la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 septembrie 2013 a fost înregistrat Dosarul nr. 3023/2013 (nr. unic 15456/3/2012).
Apelanta-reclamantă a considerat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică deoarece prima instanţă de fond a aplicat în mod greşit efectul pozitiv al lucrului judecat. S-a reţinut astfel că, aspectul validităţii Protocolului din 1 aprilie 1996 ar fi fost tranşat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul de revendicare (Dosar nr. 7418/3/2007), ignorându-se cu desăvârşire efectele sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin care s-a constatat că SC G. SA, autoarea reclamantei, dobândise dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin urmare dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial din Calea M., sector 2, nu mai putea fi transmis de autoarea intimatei SC P. SA prin Protocolul din 1 aprilie 1996 a cărui nulitate absolută a fost invocată în prezenta cauză. Puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 era deci anterioară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul de revendicare şi nicio altă instanţă nu s-a pronunţat cu privire la valabilitatea Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi nici nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate în prezentul litigiu. Astfel, instanţele investite cu revendicarea au procedat doar la compararea titlurilor părţilor.
Protocolul din 1 aprilie 1996 trebuia considerat nul absolut deoarece au fost încălcate următoarele norme imperative: a) art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ.; b) art. 20 din Legea nr. 15/1990, principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul puterii lucrului judecat în raport de sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti; c) principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are; d) art. 966 şi art. 968 C. civ.; e) art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995;
Anterioritatea datei înscrierii Protocolului din 1 aprilie 1996 în cartea funciară, nu înlătură şi nu produce nici un efect asupra cauzelor de nulitate absolută.
Apelanta a susţinut că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a art. 1. Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. SC G. SA era proprietara spaţiului din Calea M., la data la care autoarele intimatelor au încheiat Protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996 cu anexele aferente. De vreme ce SC G. SA era proprietarul spaţiului comercial transmis de SC D. SA încă din anul 1990, conform sentinţei civile nr. 8990/1995, este evident că SC D. SA, autoarea intimatei SC P. SA nu mai putea transmite acelaşi imobil în anul 1996 către SC A. SA Bacău prin Protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi anexele aferente.
Sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a principiilor securităţii raporturilor juridice şi a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995.
Astfel, instanţa de fond nu a examinat efectele sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 asupra valabilităţii actului contestat deşi a fost sesizată în acest sens, limitându-se în a reţine că „relevanţa juridică a acestui titlu ar fi fost analizată de instanţele sesizate anterior cu litigiul în revendicare”. Instanţa de fond nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate. Instanţele sesizate cu soluţionarea litigiului în revendicare s-au raportat doar la dispoziţiile H.G. nr. 765/1990 nu şi cu privire la efectele art. 20 din Legea nr. 15/1990 în temeiul cărora spaţiul comercial din Calea M. a intrat în proprietatea autoarei apelantei.
Sentinţa a mai fost criticată şi susţinându-se că s-a încălcat dreptul reclamantei la examinarea cauzei şi la motivarea hotărârii judecătoreşti garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 261 C. proc. civ., întrucât tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra unor cauze de nulitate absolută, invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cu privire la încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi” şi „nimeni nu poate da ceea ce nu are” şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 care prevedeau în mod expres încheierea protocolului şi a anexelor la peste 7 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ şi nu în termen de 30 de zile astfel cum era stipulat. Instanţa de fond nu a motivat respingerea acţiunii. În raport de cele două motive de nulitate menţionate cu privire la acest motiv de apel, apelanta-reclamantă solicită admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
Din punctul de vedere al apelantei sentinţa apelată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 966 şi art. 968 C. civ. şi încălcarea deciziei nr. XV/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1994 s-a încheiat prin fraudarea dreptului de proprietate al SC G. SA autoarea apelantei, iar situaţia juridică a fost cunoscută de SC D. SA care a fost parte în Dosarul nr. 3531/1995 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995;
Deşi autoarele intimatelor cunoşteau la data de 1 aprilie 1996 că dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial din Calea M. nu putea fi transmis de SC D. SA către SC A. SA Bacău, acestea au încheiat totuşi protocolul, prin fraudarea dreptului de proprietate al autoarei apelantei.
Aspectul predării fictive a imobilului nu a fost analizat de prima instanţă, care a ignorat faptul că Protocolul din 1 aprilie 1996 s-a fondat pe atestarea unei împrejurări necorespunzătoare, având la bază o cauză falsă şi ilicită.
S-a mai referit apelanta la împrejurarea că instanţa de fond nu a acordat relevanţă probatorie interogatoriilor administrate în cauză în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., cu privire la refuzul SC P. SA de a răspunde la întrebările nr. 1, 6, 7 şi 8, că s-a respins în mod greşit cererea reclamantei de administrare a probei testimoniale pentru dovedirea fictivităţii predării-primirii şi că tribunalul nu s-a pronunţat asupra unor înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv, decizia civilă nr. 414 din 26 februarie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă, în Dosarul nr. 1211/1998; sentinţa comercială nr. 1073 din 7 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 9433/2004, certificat fiscal, procesul-verbal de predare-primire a imobilului din 16 ianuarie 2010 încheiat între SC W.T. SRL şi SC A. SA Bacău.
În fine, s-a mai arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii în sensul că din considerentele sentinţei apelate rezultă că instanţa a pornit de la premisa eronată că apelanta ar fi contestat valabilitatea H.G. nr. 391/1995, iar nu a protocolului din 1 aprilie 1996 cu cele 2 anexe aferente.
Intimatele-pârâte legal citate au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 334 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fosr respins ca nefondat apelul reclamantei SC W.T. SRL şi obligată această parte la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi a Anexelor nr. 1 şi 2, încheiat între SC D. SA şi SC A. SA Bacău, având drept obiect transmiterea proprietăţii, în baza H.G. nr. 391/1995 Anexa nr. 3, asupra spaţiului comercial situat în Calea M., sector 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12 noiembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, s-a constatat că reclamanta SC G. SA, autoarea apelantei, este proprietara spaţiilor comerciale situate în Calea M., sector 2 în temeiul H.G. nr. 765/1990 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 (Dosar nr. 3531/1995).
Prin sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, având drept obiect acţiunea în revendicare formulată de SC A.I.B. SA, instanţa, comparând titlurile reclamantei şi ale pârâtei, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, intabulat în cartea funciară. Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia comercială nr. 295 din 12 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Prin decizia nr. 4030 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de SC W.T. SRL, decizia civilă nr. 295 din 12 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În apel după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia comercială nr. 259 din 8 iunie 2011, a respins din nou ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SC W.T. SRL, împotriva sentinţei comerciale nr. 13002 din 8 noiembrie 2007. Prin decizia civilă nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL, împotriva deciziei comerciale nr. 259 din 8 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Din succesiunea hotărârilor judecătoreşti menţionate, s-a stabilit că că titlul apelantei-reclamante, respectiv sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12 noiembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, s-a constatat că autoarea acesteia, SC G. SA era proprietara spaţiilor comerciale situate în Calea M., sector 2, în temeiul H.G. nr. 765/1990 şi a art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin sentinţa comercială nr. 13002 din 27 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate al autoarei intimatei-pârâte SC A. SA Bacău, asupra spaţiului situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995, şi a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase reclamantei SC A.I.B. SA, în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.
În considerentele sentinţei comerciale nr. 13002 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, tribunalul a reţinut, între altele, că prin H.G. nr. 765/1990 nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu deoarece acesta a avut cu totul alt obiect, respectiv, „trecerea unor unităţi comerciale specializate de produse alimentare din subordinea Ministerului Comerţului, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei”, spaţiile comerciale urmând a fi predate primite pe bază de protocol încheiat de părţi, iar întrucât această hotărâre de guvern nu cuprinde o anexă cu enumerarea unităţilor respective, nu s-a putut stabili dacă unitatea care funcţiona în spaţiul comercial în cauză a trecut în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Dovada că H.G. nr. 765/1990 nu a avut drept scop transmiterea dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial de la SC D. SA către SC G. SA a reprezentat-o chiar împrejurarea că ulterior, a fost emisă H.G. nr. 391/1995 prin care, a avut loc, în mod expres, transferul dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău. S-a mai reinut şi că, în privinţa sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin care a fost admisă cererea formulată de SC G. SA şi s-a constatat că aceasta era proprietara spaţiului comercial situat în Bucureşti, Calea M., sector 2, tribunalul a reţinut că aceasta a fost obţinută în contradictoriu cu SC D. SA, care la momentul respectiv nu mai avea proprietatea asupra spaţiului, deoarece dreptul de proprietate fusese deja transferat către SC A. SA Bacău prin H.G. nr. 391/1995. Prin procedeul comparaţiei de titluri s-a considerat astfel că titlul autorului reclamantei SC A. SA Bacău, fiind anterior titlului autorului pârâtei, SC G. SA, era mai bine caracterizat, iar înscrierea în cartea funciară l-a făcut opozabil terţilor anterior efectuării publicităţii titlului autorului pârâtei. Aceste argumente au fost reţinute şi de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în decizia comercială nr. 259 din 8 iunie 2011 care în plus, în raport de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 765/1990, a concluzionat că prin respectivul act normativ, unităţile comerciale specializate în produse alimentare au fost transferate cu titlu gratuit prin excepţie de la regula transferului cu plată prevăzută de art. 14 din H.G. nr. 740/1990, din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.
S-a mai reţinut de Curtea de Apel şi faptul că în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine prin ce protocol ar fi fost transmis spaţiul în aplicarea H.G. nr. 765/1990, chiar dacă SC W.T. SRL a depus două protocoale, unul în data de 4 septembrie 1990 şi altul în data de 12 noiembrie 1990 despre care a susţinut că, prin fiecare s-ar fi preluat spaţiul în cauză, însă acestea nu au putut fi puse în relaţie cu anexa nr. 1 a H.G. nr. 765/1990 despre care se făcea vorbire. Chiar dacă împreună cu protocolul din 4 septembrie 1990 s-a depus anexa nr. 8 (fără precizarea actului căruia aparţine) în care se prezenta situaţia mijloacelor predate la I.P.C.C. Bucureşti, Curtea de Apel în lipsa unor precizări din partea pârâtei referitoare la apartenenţa fragmentelor de înscrisuri şi a valorii lor probatorie în raport cu părţile dosarului, nu Ie-a acordat relevanţă juridică.
Pe de altă parte, prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producţie din domeniile morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne (...) a spaţiilor comerciale, terenurilor şi dotărilor, prevăzute la anexele nr. 1-nr. 4, iar în anexa nr. 3, se menţionează trecerea spaţiului comercial din Bucureşti, Calea M., sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.
Prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 a Tribunalului Bucureşti, prin care autoarea pârâtei şi-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga omnes, astfe încât în mod corect s-a statuat asupra priorităţii dreptului de proprietate şi s-a apelat la criteriul transcrierii în registrul de transcripţiuni pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat.
În raport cu această dezlegare dată de trei instanţe judecătoreşti în mod irevocabil problemelor de fapt şi de drept care vizau efectele juridice ale H.G. nr. 765/1990 şi H.G. nr. 391/1995, ale sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006, a opozabilităţii dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial menţionat faţă de terţi din momentul transcrierii respectivului drept în registrul de transcripţiuni imobiliare, ale protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 cu anexele nr. 1 şi nr. 2 şi titlului mai bine caracterizat, Curtea a considerat că instanţa de fond în mod corect a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, aplicând prezumţia potrivit căreia hotărârile judecătoreşti analizate exprimă adevărul, care nu trebuie să fie contrazis de o altă hotărâre. Aşa cum se cunoaşte efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat şi lato sensu, puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu ar mai putea fi contrazisă de o altă hotărâre.
Deci, pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci este necesară doar existenţa unei identităţi între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei resjudiciata a puterii de lucru judecat. În cauza de faţă, Curtea constată că obiectul acţiunii în revendicare cât şi criticile formulate în motivele de apel, antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin sentinţa comercială nr. 13002 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu între aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe fond întru-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor, trebuie avute în vedere de instanţa sesizată ulterior.
În acest context, instanţa de apel a reţinut faptul că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că proprietarul spaţiului situat în Calea M., sector 2 este intimata pârâtă; că titlul acestuia, protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996 întemeiat pe H.G. nr. 391/1995 este perfect valabil şi mai bine caracterizat decât titlul apelantei-pârâte; că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate autoarea apelantei; că sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 prin care autoarea apelantei şi-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate ergo omnes şi că principiul priorităţii transcrierii în registrul de transcripţiuni imobiliare este aplicabil în speţă. Cu privire la aceste probleme de drept deja analizate instanţa de fond nu avea obligaţia reevaluării efectelor juridice ale actelor normative menţionate şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior.
A fost avută în vedere şi sentinţa civilă nr. 733 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 351/1995, prin care, raport cu sentinţele analizate, de situaţia juridică a spaţiului comercial din Calea M. şi a protocolului din 1 aprilie 1996, s-a respins excepţia invocată, pentru considerentul că H.G. nr. 391/1996 a fost adoptată conform art. 108 din Constituţia României, iar problema transferului dreptului de proprietate nu poate fi tranşată decât de instanţa de drept comun.
Astfel, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că de vreme ce normele care se pretind că ar fi fost încălcate au fost folosite în scopul pentru care au fost elaborate, şi nu pentru eludarea altor norme imperative, dispoziţiile H.G. nr. 391/1995 şi ale Anexei nr. 3 fiind folosite exact în scopul transmiterii dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău, autoarea intimatei-pârâte SC A.I.B. SA.
În aceste condiţii nu s-a putut reţine o fraudare a legii în condiţiile în care actele menţionate, respectiv Protocolul din 1 aprilie 1996 şi Anexele nr. 1 şi nr. 2, au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 391/1995. Cu atât mai mult nu se putea reţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României din 1991 şi art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată.
Chiar dacă apelanta reclamantă prin cererea de chemare în judecată a înţeles să invoce nulitatea Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 şi a anexelor acestuia, solicitare care nu a format obiectul vreunei alte cereri supuse anterior judecăţii, curtea a considerat, că atâta timp cât prin hotărârile judecătoreşti analizate s-a oferit o dezlegare juridică şi afirmaţiei apelantei referitoare la imposibilitatea predării spaţiului de către SC D. SA către SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării actelor contestate, 1 aprilie 1996, SC D. SA nu ar mai fi avut calitatea de proprietar, conform efectului pozitiv al lucrului judecat instanţa de fond nu putea să dea interpretare contrată celei făcută prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
Cât priveşte normele legale aplicabile în speţă, curtea de apel a considerat că acestea sunt cele în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Referitor la susţinerile apelantei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi nemotivată, în raport cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a constatat că acestea au fost respectate, şi a fost respins ca nefondat acest motiv de apel, apreciindu-se că argumentaţia instanţei de fond este coerentă, logică şi în deplină concordanţă cu soluţia pronunţată.
În privinţa motivului de apel referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra tuturor motivelor de nulitate invocate şi a celor două principii de drept menţionate, s-a constatat că aceste aspecte au fost tratate şi dezlegate juridic de instanţa inferioară. În contextul argumentelor menţionate, au fost respinse ca nefondate şi susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ., în lipsa dovezilor din care să rezulte caracterul fictiv al predării-primirii spaţiului din Calea M.
În privinţa încălcării deciziei nr. XV/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este aplicabilă în speţă, întrucât protocolul din 1 aprilie 1996 nu a făcut obiectul unei cercetări penale. Nici dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. nu au putut fi apreciate ca incidente în cauză, deoarece nu apelanta nu s-a înscris în fals împotriva respectivului protocol.
Cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., s-a reţinut că, de vreme ce legiuitorul a lăsat la latitudinea judecătorului posibilitatea de a socoti refuzul nejustificat al părţii de a răspunde la interogatoriu sau lipsa acesteia de la termenele de judecată, ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice, neaplicarea acestora nu poate fi considerată drept o neacordare a relevanţei cuvenite acestei probe încuviinţate. Cum, în materia administrării probelor, nici uneia dintre probe nu i se acordă o importanţă legală deosebită faţă de celelalte, neaplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., în concurs cu înscrisurile şi hotărârile judecătoreşti existente în dosarul de fond, nu constituie un motiv temeinic pentru schimbarea sau anularea sentinţei atacate.
Referitor la refuzul instanţei de fond de a încuviinţa cererea apelantei de administrare a probei testimoniale, s-a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. instanţa a dispus corect numai administrarea acelor probe care sunt concludente, pertinente şi utile cauzei. În acest context, respingerea cererii în raport de obiectul cauzei, nulitatea absolută a unui act, este corectă şi legală. S-a mai considerat că toate înscrisurile administrate au fost evaluate probator de către prima instanţă şi că nu poate fi nici vorba despre o interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, din perspectiva neintentării unei acţiuni vizând nelegalitatea H.G. nr. 391/1995, în raport cu sentinţa nr. 733 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 ca neîntemeiată.
3.1. Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel reclamanta SC W.T. SRL a formulat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei civile nr. 4778 din 11 iunie 2013 în sensul admiterii acţiunii promovate.
După prezentarea istoricului raportului litigios din cauză, recurenta a dezvoltat motive de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, o primă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atrasă prin încălcarea principiului puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 8990/1995 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar a SC G. SA asupra spaţiului comercial situat în Bucureşti, Calea M., sector 2 în contradictoriu cu SC D. SA şi a depăşirii limitelor aceluiaşi principiu, prin aprecierea relevanţei sentinţei civile nr. 13002 din 29 septembrie 2007 în privinţa cauzelor de nulitate absolută afirmate cu privire la protocolul din 1 aprilie 1996 atacat prin această acţiune.
Se relevă că sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât, s-a statuat pe cale jurisdicţională că la 14 noiembrie 1995 SC G. SA, autoarea reclamantei, era titularul dreptului de propriatate al imobilului cu destinaţie comercială în litigiu, că acest drept a fost dobândit prin protocolul de predare primire din 12 noiembrie 1990. Acest lucru impune cu evidenţă că SC D. SA, parte în primul litigiu, nu mai putea transmite valabil dreptul de proprietate asupra spaţiului, deoarece nu mai era, la data încheierii protocolului atacat, proprietara bunului care a făcut obiectul transmiterii.
Se susţine că instanţa de apel a persistat în greşeala de a înlătura efectul de lucru judecat al sentinţei iniţiale, nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, deşi a susţinut cu caracter teoretic că autoritatea de lucru judecat impune oricui prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară. Dat fiind criteriul anteriorităţii sentinţei civile nr. 8990/1995 fată de sentinţa civilă nr. 13007/2007, cea dintâi este prevalentă potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, în mod greşit instanţa de apel a valorificat efectul autorităţii lucrului judecat generat prin sentinţa comercială nr. 13002/2007, definitivă prin decizia comercială nr. 259 din 8 iunie 2011 şi irevocabilă prin decizia comercială nr. 4210 din 16 decembrie 2011, limitându-se la reproducerea considerentelor acestor decizii, fără a face o analiză critică a motivelor de nulitate evocate în litigiul de faţă. S-a reţinut greşit că obiectul acţiunii în revendicare şi criticile din apel antamează aceleiaşi probleme de drept, deja soluţionate prin hotărâri irevocabile.
Recurenta subliniază că în speţă nu există identitate între problema definitiv soluţionată şi cea dedusă judecăţii în cauză, iar cauza prezentei cereri s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, art. 481 C. civ., art. 41 (actual art. 44) din Constituţia României, art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966 şi art. 968 C. civ. şi pe principiile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet şi nemo dat quod non habet.
Astfel, nu s-a explicat cum a fost posibil ca SC D. SA să transmită succesiv acelaşi drept unor subiecte de drept diferite, în baza unor acte normative diferite, instanţa de apel nu analizat cauza ilicită decurgând din caracterul fictiv al predării-primirii spaţiul între autoarele intimatelor, în contextul în care acest spaţiu se afla în posesia SC G. SA încă din 1 aprilie 1996. De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra încălcării art. 4 alin. (1) şi art. 1 din H.G. nr. 391/1995.
O a treia critică vizează greşita aplicare a principiilor statuate prin art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, a art. 44 din Constituţia României şi art. 481 C. civ.
Se susţine, în dezvoltarea acestui motiv, că niciuna dintre instanţele de fond nu a analizat validitatea protocolului de predare, ignorându-se că potrivit sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 SC G. SA i s-a recunoscut calitatea de proprietar, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Astfel, în lumina Convenţiei, SC G. SA şi succesorii acesteia au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Rezultă că prin nici un act ulterior anului 1990, transmiţătorul bunului în patrimoniul SC G. SA nu mai putea dispune asupra aceluiaşi bun, de aceea, încheierea Protocolului din 1 aprilie 1996 nu poate fi valabilă.
Decizia din apel a mai fost atacată şi pentru greşita aplicare a legii, respectiv a art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a principiului securităţii raporturilor juridice decurgând din sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995.
Se arată că primele instanţe au ignorat complet aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a efectelor Protocolului de predare din 12 noiembrie 1990 dintre SC D. SA şi SC G. SA, care conformându-se efectelor actului normativ, consfinţesc că bunul care face obiectul litigiului se afla în anul 1995 în patrimoniul autoarei reclamantei.
Recurenta revine la critica potrivit căreia, prin eludarea efectelor conţinute de autoritatea de lucru judecat se aduce o gravă atingere principiului securităţii raporturilor juridice, securitate care trebuie să fie efectivă. Instanţeţe nu au observat că această garanţie a fost afectată atunci când au apreciat că SC D. SA putea face o dublă transmisiune succesivă a dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun.
Se critică şi încălcarea dreptului apelantei la o examinare efectivă şi exhaustivă a cauzei, arătându-se că instanţa de apel nu a exercitat un control efectiv şi nu analizat cauzele de nulitate supuse judecăţii. A susţinut reclamanta recurentă că prin neanalizarea motivului de apel prin care se critica sentinţa de primă instanţă din perspectiva neanalizării motivelor de nulitate, Curtea, pe de-o parte nu a analizat, la rândul său, aceste motive şi pe de altă parte, nu a răspuns unei critici care reprezenta cauza apelului, încălcând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Se mai arată, subsumat aceluiaşi motiv că decizia atacată este contradictorie, deoarece, se reţine, pe de-o parte că titlul de proprietate al reclamantei constă în sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, iar ulterior se reţine, într-un paragraf succesiv că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a putut transmite reclamantei dreptul de proprietate, iar această contradicţie a avut un rol esenţial în pronunţarea soluţiei. De asemenea, se susţine că decizia cuprinde şi considerente străine de natura pricinii, în măsura în care se reţine că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, acestea nefiind proprii unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic.
Se mai suţine şi că Protocolul atacat cu nulitate încalcă regula potrivit căreia nimeni nu poate transfera ceea ce nu are sau mai mult decât are, dar şi că acesta a fost încheiat cu încălcarea art. 1 şi 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995, adică la mai mult de 7 luni de la data adoptării actului, deşi trebuia încheiat în termen de 30 de zile.
O altă critică formulată împotriva deciziei se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ., raportate la cele ale art. 1235 şi art. 1238 din noul C. civ.
Se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada caracterului fictiv al predării bunului din Calea M., sector 2, Bucureşti între SC P. SA şi SC A. SA Bacău, deşi numeroase probe ale cauzei demonstrau fictivitatea predării, probe de care instanţa a făcut totală abstracţie. Astfel, se interpune în plan probator sentinţa comercială nr. 1073 din 7 martie 2005 prin care a fost respinsă acţiunea în evacuare a autoarei SC A.I.B. SA demarată în contradictoriu cu SC W.T. SRL. Acest înscris atestă că în anul 2005 imobilul era deţinut de către reclamantă, premisă de la care pornesc şi considerentele sentinţei nr. 13002/2007. Bunul a fost predat de către reclamantă intimatei SC A. SA Bacău numai la 16 ianuarie 2012, de unde rezultă că această predare nu a fost real realizată prin efectul protocolului din 1 aprilie 1996 atacat în cauză, de unde fictivitatea sa. Aceeaşi concluzie subzistă şi din analiza listei spaţiilor comerciale care au fost predate în baza H.G. nr. 391/1995. Se menţionează în această listă, la pct. 7 că imobilul situat în Calea M., sector 2, Bucureşti a fost predat de către SC D. SA în baza protocolului din 25 octombrie 1995, se specifică faptul că imobilul a fost predat prin protocolul din 23 octombrie 1995, de unde rezultă că nu mai putea fi predat real prin protocolul din 1 aprilie 1996. Totodată, fictivitatea actului este demostrată şi cu releveul întocmit de SC A. SA Bacău confirmând o atestare fictivă a transmisiunii posesiei bunului în discuţie.
Se mai critică şi aplicarea greşită a dispoziţiilor deciziei nr. XV/2005 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., neanalizarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, ignorarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi neevaluarea probei cu interogatoriu, şi refuzul administrării probei cu martori.
În fine, se impută şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, sens în care nu a fost apreciată corect relevanţa deciziei nr. 334 din 5 mai 2014 prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995. Dacă prima instanţă a considerat că acest lucru a avut un rol esenţial la pronunţarea sentinţei de respingere a acţiunii, rezultă că prezentarea şi analizarea acestei decizii în apel trebuia să modifice soluţia iniţială. Mai mult, motivarea eliptică a instanţei de apel pleacă de la premisa greşită că SC W.T. SRL a contestat în acest litigiu H.G. nr. 391/1995, iar nu protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996.
3.2. Împotriva recursului au formulat întâmpinare intimatele SC P. SA şi SC A.I.B. SA solicitând respingerea acestuia. Intimatele au dezvoltat pe larg răspunsuri pentru contracararea fiecărui motiv de recurs.
În cadrul recursului, părţile au administrat probe cu înscrisuri.
Analizând recursul promovat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl consideră nefondat şi îl va respinge, pentru argumentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Încă din debutul considerentelor, Înalta Curte arată că substanţa motivelor acestuia pleacă, regăsindu-se ulterior în expunerea argumentelor tuturor motivelor de recurs, de la ideea că instanţa de apel a reconfirmat prin soluţia dată, greşita aplicare a principiului autorităţii lucrului judecat şi, pe cale de consecinţă, a încălcat garanţiile esenţiale protejate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la securitatea raporturilor juridice şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, referitor la bunurile a căror protecţie este efectiv garantată prin acest Protocol.
De aceea, prin răspunsul dat acestor motive, instanţa de recurs va avea în vedere suma criticilor referitoare la aceste aspecte, prezentate în mod particular în cadrul motivelor de recurs vizând nelegalitatea.
Se impune, de asemenea, încă de la început precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în cauză sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, astfel că nu vor fi avute în vedere dispoziţiile referitoare la nulitate conţinute de C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Astfel, în cauza dedusă judecăţii în acest litigiu, reclamanta SC W.T. SRL (succesoarea cu titlu universal a SC H.T. SRL, la rândul său, succesoare cu titlu particular a SC G. SA) a solicitat în capătul principal al cererii constatarea nulităţii absolute a protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 pentru fraudarea legii, încălcarea normelor de drept şi cauză ilicită.
Cum nulitatea presupune nesocotirea unor cerinţe ale legii la data încheierii, acţiunea în nulitate trebuie delimitată la cercetarea concomitentei acestor încălcări cu data încheierii actului. Astfel, trebuia verificat în ce măsură pârâta, prin autoarea sa primordială SC D. SA, a încălcat conduita prescrisă de lege la data încheierii actului atacat, prin verificarea contextului instituţional în care acesta s-a creat.
Aceasta a presupus analiza, de către instanţele de fond, a succesiunii modului în care raporturile juridice au fost generate, recurenta considerând că prin aceasta s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi al efectului autorităţii de lucru judecat pe care o conţinea şi impunea, în tot acest context, sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995.
Prin această sentinţă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea autoarei primordiale a reclamantei, SC G. SA, constatând, în contradictoriu cu SC D. SA, că cea dintâi este proprietara spaţiilor comerciale situate în Calea M., sector 2, Bucureşti. Unicul temei al admiterii acestei acţiuni în constatare a fost, potrivit considerentelor sentinţei evocate, art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Rămasă definitivă prin respingerea ca tardivă a apelului, sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a intrat în puterea lucrului judecat care se reflectă în planul efectelor ca o prezumţie absolută şi irefragabilă de adevăr care, potrivit art. 1201 C. civ., nu ar mai putea fi contrazis printr-o hotărâre judecătorească contrară şi care se impune cu această putere între părţile litigante. Fără doar şi poate că intră în puterea lucrului judecat nu doar ceea ce instanţa dezleagă în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, ci şi suma considerentelor necesare în vederea explicării soluţiei adoptate prin acest dispozitiv.
Prin urmare, între părţile litigiului şi succesorii lor cu titlu universal (continuatori ai autorului) sau cu titlu particular (avânzi-cauză care preiau poziţia juridică a autorului pentru actele autorului făcute anterior în legătură cu bunul sau dreptul transmis) se constată cu autoritate de lucru judecat că SC G. SA are calitate de proprietar în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, care reglementează situaţia bunurilor din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat. Se impune cu această ocazie şi observaţia că sentinţa arătată nu se referă în considerentele sale de natură a explica dispozitivul la reglementările impuse prin H.G. nr. 765/1990 sau la protocoalele încheiate de părţi în legătură cu imobilul în discuţie.
În acest context, în opinia reclamantei recurente, încheierea protocolului nr. 1956 din 1 aprilie 1996 a reprezentat o retransmitere de către SC D. SA a aceluiaşi bun, deşi acesta nu se mai afla în patrimoniul său.
La nivel jurisprudenţial, înstrăinarea bunului de către un neproprietar nu atrage nulitatea actului de înstrăinare decât în măsura în care acesta s-a făcut în frauda intereselor proprietarului, adică, prin afectarea actului de o cauză ilicită, în caz contrar, legitimarea titlului adevăratului proprietar fiind posibilă printr-o acţiune petitorie, în revendicare.
Această acţiune a fost demarată la cererea SC A.I.B. SA în contradictoriu cu SC H.T. SRL, autoarea reclamantei, şi soluţionată prin sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 şi a dedus instanţei de judecată problema comparaţiei titlurilor. Sentinţa a devenit defintitivă prin decizia comercială nr. 259 din 8 iunie 2011 şi irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest cadru s-a analizat provenienţa titlurilor părţilor stabilindu-se că prin efectele H.G. nr. 765/1990 nu s-a realizat decât un transfer cu caracter administrativ al unor unităţi specializate din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi că oricum nu s-a făcut dovada că spaţiul revendicat în cauză a intrat sub incidenţa actului normativ. S-a mai stabilit, în justificarea dispozitivului că cele două protocoale depuse de către pârâta din acea cauză, reclamanta de astăzi, privesc transmiterea aceluiaşi bun şi că prin acestea se face referite la anexa nr. 1 a hotărârii de guvern, anexă care nu a fost depusă. În egală măsură s-a stabilit că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat cu activitate de producţie din domeniul morăritului, panificaţiei, carne şi produse din carne, a spaţiilor comerciale, terenurilor, dotărilor şi utilajelor, iar imobilul în discuţie figura pe lista anexei nr. 3 acesta urmând să treacă din patrimoniul SC D. SA în patrimoniul SC A. SA Bacău. Toate acestea au justificat, alături de exemenul anteriorităţii înscrierii în cartea funciară, concluzia instanţelor că în examenul comparativ al titlurilor părţilor este preferabil titlul SC A.I.B. SA, în calitate de continuator al SC A. SA Bacău.
Or, această hotărâre nu doar că înglobează analiza şi efectul obligatoriu impus între părţi prin sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, dar relevă şi efectele pe care cele două acte normative l-au produs pentru a putea fi considerate izvor al titlului fiecăreia dintre acestea.
În concluzie, această din urmă hotărâre nu neagă existenţa, nici autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, cum greşit susţine recurenta. În egală măsură, sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2002 impune de asemenea autoritatea de lucru judecat, şi se opune părţilor după acelaşi mecanism stabilit în art. 1201 C. civ., explicat anterior.
Raportarea celor două instanţe de fond la această sentinţă şi la considerentele conţinute de aceasta care intră, de asemenea, în autoritatea lucrului judecat a fost necesară din perspectiva analizei cauzei ilicite a actului atacat în prezenta acţiune.
În măsura în care cauza ilicită reprezintă deturnarea scopului contractului de la cel prevăzut ori permis de lege pentru operaţiunea juridică încheiată, instanţele de fond s-au raportat la sentinţa nr. 13002/2007, printr-o corectă apreciere a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Corect s-a considerat că nu se mai pot reevalua aspectele dezlegate referitoare la efectele H.G. nr. 765/1990 şi H.G. nr. 391/1995 cu privire la bunul transmis, la faptul că deşi provin de la acelaşi autor, titlul SC A. SA Bacău este preferabil şi pentru argumentul că prin H.G. nr. 765/1990 s-a realizat numai un transfer administrativ al bunurilor între două autorităţi ale administraţiei publice centrale şi că, în lipsa altor probe, acest act nu poate fi evocat ca izvor al transmiterii dreptului de proprietate de al SC D. SA la SC G. SA. Se conservă deplin însă şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 care, în considerentele sale nu evocă argumente în sens contrar.
De aici s-a tras concluzia că la data încheierii protocolului din 1 aprilie 1996 SC D. SA nu a acţionat în fraudarea intereselor legitime şi drepturilor SC G. SA, ci, a dat curs obligaţiei de a aduce la îndeplinire dispoziţiile H.G. nr. 391/1995, stabilite prin art. 1.
Nu s-a putut reţine, aşadar, că este cauză ilicită pentru anularea actului atacat îndeplinirea unei obligaţii legale, a unei conduite impuse subiectelor de drept care intră sub incidenţa celor stabilite într-o hotărâre de guvern, ca act care concretizează voinţa autorităţii publice, subiect de drept special, învestit cu putere publică.
De aceea, nu se poate reţine că prin aceste dezlegări, prin evocarea considerentelor de necontrazis ale unei hotărâri judecătoreşti anterioare s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri judecătoreşti intrate, cum este cazul în speţă, în puterea lucrului judecat.
Tot în acest context se cuvine a răspunde şi criticii recurentei referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel.
Analiza comparativă a pasajelor deciziei redate de recurentă pentru susţinerea acestui motiv s-a făcut prin desprinderea lor din întregul context al situaţiei analizate.
În contextul celor mai sus prezentate, Înalta Curte arată că nu exista nicio contradicţie între aspectele reţinute în decizia instanţei de apel. Recunoaşterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8890 din 14 noiembrie 1995 s-a delimitat şi prin înglobarea, în această autoritate, a considerentelor sentinţei cu caracter decisiv pentru soluţia dată prin dispozitiv. Din lectura acestora, se despride concluzia că Judecătoria sector 2 Bucureşti s-a limitat a considera că acţiunea este întemeiată, potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990. Este nereală susţinerea recurentei că prin aceste considerente instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile H.G. nr. 765/1990, iar pe cale de consecinţă, este nereal că instanţa de apel s-a contrazis prin încălcarea autorităţii sentinţei meţionate atunci când, referindu-se la aceeaşi hotărâre de guvern, a apreciat că nu justifica transferul patrimonial pretins de reclamantă.
Nu se poate susţine nici că garanţiile conferite de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost încălcate. Principul general al respectării dreptului de proprietate este egal pentru ambele părţi litigante, în sensul că trebuie recunoscut ca absolutismul acestui drept nu poate fi garantat dacă partea care îl afirmă nu reuşeşte, finalmente, să îi facă opozabil altor subiecte de drept. În acest sens, statul este obligat la respectarea dreptului de proprietate legal recunoscut, principiu pe care instanţele inferioare l-au conservat prin modalitatea în care au apreciat asupra temeiniciei pretenţiilor.
Nu se poate reţine nici critica recurentei referitoare la neanalizarea exhaustivă a motivelor de nulitate în cadrul deciziei atacate. Prin examenul realizat instanţa de apel s-a limitat la analiza cauzei ilicite, şi a fraudei la lege invocate de reclamanta-apelantă. Nu făcea domeniul cauzei cererii analiza art. 20 din Legea nr. 15/1990, care a reprezentat unicul temei al admiterii acţiunii în constatare a SC G. SA, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, deoarece nu-i era îngăduită instanţei reevaluarea acestei sentinţe sau reanalizarea caracterului preferabil al titlului reclamantei comparativ cu titlul celeilalte părţi. Invocarea acestui temei de drept nu a avut justificarea de a susţine cauza ilicită sau frauda la lege la încheierea protocolului din 1 aprilie 1996, ci de a caracteriza legalitatea titlului reclamantei, aspect care exceda obiectului litigiului.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a legii, respectiv a art. 184 C. proc. civ. şi a deciziei nr. XV pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod riguros instanţa de apel a considerat că ele nu se pot integra cauzei cerereii de chemare în judecată. Art. 184 C. proc. civ. conţine o normă de drept procesual referitoare la administrarea probei cu înscrisuri şi reglementează dreptul părţii de a se înscrie în fals împotriva unui înscris administrat ca probă, iar decizia dată în recursul în interesul legii se referă la aplicabilitatea articolului în discuţie, atunci când acţiunea penală corespondentă nu poate continua. Nefiind o normă de drept material, art. 184 C. proc. civ. nu poate subzista ca motiv de nulitate a unui act juridic atacat prin intermediul acţiunii civile, de aceea, s-a considerat corect de către instanţa inferioară că aceasta, în lipsa unei înscrieri în fals, nu este legată de cercetarea falsului material în înscrisul atacat cu nulitate pentru cu totul alte motive de nelegalitate.
Nici critica recurentei referitoare la neanalizarea tuturor probelor reclamantei nu este fondată. Se suţine că proba cu interogatoriu administrată la cererea reclamantei a fost înlăturată de către prima instanţă şi că instanţa de apel a menţinut această măsură, prin respingerea aplicării dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., fără prezentarea vreunei justificări în acest sens.
Aceste susţineri nu sunt reale. În considerentele deciziei din apel se regăsesc explicaţiile instanţei referitoare la lipsa relevanţei acestei probe, instanţa plecând de la premisa că aplicarea art. 225 C. proc. civ. conferă o posibilitate instanţei şi că aceasta nu este automată, ci trebuie evaluată în contextul întregului complex al probelor administrate. S-a motivat astfel corect că de vreme ce valoarea probelor în plan procesual nu este prestabilită, incidenţa dispoziţiilor art. 225 trebuie apreciată în contextul evaluării concertate a tuturor probelor, ceea ce nu semnifică de plano înlăturarea normei de drept procesual arătate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa nu a dat relevanţa cuvenită răspunsului la interogatoriu formulat de către SC A.I.B. SA şi că nu a sesizat caracterul nesincer şi contradictoriu al răspunsurilor date de această parte la o suită a întrebărilor formulate în cadrul acestei probe, Înalta Curte arată că examenul cauzei în recurs se limitează la un control de nelegalitate, iar nu la unul de temeinicie. Astfel, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs reexaminarea stării de fapt prin reevaluarea modului de interpretare a probelor în faţa instanţei de apel au fost abrogate prin Legea nr. 138/2000, iar începând cu acea dată analizarea modului de interpretare a probelor în recursul succesiv apelului nu a mai fost admisibilă, de aceea, pe fondul său, această critică nu va fi analizată.
Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la încuviinţarea probei testimoniale. Potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă din 17 martie 2014, această probă a fost solicitată de reclamanta-apelantă SC W.T. SRL pentru dovedirea motivelor de nulitate, admisibilitatea probei fiind întemeiată de parte pe dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. Această probă a fost respinsă ca nefondată, în raport cu înscrisurile din dosar.
Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile de drept procesual evocate se referă la procedura cercetării falsului înscrisului administrat ca probă şi nu reprezintă, în sine, temeiul de nulitate de drept substanţial de natură a justifica solicitarea probei testimoniale, dincolo de argumentul deja explicat, referitor la lipsa înscrierii în fals împotriva vreunui înscris administrat ca probă.
Cât priveşte motivul de apel referitor la respingerea greşită a probei testimoniale în prima instanţă, Înalta Curte arată că acesta a făcut obiectul cercetării în faza apelului, instanţa răspunzând apelantei prin considerente, cu evocarea dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ.
În fine, nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat. În măsura în care acesta se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii sale juridice ori a înţelesului său lămurit, Înalta Curte arată că invocarea acestui motiv presupune raportarea părţii la un act juridic civil prin a cărui calificare sau interpretare instanţa a deturnat însăşi voinţa a părţilor litigante, ca element esenţial al conţinutului raportului juridic.
Nu intră sub incidenţa acestui motiv asimilarea acţiunii în anularea actului juridic, procesul de predare primire din 1 aprilie 1996, cu acţiunea în anularea sau contestarea H.G. nr. 351/1995, dincolo de observaţia că, oricum, această critică nu corespunde realităţii.
Se observă că recurenta invocă acest motiv de recurs şi pentru a susţine, de fapt, că instanţa de apel nu a observat că respingerea acţiunii în primă instanţă s-a fundamentat pe lipsa atacării cu excepţie de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995, iar prin depunerea în apel a deciziei nr. 733 din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, soluţia pe fond se impunea schimbată.
Or, o asemenea, premisă ar putea induce cel mult ideea unei evaluări greşite a probatoriului, ceea ce nu s-ar mai pute verifica în recurs, dincolo de împrejurarea că este recurenta este în eroare referitor la argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a acţiunii în primă instanţă şi în apel.
Restul susţinerilor recurentei, referitoare la faptul că analiza nelegalităţii H.G. nr. 391/1995 după regulile aplicabile oricărui act între particulari, la necondiţionarea prin lege a parcurgerii unei proceduri prealabile sau la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, sunt chestiuni care nu au legătură cu cauza acţiunii de a făcut obiectul litigiului, prezentate pentru prima dată în această fază a procesului şi care, excedând litigiului, nu vor fi analizate.
De aceea, pentru toate considerentele prezentate, recursul va fi respins ca nefondat, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va fi respinsă şi cererea accesorie vizând plata cheltuielilor de judecată.
Va fi admisă, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cererea intimatei SC A.I.B. SA şi va fi obligată recurenta la plata sumei de 15.500 RON, cheltuieli de judecată în recurs, suma demonstrată cu factura şi ordinul de plată atestând plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC W.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 334/2014 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă să-i achite intimatei-pârâte SC A.I.B. SA Bacău suma de 15.500 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 699/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1429/2015. Civil → |
|---|
