ICCJ. Decizia nr. 781/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 781/2015
Dosar nr. 85/1/2015
Şedinţa publică din 18 martie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1687 din 30 mai 2014, pronunţată de Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie, secţia l civilă, în Dosarul nr. 1554/3/2010, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului şi a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei civile nr. 111/A din 16 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Pentru a pronunţa această, soluţie instanţa de recurs a reţinut că potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, respectiv adresa emisă de D.T.I.L. sector 3, Bucureşti, începând cu anul 1985, reclamantul G.N.S. a figurat ca plătitor de taxe şi impozite locale pentru suprafaţa de 10.000 mp, iar nu ca titular al dreptului de proprietate, aşa cum greşit se susţine, iar din adresa din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General ai Municipiului Bucureşti, D.G.U.A.T., imobilul în litigiu era înregistrat ca făcând parte din categoria terenurilor agricole, aflat în proprietatea Statului şi folosinţa fostei C.A.P. Dudeşti, în contradicţie cu susţinerile recurentului reclamant.
Totodată, a mai reţinut că patrimoniul cooperativei agricole era constituit din pământul adus de cooperatori, animalele de muncă şi de producţie, construcţiile, utilajele precum şi întreaga producţie agricolă vegetală şi animală şi orice produs obţinut din activitatea cooperativei agricole, potrivit dispoziţiilor din art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producţie şi prin urmare, susţinerea recurentului referitoare la faptul că acesta a îndeplinit condiţiile unei posesii sub nume de proprietar cu privire la imobilul în litigiu este nefondată.
De asemenea, a constatat înaplicabilitatea Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere faptul că dreptul de proprietate exercitat de cooperativele agricole asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora, a reprezentat doar o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept imprescriptibil atât sub aspect extincîiv cât şi achizitiv, nicio persoană neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, anterior anului 1989.
Nici critica referitoare la înregistrarea reclamantului ca plătitor de taxe şi impozite aferent terenului în suprafaţă de 3.700 mp şi construcţiei edificate pe acesta nu a fost reţinută ca fondată în raport de dispoziţiile art. 1853 alin. (2) C. civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 06 ianuarie 2015, contestatorul G.N.S. a formulat contestaţie în anulare prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 pronunţată de secţia I civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii, contestatorul arată că instanţa a omis să cerceteze dacă terenul aflat în litigiu situat în Bucureşti, a fost sau nu în proprietatea Statului înainte de anul 1989 şi să analizeze probatoriu administrat în cauză.
Astfel, susţinute că în mod greşit instanţa a reţinut că a avut calitatea de simplu detentor al terenului în cauza, în suprafaţa de 10.000 mp, având în vedere faptul ca terenul a fost în posesia autorilor săi încă din anul 1950, chestiune probată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv chitanţa din anul 1947, adresele emise de D.T.I.L. sector 3, din care reiese ca fiind înregistrat ca plătitor de impozit încă din anul 1967 pentru teren şi construcţie din lemn cu instalaţii; procesul verbal din 1985 încheiat cu ocazia aplicării amenzii contravenţionale pentru edificarea unei construcţii fora autorizaţie;
De asemenea, susţine ca potrivit Deciziei nr. 4 din 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţata în recursul în interesul legii, posesiile începute anterior apariţiei Legilor nr. 58/1974 nu s-a întrerupt în perioada comunistă, astfel că după abrogarea acestora prin Decretul nr. 1/1989 şi Decretul nr. 9/1989, posesorii terenurilor aveau posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată pentru constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin efectul uzucapiunii de lungă durată.
Prin urmare, arată că în mod greşit instanţa de recurs a reţinut prescripţia nu a fost întrerupta în perioada 1960-1990 imobil în litigiu nu a tăcut parte din proprietatea Statului.
O alta critică priveşte greşita apreciere de către instanţă a declaraţiilor de martori.
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Analizând contestaţia în anulare din perspectiva dispoziţiei art. 318 C. proc. civ. în temeiul căreia contestatorul a formatat prezenta cale extraordinară de atac. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia (întrucât este vorba de un text de excepţie), noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare specială, se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului; respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca netimbrat, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fosî determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte constată însă, că situaţia descrisă de contestator în motivarea caii de atac, pretinsa greşeală materială constă în împrejurarea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în cauză respectiv înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi declaraţiilor de martor.
Or, având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că, prin criticile formulate, contestatorul nu vizează greşeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.
Astfel, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, aspecte care vizează modul de apreciere şi interpretare a înscrisurilor şi a declaraţiilor de martori, s -ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
Cât priveşte susţinerea legată de neanalizarea de către instanţa de recurs a criticii referitoare la existenţa sau nu a dreptului de proprietate a Statului asupra imobilului în litigiu, anterior anului 1989, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. în cuprinsul considerentelor, instanţa de recurs a motivat amplu chestiunea legată de regimul juridic al imobilului în litigiu, anterior anului 1989, statuând asupra caracterului imprescriptibil, atât sub aspect achizitiv cât şi suspensiv, al dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior anului 1989, din perspectiva dispoziţiilor din Constituţia R.S.R. cât şi celor din Statutul cooperativei agricole de producţie, apreciind că anterior anului 1989 imobilele terenuri nu făceau parte din circuitul civil, acestea fiind în proprietatea exclusivă a Statului comunist, ca unic titular ai dreptului de proprietate, nicio persoană fizică neputând invoca în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune,
În cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, sa nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie sa folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemherg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Corni/, Cărstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracas, lonescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.).
Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.
Cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, faţă de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. La baza obligaţiei de restituire stă culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii.
Este de reţinut că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recunosc instanţei dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, în situaţia în care va constata ca acestea sunt disproporţionate de mari faţă de activitatea prestată de avocat.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridica dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate ci doar apreciază în ce măsoară onorariul stabilit de parte acre a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora.
În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte reţine culpa procesuală a contestatorului G.N.S. întrucât contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată, iar acest fapt va determina efectuarea de către intimaţi a unor cheltuieli de judecată nedatorate constând în onorariu avocatului angajat să îi reprezinte interesele.
Raportat la criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura, noutatea şi dificultatea cazului precum şi valoarea pricinii, instanţa reţine că avocatul intimaţilor nu a desfăşurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 6000 lei, apreciindu-i ca nejustificat de mare în raport de activitatea desfăşurată.
În acest sens, Înalta Curte consideră că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a compensa valoarea prestaţiei avocatului K.Ş., apreciind că numai în aceste limite cheltuielile de judecată contând în onorariu de avocat pot fi puse în sarcina contestatomlui G.N.S.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că partea contestatoare trebuie să suporte numai o parte, respectiv 1.000 lei, din suma ce reprezintă onorariul avocatului plătit de intimaţii M.Z., T.E., V.A., V.Ş.C., V.C., V.G., Z.N., V.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul G.N.S. împotriva Deciziei nr. 1687 din 30 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sehcţia I civilă.
Obligă pe contestatorul G.N.S. la plata către intimaţii M.Z., T.E., V.A., V.Ș.C., V.C., V.G., Z.N., V.P. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2035.
| ← ICCJ. Decizia nr. 779/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 802/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
