ICCJ. Decizia nr. 830/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 830/2015
Dosar nr. 1010/233/2012
Şedinţa publica din 20 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi, sub nr. 1010/233/2012, reclamanta P.Z. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Galaţi, com. Vânători şi Statul Român, solicitând a se constata nevalabilitatea titlului de proprietate a statului asupra suprafeţei de 2 ha situate pe teritoriul localităţii Fileşti, precum şi nevalabilitatea titlului de proprietate a statului asupra suprafeţei de 2 ha situate pe teritoriul com. Vânători, obligarea pârâţilor de a-i lasă în deplină proprietate şi paşnică folosinţă aceste suprafeţe de teren, sau să o despăgubească cu contravaloarea lor.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, N.D. a avut în proprietate suprafaţa de 2 ha de teren amplasat pe teritoriul localităţii Fileşti, şi suprafaţa de 2 ha pe raza com. Vânători, terenuri care au fost preluate de stat prin Decretul nr. 308/1953.
Pârâtul Municipiul Galaţi a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În cauză a fost efectuată o expertiză topometrică, din care a rezultat că valoarea celor două terenuri este de 1.900.000 euro.
În aceste condiţii, Judecătoria Galaţi a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, faţă de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 8630 din 27 septembrie 2013, Judecătoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei materiale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, reţinând că potrivit ari. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.
Cum, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acţiune în revendicare, evaluabilă în bani şi, cum din concluziile raportului de expertiză, rezultă că valoarea celor două terenuri revendicate de reclamantă este de 1.900.000 euro (peste 8.000.000 lei), s-a apreciat că în cauză, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Galaţi.
Pe rolul Tribunalului Galaţi, cauza fiind înregistrată sub acelaşi nr. 1010/233/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 42/2014 a Tribunalului Galaţi, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, iar acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă,
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de fond a constatat că nu este incidentă în cauză, în condiţiile în care s-a făcut dovada că reclamanta este fiica defunctului N.D., fostul proprietar al celor două suprafeţe de teren din litigiu, motiv pentru care excepţia a fost respinsă,
Nefondată a fost apreciată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, instanţa reţinând că, atât timp cât reclamanta solicită a se constata şi nulitatea actului normativ prin care tatăl său a fost deposedai de cele două terenuri, Statul Român are calitate procesuală pasivă faţă de acest capăt de cerere.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat următoarele:
Reclamanta în afară de revendicarea celor două suprafeţe de teren, a solicitat şi constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român asupra celor două terenuri, prin constatarea nulităţii titlului de proprietate, respectiv a Decretului nr. 308/1953.
Instanţa de fond a apreciat ca nu se poate constata nulitatea absolută a unui act normativ, acesta putând fi doar declarat neconstituţional sau nelegal, în raport de puterea respectivului act normativ.
S-a mai reţinut că, cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al Statului Român asupra celor două terenuri, nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci o apărare de fond în cadrul acţiunii în revendicare, în condiţiile comparării titlurilor celor două părţi litigante.
În ceea ce priveşte revendicarea celor două terenuri, instanţa de fond a mai reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, soluţionând un recurs în interesul Legii, a statuat referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Prin urmare, instanţa a apreciat că neconcordanţele dintre legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, pot fi invocate doar în momentul în care reclamantul are un bun în sensul Convenţiei, sau o speranţă legitimă la un bun.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu are un bun, şi nici o speranţă legitimă, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi, nici nu a uzat de prevederile Legii speciale, deşi avea posibilitatea să urmeze acest demers.
Mai mult, reţine instanţa de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizii de speţă (nr. 4644 din 20 iunie 2012) a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care independent de voinţa lor nu au putut să urmeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare, dacă bunul în cauză nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor legale.
Instanţa de fond a mai constatat că reclamanta nu apare ca fiind o persoană exceptată de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi, nici nu a tăcut dovada existenţei unor cauze mai presus de voinţa sa, care ar fi împiedicat-o să urmeze procedura prevăzută actul normativ sus evocat, sau de o altă lege reparatorie.
Având în vedere faptul că, reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 şi, că în cauză nu pot fi identificate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât cauza să fie soiuţionată în cadrul unei acţiuni în revendicare, instanţa de fond a apreciat acţiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o, în principal sub următoarele aspecte;
În mod greşit, au fost respinse primele capete de cerere ca inadmisibile, atâta timp cât nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului normativ, aşa cum a motivat instanţa, ci doar nevalabilitatea titlului statului, cereri ce nu au fost analizate.
Reclamanta a arătat că, suprafeţele de teren solicitate au fost preluate iară acordarea vreunei despăgubiri, contrar dispoziţiilor Constituţiei din 1965, cât şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., în plus, preluarea s-a făcut în baza unui Decretului nr. 308/1953, act neconstituţional, nelegal, nepublicat, în condiţiile în care în baza acestuia proprietarii trebuiau să predea de bună voie terenurile agricole aliate în proprietatea lor privată, fără a primi nici o despăgubire,
Ca atare reclamanta a învederat că acţiunea în revendicare este admisibilă, chiar dacă terenurile nu au fost restituite în baza legilor reparatorii speciale, pentru că în caz contrar sunt încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie, privind accesul la un tribunal, precum şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât preluarea s-a făcut tară titlu valabil şi fără vreo dreaptă despăgubire, astfel încât are un „bun”, în sensul acestor dispoziţii legale. În susţinerea acestui motiv, a invocat şi hotărârile C.E.D.O. în cauzele Pădurarii contra României şi Străin împotriva României.
Prin Decizia civilă nr. 130 din 5 noiembrie 2014 Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei reţinând următoarele considerente:
Tribunalul a respins primele două capete de cerere ce vizau constatarea nevalabilităţii titlului statului, pe de o parte pentru că nu poate fi constatată nulitatea absolută a unui act normativ, iar pe de altă parte pentru că nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci o apărare de fond în cadrul acţiunii în revendicare.
Instanţa de apel a înlăturat din motivarea sentinţei primul argument, având în vedere că instanţele nu au fost învestite cu o astfel de cerere în constatarea nulităţii, dar s-a apreciat că este corect cel de-a] doilea argument al instanţei de fond.
S-a reţinut că, acţiunea în revendicare imobiliară, este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuţie, fiind totodată şi o cale de realizare a dreptului, ce însumează în analiza temeiniciei ei şi nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu.
Cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului, nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final de obţinere a unei reparaţii, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist,
Tocmai de aceea, reţine instanţa de apel, contextul în care trebuie soluţionat acest capăt de cerere, este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv de acţiunea în revendicare, prin care reclamanta a înţeles sa-şi valorifice pretenţiile.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este accesoriu acţiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluţionarea acestui capăt de cerere este tocmai soluţionarea acţiunii în revendicare. Or, împrejurarea că instanţa nu a analizat în mod distinct acest capăt de cerere, nu poate fi asimilată unei nemotivări, unei nesoluţionări, sau a unei denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ., motiv pentru care această critică a fost apreciată ca neîntemeiată,
Instanţa de apel a mai constatat că în condiţiile respingerii acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a uzat de prevederile Legii speciale, nu se mai impunea analiza pe fond a motivelor ce atrăgeau nevalabilitatea titlului statului.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun, dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
Conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii în care operează norma specială.
Or, Legea nr. 10/2001, reprezintă actul normativ special în materie de obţinere, de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv, cu titlu sau tară titlu, în perioada comunistă.
Finalitatea procedurilor în baza legilor speciale şi a acţiunii în revendicare, este aceeaşi şi anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că în condiţiile existenţei unei suprapuneri între câmpul de reglementare al legilor speciale şi cel al dispoziţiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală.
Conform principiului sus-enunţat, acest concurs se rezolvă în favoarea Legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.
S-a reţinut că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul Legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care terenurile în litigiu fac parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa legilor speciale, iar acţiunea de ţaţă a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, nu sunt aplicabile cauzei regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun.
Cu toate acestea, prin Decizia 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul Legii, s-a stabilit că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cum, reclamanta susţine că are un bun, în sensul articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a procedat la o verificare a acestei apărări în raport de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Astfel, s-a reţinut că aprecierea existenţei unui ”bun” în patrimoniul reclamantei, implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui”bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul de restituire a bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., se observă, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanţii au chiar un „bun actual”, ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ( hotărârea în cauza Păduraru, şi respectiv în cauza Porţeanu,împotriva României), C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi alţii contra României -hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în pi^abil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres restituirea bunului.
În speţă, din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are un bun în sensul practicii C.E.D.O., că respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, nu înseamnă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, privind accesul la o instanţă, în condiţiile în care reclamanta a avut posibilitatea legală de a uza de prevederile Legii speciale pentru valorificarea drepturilor cu privire la imobilele din litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.Z., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Critieile aduse hotărârii instanţei de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art, 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Recurenta susţine că instanţa a fost investită să examineze îndeplinirea condiţiilor legale de emitere a titlului de proprietate al statului şi apoi să se pronunţe în sensul valabilităţii acestui titlu.
Or, susţine recurenta, încălcând principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţele au dat o interpretare nepermisă, de cerere accesorie, în ce priveşte petitul ce viza nevalabilitatea titlului statului, asupra căruia instanţa avea obligaţia de a se pronunţa.
În aceeaşi idee, reclamanta mai susţine că a formulat cererea privind nevalabilitatea titlului statului separat de acţiunea în revendicare, iar în fundamentarea acestei cereri a invocat dispoziţiile Legii nr. 213/1996, care permite un asemenea demers juridic.
Reclamanta mai susţine că preluarea/deposedarea în baza Decretului nr. 308/1953 a fost făcută de Statui Român fără acordarea vreunei despăgubiri adevăratului proprietar, N.D., Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prevede în art. 6 alin. (1); „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”
Astfel, reclamanta arată că, instanţa trebuia să stabilească valabilitatea titlului statului potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 şi, să se pronunţe pe valabilitatea acestui titlu, examinând dacă Decretul nr. 308/1953, în baza căruia au fost preluate terenurile, este un act normativ în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei României din anul 1965, art. 481 C. civ. de la 1864 în vigoare la data preluării şi tratatele internaţionale la care România aderase şi era parte.
Din perspectiva celor expuse, reclamanta susţine încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, art, 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În ce priveşte respingerea celui de al doilea motiv de apel, reclamanta arată că acţiunea a fost promovată iniţial ca acţiune în revendicare, însă ulterior, în raport de concluziile raportului de expertiză din care a rezultat imposibilitatea retrocedării în natură a terenurilor, acestea fiind ocupate de construcţii, a solicitat o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru preluarea acestor terenuri, motiv pentru care arată că a investit instanţa cu o astfel de cerere de plată a contravalorii bunului ce nu mai poate fi restituit, contravaloare ce a fost stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză.
Din această perspectivă, reclamanta susţine că instanţele nu au soluţionat această cerere de plată a contravalorii imobilelor, motivându-se respingerea acţiunii în revendicare doar în raport de existenţa legilor speciale.
În ce priveşte motivarea hotărârii, reclamanta susţine că faţă de motivarea instanţei de fond, s-a reţinut în plus că acţiunea în revendicare în raport de practica C.E.D.O., devine admisibilă, doar dacă, cel care o promovează are un bun actual.
Or, susţine reclamanta, în condiţiile în care şi-a modificat acţiunea în revendicare în acţiune în plata contravalorii imobilelor preluate abuziv de stat, nelegalitatea/nevalabilitatea titlului statului rezidă şi în neacordarea unor despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv.
Din perspectiva celor expuse, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în condiţiile în care nu a fost verticală legalitatea soluţiei instanţei de fond în ce priveşte neexaminarea cererii de modificare a obiectului acţiunii, ce viza în principal acordarea contravalorii terenurilor preluate abuziv de stat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Din verificarea motivelor de apel depuse de reclamantă, rezultă fără posibilitate de echivoc că, în apel nu s-au făcut critici legate de nesoluţionarea cererii modificatoare a acţiunii, cu atât mai mult cu cât aspectele de netemeinicie ale hotărârii instanţei de fond vizau doar greşita respingere ea inadmisibile a primelor capete de cerere, în condiţiile în care a solicitat doar nevalabilitatea titlului statului, precum şi faptul că acţiunea în revendicare este admisibila, chiar dacă terenurile nu au fost restituite în baza legilor reparatorii speciale, pentru că în caz contrar, ar fi încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie, privind accesul la un tribunal, precum şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât preluarea s-a făcut tară titlu valabil şi tară vreo dreaptă despăgubire, motiv pentru care reclamanta a susţinut în apel că are un „bun", în sensul acestor dispoziţii legale, fiind invocate în acest sens şi hotărârile C.E.D.O. în cauzele Păduraru contra României şi Străin împotriva României.
Din această perspectivă, este de observat că obiect al motivelor de apel nu l-a constituit nesoluţionarea cererii de modificare a acţiunii, ci doar aspecte legate nevalabilitatea titlului statului şi respectiv de admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Or, critica privind nesoluţionarea cererii de modificare a acţiunii este susţinută direct în recurs.
Cum, acest aspect nu a fost supus analizei instanţei de apel, neexistând critici în acest sens, susţinerea recurentei legată de neexaminarea cererii modificatoare a acţiunii nu poate fi primită, în condiţiile în care recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care implicit au fost cuprinse în motivele de apel.
De altfel acest aspect constituie una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, astfel că în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oara de instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului.
În consecinţă, în condiţiile în care criticile legate de nesoluţionarea cererii de modificare a acţiunii sunt făcute direct în recurs, este de reţinut că pot fi calificate ca fiind critici noi, formulate omisso medio, fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel, situaţie în care aceste critici nu pot fi primite.
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la 23 ianuarie 2012 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 308/1953, instanţele au avut de analizat dacă reclamanta P.Z. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Or, din această perspectivă, este de reţinut ea instanţele în limitele acestei investiri şi, în respectarea principiului disponibilităţii, au analizat acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite, dată în recurs în interesul Legii şi, de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O.
Astfel, este nefondată critica reclamantei legată de încălcarea principiului disponibilităţii. De altfel, este de observat că instanţa de apel a analizat în limitele investirii, dacă reclamanta P.Z. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Este real că, art. 6 din Legea nr. 21.3/1998 invocat de reclamantă în susţinerea motivelor de recurs, prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun, dar numai dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
Conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii In care operează norma specială.
Or, sub acest aspect este de reţinut că Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obţinere de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv, cu titlu sau tară titlu, în perioada comunistă.
Cum, Legea nr. 10/2001 este o lege specială incidentă în cauză, este de reţinut că instanţele au analizat cauza atât prin prisma principiului „specialia generalibus derogant”, cât şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă reclamanta deţine un bun în sensul acestor din urmă dispoziţii, raportat şi la jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., reflectată în cauza Măria Atanasiu ş.a. contra României, iar în cadrul acestei analize s- a referit şi la aspectul legat de simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţai asupra apărărilor reclamantei referitoare la nevalabilitatea titlului statului, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Pentru a confirma soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare formulate de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a avut în vedere aplicarea prioritară a Legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în acest context a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, neavând un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care să îi permită restituirea imobilului pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare, în speţă, a principiului specialia generalibus derogam, care nu mai permite obţinerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480-481 C. civ.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. că: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Cum, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 23 ianuarie 2032, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile Legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru reclamantă, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art 329 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. l0/200î şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal, însă consideră că, indiferent de această împrejurare, are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr, 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect este de reţinut că, prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că: „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”
În speţă însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr, 10/2001 şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a. Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat,
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-au conturat câteva principii.
Astfel, este de reţinut că dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legai ar fi antrenat mecanismul Legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fî tăcut să se nască „o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea an. 1 din Protocolul 1.
În speţă însă, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care acesta nu are un „bun actual” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, In jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care C.E.D.O. Ie-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata, nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun aciuai", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Pădurarii, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), este de observat că în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O. a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă, s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Astfel, este de reţinut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a statuat că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. In acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
141. Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. l din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
142, (...).Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamantă.
Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceasta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei.
În acelaşi sens, este de reţinut că în hotărârea C.E.D.O. sus-menţionată se arată că „.de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa C.E.D.O.), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, din perspectiva celor expuse este de reţinut că, urmare a hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire. Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura Legii speciale, ceea ce este şi cazul în speţă ( în condiţiile în care reclamanta ar fi uzat de procedura Legii nr. 10/2001).
Rezultă că, instanţa de apel a tăcut o aplicare corectă la speţă a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., respectiv a hotărârii pilot dată în cauza Atanasiu, reţinând în mod legai că reclamanta nu este titulara unui "bun actual", cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului.
În absenţa unui „bun actual", în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., recurenta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi, nu ca inadmisibila.
De asemenea este de reţinut că în lipsa notificării reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului, sau despăgubiri pe calea Legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Contrar susţinerilor recurentei, în lipsa notificării, nu mai poate pretinde restituirea imobilului pe calea dreptului comun, determinat de aplicarea prioritară a Legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.
Sub acest aspect mai este de observat că, Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul de acces la justiţie, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţie. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept subiectiv civil. Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă sa poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza Crişan contra României, etc.).
Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se acordă o jurisdicţie deplină (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul entităţii învestite de a emite decizie de soluţionare a notificării (sens în care s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Cum, recurenta nu are un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei stalului în dreptul lui de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul generai al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
În ce priveşte susţinerile recurentei, prin care invocă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare de drept comun şi acestea sunt neîntemeiate, întrucât, cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispoziţiile Legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În concluzie, urmează a se reţine că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acţiunii în revendicare, iar această dezlegare este conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. privind noţiunea de „bun ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Nefondate sunt şi criticile reclamantei în ce priveşte neanalizarea cererii privind nevalabilitatea titlului statului în condiţiile în care aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează analiza temeiniciei ei şi nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu,
Acţiunea în revendicare imobiliară fiind o acţiune petitorie, tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în discuţie.
Or, cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, vizând obţinerea unei reparaţii în natură sau în echivalent, pentru bunul preluat de stat.
Astfel, într-adevăr contextul în care trebuie analizat acest capăt de cerere este că, el este comun acţiunii în revendicare pe care tinde să o sprijine, motiv pentru care ei nu poate fi analizat distinct de acţiunea în revendicare, cum de altfel în mod legal şi corect a reţinut şi instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.Z. împotriva Deciziei nr. 130/A din 5 noiembrie 2014 a Curţii de Apei Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 804/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 832/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
