ICCJ. Decizia nr. 779/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 779/2015
Dosar nr. 83/113/2013
Şedinţa publică din 18 martie 2015
După deliberare, asupra cauzei de lată, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. 83/113/2013, reclamanţii M.C., S.Z. şi M.E. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Jirlău, prin primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului Statului, că imobilul compus din teren în suprafaţă de 650 mp şi casa de locuit formată din şapte camere, o magazie ce servea drept cârciumă în suprafaţă de 50 mp, situat în Brăila, com. Jirlău a trecut în proprietatea Statului în mod abuziv, respectiv să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1932, actul de dobândire fiind transcris din 16 iunie 1932. Au susţinut că preluarea imobilului a fost abuzivă, Statui nedeţinând în mod legal imobilul, fiind preluat cu încălcarea flagrantă a normelor de drept, a Constituţiei în vigoare la momentul aplicării măsuri: de trecere în proprietatea Statului. Părinţii reclamanţilor au fost deportaţi, neexistând vreun act de trecere în proprietatea statului a imobilului, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Au mat arătat că măsura naţionalizării bunului contravine şi dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 12 din Constituţia m vigoare la acel moment, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Primului Protocol adiţional la Convenţie. Astfel, au susţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia din 2003 privind prioritatea reglementărilor internaţionale în caz de neconcordanţă între pactele şi legile interne.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din. Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 20 alin. (1) din Constituţia din 2003.
În întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că revendicarea imobilului aflat în litigiu a fost soluţionată irevocabil în Dosarul nr. 1117/228/2010 al Tribunalului Brăila, excepţia inadmisibilităţîi acţiunii susţinându-se că retrocedarea imobilelor preluate abuziv de Stat face obiectul Legii nr. 10/2001, ca urmare trebuia urmată procedura prevăzută de art 21 şi următoarele din legea specială. De asemenea, a invocat excepţia depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti precizându-se că, în aceste condiţii, instanţa de judecată nu mai poate interveni, deoarece soluţionarea cererii intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi. Pe fond, s-a susţinui că, potrivit înscrierilor din registrele cadastrale, autorul reclamanţilor, M.T., deţinea, în anul 1948, suprafaţa de 4,38 ha teren intravilan şi extravilan, iar, în anul 1951, suprafaţa de 0,98 ha intravilan şi 3,50 ha extravilan. Prin hotărâri judecătoreşti, în baza dispoziţiilor legilor funciare şi ale Legii nr. 10/2001, a fost retrocedată întreaga suprafaţă de teren preluată autorului reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 824 din 04 iulie 2013 a Tribunalului Brăila acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca fiind inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele: în baza contractului de vânzare-cumparare transcris în 1932, autorii reclamanţilor au dobândit imobilul situat în comuna Jîrlău, format din teren în suprafaţă de zece ari şi jumătate şi construcţie din şapte camere de locuit şi magazie. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 din 17 ianuarie 1956, a fost înstrăinată suprafaţa de teren viran de 625 mp din suprafaţa de teren dobândită în 1932,
Reclamanţii au susţinut că autorii acestora au fost deportaţi, bunurile fiind naţionalizate, preluate abuziv, tară titlu valabil şi fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării. La solicitarea instanţei de judecată, au precizat că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea bunurilor preluate abuziv, arătând că înţeleg să formuleze prezenta acţiunea potrivit dreptului comun.
Conform Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun tară ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, înlăturarea unor dispoziţii ale legii speciale putând a fi realizată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Or, din această perspectivă, este relevant, dacă reclamanţii erau persoane îndreptăţite în sensul legii speciale şi dacă imobilul aflat în litigiu intră sub incidenţa acestui act normativ.
Potrivit prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluat în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare ia data preluării, precum şi cele preluate tară temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Aşa fiind, imobilul ailat în litigiu a fost preluat abuziv, temeiurile de preluare abuzivă fiind admisibile în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, făcând obiectul actului normativ situaţia expusă mai sus.
Art. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 reglementează accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii.
În cauza, nu s-au făcut dovezi cu privire la calitatea de moştenitori a reclamanţilor, cu toate acestea însă, pârâta nu a contestat această calitate, iar, pe de altă parte, calitatea lor a fost recunoscută în numeroasele litigii aliate de rolul instanţelor de judecată, soluţionate prin hotărâri irevocabile.
În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor dreptului intern şi ale Convenţiei, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum a fost recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece, prin natura sa, stabileşte o reglementare din partea Statului care se bucurhă, în această materie, de o anumită marjă de apreciere (cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Astfel, în lipsa formulării unei notificări şi a neparcurgerii procedurii prealabile instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu mai pot invoca prevederile dreptului comun pentru a dobândi posesia imobilului.
Împotriva sentinţei civile nr. 824 din 04 iulie 2013 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanţii, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, au susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii doar prin raportare ia dispoziţiile dreptului comun în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată ei au invocat şi încălcări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Constituţiei României.
Sub un alt aspect, au susţinut că instanţa a omis să analizeze primul capăt de cerere formulat prin acţiunea dedusă judecăţii, care avea ca obiect constatarea neval abili taţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul iimîtându-se la a se pronunţa doar cu privire la revendicare, capăt de cerere subsidiar ceiui mai sus arătat.
Reclamanţii au reiterat susţinerile referitoare la trecerea abuzivă în proprietatea Statului a imobilului revendicat, în urma deportării părinţilor lor, apreciind că, în analizarea cererii în revendicare, trebuia pornit de la faptul că aceasta nu se poate realiza doar prin compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun, ci şi prin raportare la normele europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, premisă impusă de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au mai susţinut că instanţa de fond trebuia să ţină cont de jurispmdenţa recentă a C.E.D.O. în materie de revendicări şi să constate nevaiabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu cu consecinţa admiterii capătului de cerere având ca obiect revendicarea.
Prin urmare, au arătat că nu se poate aprecia că Legea nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 44/A din 3 decembrie 2014, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii S.Z., M.E. şi M.C., decedat, continuat de moştenitorii M.M., G.Ş.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În mod legal instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, ca inadmisibilă, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge, în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de reclamanţi, referitoare la imobilele preluate de Stat tară titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 233/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabila, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu hună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, după cum nu au revelat niciun motiv independent de voinţa lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor potrivit căreia în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la uri tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam O de Lichtenstein contra Germaniei). Cu toate acestea însă, instanţa de contencios european a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere, statuând că această problemă trebuie examinată în contextul obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către Stat, una dintre aceste măsuri, fiind restituirea în natură a imobilelor.
Reclamanţii erau îndreptăţiţi în a obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitori testamentari, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are U.A.T., ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamanţi, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat, însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de Stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Gonstandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care reclamanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.
Împotriva deciziei curţii de apei au formulat recurs reclamanţii. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, au arătat următoarele:
În mod nelegal şi netemeinic instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor dreptului comun în raport de care a analizat excepţia inadmisibili taţii cererii de chemare în judecata, având în vedere că cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art, 563 şi următoarele C. civ., pe prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Constituţiei României. Or, chestiunea nevalabilîtăţii titlului statului nu putea fi analizată de instanţa de judecata decât în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, în mod nelegaf, instanţa a analizat doar capătul de cerere ce viza revendicarea, imobiliară, atât timp cât acest capăt de cerere era subsidiar capătului de cerere ce avea ca obiect constatarea nevalabilîtăţii titlului stalului cu privire ia imobilul în litigiu.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, instanţele de judecată sunt abilitate a cerceta valabilitatea titlului statului, în sensul verificării dacă măsura trecerii în proprietatea Statului a fost iacută cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare la acel moment, precum şi cu respectarea tratatelor internaţionale la care România era parte.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor, concursul dintre legea specială şi legea generală urmează a fi soluţionat în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, dându-se prevalentă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei acesteia.
Prin urmare, nu poate fi ignorată jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia nerespectării dreptului de proprietate privata, consacrat de art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană .
Reiese deci ca privarea de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezintă o povara disproporţionată şi excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea propriului bun, drept garantat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
În aceste condiţii, în raport de art. 1 Primul Protocol C.E.D.O., instanţele ar fi trebuit sa constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, și, pe cale de consecinţa, sa admită şi capătul de cerere ce avea ca obiect revendicarea bunului.
În termen legal, intimata U.A.T. Jirlău, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti şi excepţia inadmisibilităţii. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
La termenul de judecată din 06 mai 2015, Înalta Curte a rămas în pronunţate asupra fondului cauzei urmând a se pronunţa şi asupra excepţiilor invocate de intimată prin întâmpinare.
în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 317 din 02 iulie 2012 pronunţata de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, se reţine că prin decizia amintită, s-a renunţat la judecata acţiunii în contradictoriu cu pârâţii M.D., A.D.S. - Agenţia Brăila, M.F.P. -D.G.F.P, Brăila şi U.A.T. Jirlău, pârâta din prezenta cauză.
Potrivit art. 246 C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, acesta fiind îndreptăţit să promoveze o noua acţiune, tară a i se putea opune autoritatea lucrului judecat. Autoritatea de lucru judecat operează numai atunci când instanţele au soluţionat fondul cauzei sau când s-au pronunţat asupra unei excepţii, aceleaşi excepţii nemaiputând fi puse în discuţie într-o altăjudecată.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus amintite, pronunţarea Deciziei civile nr. 317 din 02 iulie 2012 a Tribunalului Brăila în Dosarul nr. 1117/228/2010, nu se poate opune cu autoritate de iucru judecat in cauza pendinte.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a intimatei U.A.T. Jirlău, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deţine,
Pornind de ia definiţia de mai sus, rezultă că acţiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deţine materialmente lucrul respectiv. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că imobilul cu privire ia care se solicită revendicarea se află în posesia intimatului U.A.T. Jirlău iar nu în cea a Statului Român prin M.F.P. Împrejurarea că la momentul ia care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, acesta a trecut în patrimoniul Statului român, nu îl legitimează procesual pasiv pe acesta din urmă, devreme ce posesia actuală este exercitată de intimată.
Privitor la excepţia depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti şi excepţia madmisîbilităţii, Înalta Curte constatând că argumentele care stau la baza soluţionării acestora sunt comune cu cele avute în vedere în soluţionarea pe fond a cauzei, acestea vor analizate în cuprinsul considerentelor care succed:
Recurenţii nu au indicat care dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art 304 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, însă Înalta Curte, raportat la criticile formulate, constată că acestea vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile pct. 9 art. art. 304 din C. de proc. civ., din perspectiva căruia va fi şi analizat prezentul recurs.
Cu privire la recursul dedus judecaţii, Înalta Curte constată următoarele:
Curtea de apei, ca şi tribunalul, au reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul în litigiu, compus din teren, în suprafaţă de 650 mp şi casă de locuit formată din şapte camere, o magazie ce servea drept cârciumă în suprafaţă de 50 mp, situat în Brăila, com. Jirlău, a aparţinut autorilor reclamanţilor şi a fost preluat abuziv de către de Statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. De asemenea s-a reţinut că reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului.
Cererea de constatare a ne valabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate, constituind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final a unei reparaţii în natură sau prin echivalent pentru bunul preluat de către statui comunist.
Tocmai de aceea, contextul în care trebuie să fie soluţionat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmăreşte să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv faţă de acţiunea în revendicare, prin care reclamanta a înţeles să îşi valorifice pretenţiile.
Sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare au statuat că petitul privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi nevalabilitatea titlului statului este accesorie acţiunii în revendicare, aprecierea acestuia ca un capăt de cerere distinct, disociat şt independent de cererea In revendicare, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibil în acest sens şi potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanţa nu a analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fî asimilată unei nepronunţări. Faţă de cele arătate, susţinerile recurenţilor nu sunt justificate.
Înalta Curte mai reţine că recurenţii nu au formulat acţiune în revendicare sau notificare în temeiul legii speciale, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind titulari, asupra unui "bun" sau a unei speranţe legitime în sensul Convenţiei. Aceasta întrucât, contrar susţinerilor acestora şi a trimiterilor pe care aceştia le fac la practica şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, pentru a fi titularul unui "bun"este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului. Noţiunea de "bun" în sensul Convenţiei Europene nu acoperă orice interes patrimonial ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorităţii publice sau speranţe legitime deduse din dispoziţiile legale.
Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reţine ca relevantă hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 3 din Protocolului nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunuri în sensul acestei prevederi."Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atâî bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, existenţa unui "bun" actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului,
Cu privire la aceeaşi critică, instanţa reţine ca prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamantă ca fiind aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Astfel, potrivit textului legal evocat, imobilele preluate de stat iară titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reţinut ca prevederile din actul normativ mai sus enunţat sunt clare şi având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate Iară titlu valabil, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile aflat în această situaţie după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Cum recurenta nu a tăcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale şi că deci nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în urma îndeplinirii cerinţelor legale în cadrul procedurilor administrative şi a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de reparaţie, soluţia cu privire la acţiunea în revendicare formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menţionate mai sus.
în ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile dreptului comun în materie, a reglementărilor europene şi a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită şi va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat situat în com. Jirlău, judeţul Brăila, a aparţinut autorilor reclamanţilor, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris în 1932 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 din 17 ianuarie 1956.
Este necontestat faptul că acţiunea reclamanţilor are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
Faţa de cele mai sus reţinute, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul Statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele anterioare au apreciat că sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, conform principiului specialia generat ibus derigant.
în atare situaţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţiile unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut, expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte arata în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legai ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia speciatibus derogant.
Reclamanţii se află în prima din cele treî situaţii enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unităţii deţinătoare a imobilului.
Deşi nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., considerând astfel că au un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni reclamanţii au invocat drept critică de recurs neconcordanţa dispoziţiilor legale speciale privitoare ia procedura prealabila reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Contrar susţinerilor recurenţilor instanţa de apel nu a negat principiul constituţional al priorităţii reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 20 din Constituţia României, ci dimpotrivă, tocmai datorită recunoaşterii puterii acestei norme constituţionale a procedat la verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condiţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de circumstanţele particulare ale speţei, instanţa a ajuns la concluzia că recurenţii reclamanţi nu sunt titularii unui „bun" şi ca, aşa fiind, nu beneficiază de protecţia prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Împrejurarea câ Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în căzui refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde ia notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr, 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
În aplicarea art. 6 din Convenţie, analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de staî prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile şi previzibile.
Aşa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 2.13/1998, a art,330 alin. (4) C. proc. civ. referitor la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a art. 20 din Constituţia României, a art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 adiţional la convenţie şi a jurîsprudenţei C.E.D.O. în materie nu pot fi primite.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de recurenţii reclamaţi cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.M., G.Ş., S.Z. şi M.E. împotriva Deciziei nr. 144/A din 3 decembrie 2034 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 778/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 781/2015. Civil → |
|---|
