ICCJ. Decizia nr. 804/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 804/2015
Dosar nr. 34993/3/2012
Şedinţa publică din 19 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 04 septembrie 2012, întemeiată pe dispoziţiile art. 58, 72, 73, 74 şi 1349 din noul C. civ. şi art. 28, 30, 31 alin. (4) şi (5)7 din Constituţia României, reclamanţii G.L.N. şi M.L., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în Pipera, judeţ Ilfov, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii N.R., B.C. şi SC R.R. SRL - Bucureşti, obligarea acestora la plata de daune morale în cuantumul reprezentat de echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro, publicarea hotărârii într-un ziar de larga circulaţie, sub sancţiunea de amenzi civile de 10.000 de lei pe fiecare zi de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 954 din 14 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut ca, în ediţia de luni, 27 august 2012, a Ziarului „L.", pe prima pagină a ziarului, sub titlul: „B. socru, P. naş", însoţit de fotografiile celor doi oameni de stat, s-a publicat ştirea potrivit căreia, „La sfârşitul săptămânii, cei doi politicieni sunt în chefuri!"
În continuarea articolului, sub acelaşi titlu însoţit de fotografiile Preşedintelui şi ale Premierului, s-a publicat ştirea: „Potriveală la petreceri: sâmbătă au nuntă şi preşedintele şi premierul".
S-a mai menţionat că „Premierul o cunună pe fiica deputatului P.S.D. de Caraş-Severin, I.M.", fiind ataşată fotografia deputatului.
De asemenea, sub ştirea: „Finul premierului, fiul unui lider interlop din Vâlcea", s-a detaliat că: „L.G., viitorul soţ al L.M. şi desigur, finul soţilor P., este un avocat celebru din Bucureşti, dar nu numai. El e fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G. zis „V.", care a fost reţinut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de plată electronice".
Referitor la dreptul la replică solicitat de către reclamantul G.L.N., tribunalul a reţinut că, prin reprezentanţii săi, pârâta SC R.R. SRL i-a solicitat reclamantului unele explicaţii legate de articolele de presă anterioare, în care s-au publicat ştiri similare, explicaţii pe care, reclamantul nu a fost dispus ca să le dea, astfel că nu se poate reţine culpa pârâţilor.
Analizând articolul de presă menţionat mai sus şi având în vedere concluziile trase în mod concret din probele administrate în cauză, astfel cum aii fost redate mai sus, tribunalul a constatat că ştirile furnizate de către pârâţi, cuprind; o menţiune care nu a fost verificată de către pârâţi şi care nu corespunde realităţii, respectiv, faptul că tatăl reclamantului G.L.N., „V.G. zis V., a fost reţinut în 2007, pentru spălare de bani, flirt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de plată electronice"; o menţiune care ar putea constitui o ingerinţă nejustiftcată în viaţa privată a reclamantului G.L.N., respectiv, menţiunea că „El e fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G. zis V."
Astfel, tribunalul a constatat că fapta prejudiciabilă pretinsă de către reclamanţi - condiţie a răspunderii civile delictuale - există, tribunalul verificând şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Menţiunea că tatăl reclamantului G.L.N., „V.G. zis V., a fost reţinut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de plată electronice" nu corespunde adevărului. însă are la bază o anumită realitate faptică infracţională anterioară în care a fost antrenat tatăl reclamantului, care nu a fost atent verificată de către pârâţi (jurnalişti şi editor) şi care, în condiţiile în care nu corespunde realităţii prezente, ar putea sta la baza antrenării răspunderii civile delictuale.
Menţiunea că „V.G. zis V., a fost reţinut în 2007, pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de plată electronice" nu corespunde adevărului, întrucât, din adresa din 17 ianuarie 2013 înaintată de D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală (fila nr. 128 din dosar), rezultă că pe rolul acestei instituţii nu există în prezent dosare penale privindu-l pe numitul G.V.
Nu s-a dovedit însă, dacă la nivelul anului 2007, au existat sau nu anumite măsuri de reţinere luate de această instituţie împotriva sus-numitului.
Din hotărârile judecătoreşti care au fost depuse în copie la dosar rezultă condamnarea inculpatului G.V. pentru infracţiunile de: asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, şantaj, vătămare corporală şi lipsire de libertate, pentru fapte deosebit de violente săvârşite împreună cu apropiaţi din familia sa, ori cu angajaţi ai firmei sale SC M.A. SRL Rm. Vâlcea.
Tribunalul a constatat că astfel de condamnări, au fost pronunţate de către instanţele respective, anterior anului 2007, iar în acel an, din probele administrate în cauză, nu rezultă că numitul G.V. ar fi fost „reţinut pentru spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de piaţă electronice", cum s-a menţionat în articolul publicat în Cotidianul L. din 27 august 2012.
Din dispozitivul sentinţei penale nr. 671 din 7 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în Dosarul nr. 10130/288/2011, s-a reţinut însă, că prin această hotărâre, s-a pronunţat reabilitarea numitului G.V. privind pedepsele aplicate.
Legat de acelaşi aspect, la dosar a fost depus şi Certificatul de cazier judiciar din 3 octorabrie 2012 din care s-a reţinut că numitul G.V., nu este înscris în cazierul judiciar.
Rezultă astfel, că tatălui reclamantului, numitul G.V., nu-i mai pot fi imputate oficial condamnările anterioare, pentru care a intervenit reabilitarea j udecătoreasca.
Tribunalul a cercetat dacă pârâţii jurnalişti N.R. şi B.C., respectiv, pârâta-editor SC R.R. SRL - Bucureşti, aveau vreo justificare legitimă să-i impute aceste fapte prin articolul publicat în Cotidianul L. din 27 august 2012, dacă ştirea respectivă a reprezentat un element de noutate, care au fost consecinţele prejudici abile pentru reclamanţi şi dacă poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală împotriva jurnaliştilor care au publicat o ştire insuficient verificată.
Tribunalul a reţinut că există publicaţii anterioare publicării articolului din 27 august 2012 din Ziarul L., în care au fost relatate aspecte despre gruparea infracţională condusă de I.G., „nepotul lui V.G., zis V., lider al lumii interlope vâlcene", făcându-se constant aceeaşi menţiune că, „G.V. a fost condamnat în primăvara anului 2000, la 5 ani şi 6 luni de închisoare pentru ultragierea unor poliţişti din Râmnicu Vâlcea veniţi să-i percheziţioneze locuinţa.
În aceleaşi publicaţii, în mod constant, s-a menţionat că „în iulie 2007, V.G. a fost reţinut alături de alte şase persoane, de procurorii D.I.I.C.O.T., în urma unei ample acţiuni şi a unei monitorizări care a durat mai multe luni, fiind acuzat de constituirea unui grup criminal organizat, spălare de bani, furt calificat, fals sub semnătură privată, infracţiuni informatice şi cu mijloace de plată electronice".
Toate aceste publicaţii anterioare datei de 27 august 2012 nu au fost combătute sau infirmate în vreun alt mod, nici de către reclamantul G.L.N., atunci când i s-au cerut anumite explicaţii, pentru acordarea dreptului la replică şi nici de către numitul G.V., făcând astfel credibile informaţiile de presă, atât pentru alţi jurnalişti care ar fi dorit să abordeze aceeaşi problematică, cât şi pentru opinia publică.
Totodată, tribunalul a constatat că, legat de reclamanţi ori de familiile acestora, de statutul legal al reclamantului G.L.N., de nunta acestora şi de faptul că naşii de cununie au fost V.P. (prim ministru al României) şi D.S. (europarlamentar), au apărut mai multe articole de presă ulterioare evenimentului de la 1 septembrie 2012, prin care erau scoase în evidenţă legăturile oarecum nepotrivite, care s-au legat între cei doi oameni de stat, care exercită funcţii de demnitate publică la cel mai înalt nivel privind puterea politică şi executivă şi persoana numitului V.G., catalogat ca făcând parte din „lumea interlopă".
Prin publicarea articolului în speţă, tribunalul nu a reţinut alt scop, prejudicîabil pentru reclamanţi, decât acela al informării opiniei publice despre relaţiile şi conduita celor doi oameni politici, V.P. (prim ministru al României) şi D.S. (europarlamentar).
În acelaşi context, s-a făcut şi menţiunea că reclamantul G.L.N. este „fiul vitreg al liderului interlop vâlcean V.G. zis V.", menţiune care, aşa cum s-a reţinut mai sus, ar putea constitui o ingerinţă nejustificată în viaţa privată a reclamantului.
Tribunalul a constatat însă, că şi această ştire a apărut, atât în publicaţii anterioare datei de 27 august 2012, cât şi în publicaţiile ulterioare, iar sursa informaţiilor nu a fost Ziarul L.
Afirmaţia nu a fost făcută însă, într-un scop defăimător, ci, pur şi simplu, pentru informare, unele publicaţii încercând chiar să explice faptul meritoriu, pozitiv, că fiul adoptiv şi~a urmat cursul său în viaţă şi a stat departe, atât de anturajul personal, cât şi de „zona infracţională" în care s-a aflat tatăl său adoptiv într-un trecut nu prea îndepărtat.
În raport de starea de fapt reţinută mai sus şi de dispoziţiile legale aplicabile în materie, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., că fapta pârâţilor de publicare a articolului prin care s-au adus Sa cunoştinţa publicului interesat aspecte privind activitatea infracţională anterioară a tatălui reclamantului G.L.N., condamnările suferite, în condiţiile în care acesta a beneficiat de reabilitarea judecătorească, legăturile de rudenie dintre fiul reclamant şi tatăl său, precum şi legăturile statornicite între familia reclamanţilor şi naşii acestora V.P. şi D.S., respectiv, asocierea dintre politicieni şi lumea interlopă reprezentată prin tatăl reclamantului, există, dar nu se poate reţine caracterul ilicit al acestei fapte.
Tribunalul a apreciat că nu li se poate cere jurnaliştilor pârâţi în cazul dat, ca prezentarea informaţiilor din articolul de presă incriminat, să aibă rigoarea şi precizia actelor şi faptelor prezentate într-o hotărâre judecătorească.
Hotărârea judecătorească de reabilitare din anul 2011 nu a fost adusă la cunoştinţa jurnaliştilor sau a agenţiilor de presă scrisă sau audiovizuală care propagau această ştire, făcând astfel credibile ştirile publicate.
Tribunalul a constatat că articolul pretins defăimător, nu-i vizează în mod special pe soţii reclamanţi sau pe reclamantul G.L.N., ci se referă la cele două persoane publice din spaţiul politic românesc, ce exercită funcţii de demnitate publică la cei mai înalt nivel în cadrul puterilor politică şi administrativă.
Afirmaţiile cu privire la persoana numitului G.V., tatăl reclamantului, respectiv, catalogarea lui drept „fost interlop", precum şi cele legate de împrejurarea că acesta a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni, corespunde realităţii.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că fapta pârâţilor nu are caracter ilicit, se circumscrie limitelor libertăţii de exprimare conturate de doctrina şi jurisprudenţa C.E.D.O., potrivit cărora „libertatea de exprimare este aplicabilă nu numai informaţiilor sau ideilor care sunt primite favorabil sau cu indiferenţă, ori considerate inofensive, ci şi acelora care ofensează, şochează sau deranjează1', astfel că nu se înscrie în categoria delictelor de presă în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală în cauză, ingerinţa fiind proporţională şi rezonabilă în raport cu scopul legitim urmărit de informare a publicului şi de protecţie a moralităţii publice.
Tribunalul a constatat că prejudiciul moral invocat de către reclamanţi există, chiar dacă întinderea acestuia nu se ridică la dimensiunile invocate de către aceştia.
Articolul de presă publicat în Ziarul L. din 27 august 2012, chiar dacă nu prezintă un element de noutate şi de inedit, în condiţiile în care a apărut integral în alte publicaţii anterioare, din perioada iunie-august 2012, a fost în măsură să genereze şi să le cauzeze reclamanţilor prejudicii reale, în cauza de faţă vorbind despre prejudiciile morale.
Astfel, o parte dintre invitaţii care confirmaseră participarea la nunta reclamanţilor, nu au mai onorat acest eveniment, întrucât nu au fost dispuşi să fie asociaţi cu persoane de tipul celor indicate în articolul de presă.
Între membrii celor două familii au avut Ioc discuţii care, în mod obişnuit nu-şi aveau locul în această împrejurare deosebită din viaţa celor doi tineri, iar reclamanţii au fost puşi în situaţia stânjeratoare de a le oferi unora dintre invitaţi explicaţii privind acest scandal de presă.
Aceeaşi situaţie i-a determinat pe cei doi tineri să renunţe la o vacanţă ce urma să se desfăşoare imediat după nuntă, conform obiceiului („luna de miere"), în condiţiile în care, din punct de vedere financiar şi-ar fi permis să se bucure de o astfel de vacanţă unică din viaţa unui cuplu şi care dă prilejul unor amintiri plăcute pentru tot restul vieţii de familie. Se poate vorbi astfel, că din acest punct de vedere, reclamanţii au suferit un prejudiciu hedonist, de plăcere, care se înscrie în sfera daunelor morale.
S-a constatat că informaţii legate de tatăl reclamantului, G.V., au fost publicate timp de mai mulţi ani în presa românească, atât locală, cât şi centrală, chiar cu câteva luni sau zile înainte de nuntă şi de articolul publicat de către pârâţi, astfel că, nu se poate reţine cu certitudine, că numai articolul pretins defăimător publicat la 27 august 2012 în Ziarul L., a fost în măsură să le producă prejudicii.
Conform art 1353 C. civ., cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale, nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".
Jurnaliştii şi editorul pârâţi au acţionat cu bună-credinţă, au abordat un subiect de interes major pentru opinia publică, ce vizează conduita publicaţiei în raport cu publicul cititor şi cu relaţiile cel puţin nefireşti dintre oamenii politici şi persoane care au săvârşit infracţiuni, astfel că sancţionarea atitudinii acestora prin obligarea la repararea prejudiciului suferit de către reclamanţi ar avea un efect inhibitoriu cu privire la discutarea acestei probleme de interes public major.
Cum pârâţii au exercitat însă cu bună-credinţă dreptul la liberă, exprimare şi dreptul de a informa în mod obiectiv opinia publică, cu respectarea art. 10 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 C. civ., fapta pârâţilor nu constituie un delict de presă, astfel că aceştia nu pot răspunde pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamanţi.
Sancţionarea atitudinii pârâţilor prin obligarea ia plata unor despăgubiri, aşa cum solicită reclamanţii, nu este necesară într-o societate democratică în înţelesul art. 10 parag. 2 din C.E.D.O., nu există „nevoia unei presiuni sociale pentru ca libertatea de exprimare să fie limitată", ci, dimpotrivă, iar această ingerinţă în viaţa privată a reclamanţilor este proporţională cu scopul legitim urmărit prin campania de presă amintită mai sus.
În condiţiile în care nu se reţine în sarcina pârâţilor, comiterea unui delict de presă, pentru motivele arătate mai sus, nu se poate reţine nici existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, astfel că nu este îndeplinită nici această condiţie a răspunderii civile delictuale.
Nu se poate reţine nici vinovăţia pârâţilor, atât jurnaliştii, cât şi editorul SC R.R. SRL, invocând cu bună-credinţa o situaţie publicată în multe alte articole de presa anterioare, necontestată nici de către reclamanţi şi nici de către persoana vizată - G.V. - care puteau aduce la cunoştinţa. jurnaliştilor şi chiar a opiniei publice, hotărârea judecătorească de reabilitare, informaţiile publicate de către pârâţi, având şi o reală bază factuală anterioară.
Tribunalul a apreciat astfel că acţiunea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata unor daune morale în cuantum de 500.000 euro, este nefondată şi a fost respinsă.
Privind solicitarea reclamantului G.L.N. de acordare a dreptului la replică, se reţine că pârâta SC R.R. SRL, în principiu, a fost de acord, solicitând lămurirea unor aspecte factuale referitoare la faptele anterioare imputate tatălui acestuia, însă reclamantul nu a răspuns acestor solicitări (fila 71 din dosar), astfel că nu se impune obligarea pârâtei pe cale judecătorească şi nici obligarea celor trei pârâţi la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie sub sancţiunea unei amenzi civile de 10.000 de lei pe fiecare zi de întârziere
În consecinţă, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă şi cu privire la aceste cereri.
Prin Decizia civilă nr. 496/A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de preschimbare a termenului adresată instanţei la data de 14 septembrie 2012, apelanţii reclamanţi şi-au ales domiciliul în vederea comunicării actelor de procedură la adresa din Pipera, judeţul Ilfov.
Reclamanţii au fost citaţi pe parcursul desfăşurării procesului în faţa instanţei de fond la această adresă, iar aceştia, deşi prezenţa lor, prin apărător, ia primul termen de judecată din 13 noiembrie 2012, nu s-a datorat îndeplinirii procedurii de citare ia adresa indicată în cererea introductivă, nu au contestat modul în care au fost citaţi.
De asemenea, apelanţii reclamanţi nu au indicat, pe parcursul judecăţii în fond, o altă adresă la care sa fie comunicate actele de procedură, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 98 C. proc. civ.
Prin urmare, comunicarea sentinţei la adresa indicată în petitul acţiunii şi neschimbată pe parcursul procesului s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., de situaţia creată fiind culpabili în exclusivitate apelanţii.
Mai mult, prin declaraţia de apel, apelanţii-reclamanţi au indicat aceeaşi adresă, ca fiind domiciliul lor.
Este adevărat că ulterior comunicării hotărârii primei instanţe, respectiv ia data de 05 martie 2014, apelanţii reclamanţi, prin acelaşi apărător care i-a reprezentat în faţa primei instanţe, au înregistrat ia dosarul cauzei o cerere de studiere şi fotocopiere a documentelor din dosar, însă, în raport de neîndeplinirea de către apelanţii reclamanţi a obligaţiei prevăzută de art. 98 C. proc. civ., nici această dată şi nici data recomunîcării sentinţei prin afişare la uşa instanţei nu pot fi luate în considerare la calculul termenului de declarare a apelului.
De asemenea, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 92 C. proc. civ., cum susţin apelanţii reclamanţi, dovada de comunicare a sentinţei întorcându-se pentru inexistenţa adresei „în raza oficiului Pipera", situaţie în care afişarea în condiţiile acestor dispoziţii legale era imposibilă.
Faţă de cele reţinute, instanţa a apreciat că hotărârea atacată a fost comunicată apelanţilor reclamanţi cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., astfel încât termenul de apel curgea de la data acestei comunicări, rezultata din dovezile de la filele 389 şi 404 din dosarul de fond, respectiv la 18 februarie 2014.
Faţă de dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a constatat că termenul legal de apel a expirat la data de 06 martie 2014.
Or, apelanţii reclamanţi au înregistrat apelul la data de 21 martie 2014, peste termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, în termen legal, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanţa de apel,
Criticile formulate prin intermediul memoriului de recurs vizează, în esenţă, momentul de la care curge termenul de apel în viziunea, reclamanţilor. Astfel, aceştia susţin că instanţa de apel, în mod eronat nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ., câtă vreme dovada de îndeplinire a procedurii de citare s-a întors ia greva instanţei, comunicarea hotărârii nefiind îndeplinită.
Susţin că nu exista niciim text legal care sa prevadă ca procedura de comunicare a actelor procedurale este valabil îndeplinita ia momentul în care actul este întors la grefa instanţei, după ce procedura nu a fost îndeplinită în conformitate cu art. 92 C. proc. civ., în astfel de situaţii aplicându-se dispoziţiile art. 95 C. proc. civ.
Arată că nu are nicio relevanţă faptul ca nu au comunicat în scris alegerea unui alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedura, astfel cum cere art. 98 din C. proc. civ., câtă vreme nu au susţinut niciun moment ca ar fi existat o schimbare de domiciliu de care instanţa de fond ar fi trebuit sa tina. cont.
Hotărârea primei instanţe trebuia sa fie comunicată la adresa menţionata în cererea de chemare în judecata, respectiv la adresa din Pipera, judeţ îlfov. însă niciodată hotărârea primei instanţe nu a fost comunicată valabil la această adresa, deşi reprezentantul a fost aies convenţional încă de la începutul judecaţii, cum s-a reţinut şi în motivare.
Consideră că, ceea ce interesează în stabilirea momentului de ia care curge termenul de apel este data comunicării efective a hotărârii, iar nu data la care se depune la dosar procesul-verbal care menţiona imposibilitatea comunicării acesteia.
Mai arată că nu le este imputabilă imposibilitatea de comunicare a hotărârii datorită inexistenţei adresei „în raza oficiului Pipera", iar acest lucru nu are relevanţă în cauză, reclamanţii neputând fi sancţionaţi pentru acest motiv.
Situaţia în care comunicarea nu este posibilă (indiferent de motiv) este avută în vedere de art. 95 C. proc. civ., care stabileşte ca fiind aplicabilă, într-un astfel de caz, procedura comunicării prin publicitate, respectiv afişarea la uşa instanţei (cum corect a procedat instanţa de fond).
Opinează că, momentul la care reclamanţii, prin reprezentant legal, au luat la cunoştinţă de motivele hotărârii, este dat de cererea de studiere a dosarului din data de 05 martie 2014.
Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de tardivitate a apelului se reţin a fi vădit nefondate, pentru următoarele considerente:
Curtea Constituţională, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Această soluţie este consacrată constituţional, în art. 126 alin. (2) din Constituţia României, care prevede: "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", astfel cum rezultă din Decizia nr. 1/1994 pronunţată de Curtea Constituţională). în considerentele aceleiaşi decizii, se reţine că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şs stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 31 octombrie 2006).
Conform art. 284 C. proc. civ. „Termenul de apel este de 15 zile de ia comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".
Art. 103 alin. (1) C. proc. civ. dispune că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, în acest din urmă caz, fiind necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termenul legal de apei, cu arătarea motivelor împiedicării, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.
În speţă, în raport de dispoziţiile art. 284 coroborat cu art. 103 C. proc. civ., în mod judicios Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelul reclamanţilor a fost declarat - la data de 21 martie 2014 - peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinţei civile nr. 954 din 14 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti (sentinţă comunicată la domiciliul procesual ales al reclamanţilor la data de 18 februarie 2014). De altfel, reclamanţii nu au formulat nicio cerere de repunere în termenul de apel conform dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la modalitatea de realizare a comunicării sentinţei civile nr. 954 din 14 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat conform dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ. la domiciliul procesual ales al reclamanţilor, respectiv în Pipera, judeţ Ilfov.
Din analiza conţinutului cererii de chemare în judecată, formulată prin S.C.A. D. şi asociaţii, rezultă că reclamanţii au indicat în mod explicit şi neechivoc că, pentru comunicarea actelor de procedură, înţeleg să recurgă la instituţia procesuală a domiciliului ales, fără a proceda, însă, şi la indicarea persoanei desemnate cu recepţionarea actelor de procedură.
Mai mult, în cererea de preschimbare a termenului de judecată, aflată la fila 16 dosar fond, reclamanţii au reiterat aceiaşi domiciliu ales în vederea comunicării actelor de procedură, iar dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu reclamanţii pentru termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2012, aflate la filele 23 şi 27 dosar fond, s-au întors cu menţiunea că „în raza oficiului Pipera nu figurează str. X."
Potrivit art. 85 C. proc. civ., „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel".
Citarea are ca scop încunoştinţarea părţii despre existenţa procesului, pentru ca ea să se poată prezenta şi să-şi facă apărările pe care le consideră necesare.
Cu alte cuvinte, legiuitorul a lăsat la alegerea părţilor care este locul şi persoana căreia doresc să îi fie comunicate actele de procedură, tocmai pentru ca aceasta să poată lua cunoştinţă de conţinutul acestora şi să îşi poată exercita dreptul de apărare.
Or, în speţă, la termenul de judecată din 13 noiembrie 2012, reclamanţii s-au prezentat personal, fiind asistaţi de către avocat, astfel că procedura de citare a fost legal îndeplinită, prin înfăţişarea părţilor.
De altfel, nici la acest termen de judecată, nici la termenele ulterioare, reclamanţii nu au indicat un alt domiciliu pentru îndeplinirea actelor de procedam, deşi din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare rezulta că adresa este eronată. Mai. mult, la data de 14 mai 2013, Tribunalul Bucureşti a amânat pronunţarea, astfel că reclamanţii, care au avut reprezentare convenţională pe tot parcursul litigiului, puteau realiza că hotărârea ce se va da va ii comunicată la domiciliul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv la o adresă eronată, astfel că aceştia se află în culpă procesuală prin lipsa de diligentă în a aduce la cunoştinţa instanţei, în timpul judecării dosamlui de fond, o adresă validă la care urmau să primească actele de procedură, duşi aveau posibilitatea să o facă.
Mai mult, prin intermediul cererii de apeî, reclamanţii au învederat instanţei că domiciliază la adresa indicată prin cererea de chemare în judecată, respectiv în Pipera, judeţ Ilfov.
Cum reclamanţii nu au comunicat instanţei o altă adresă pentru comunicarea actelor de procedură, aşa cum statuează dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., comunicarea sentinţei la adresa indicată prin cererea de chemare în judecată, neschimbată pe parcursul judecării litigiului în fond, s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României revizuită „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".
Art. 723 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „ Drepturile procedurale trebuie exercitate cu hună credinţă, şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute.
Prin prisma acestor dispoziţii se deduce că reclamanţii trebuie să exercite orice drept, atât la declanşarea procesului, cât şi ulterior, pe parcursul judecăţii, cu bună - credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. în egală măsură, dreptul trebuie utilizat în vederea realizării finalităţii sale.
De altfel, la termenul de judecată din 19 martie 2015, apărătorul reclamanţilor a opinat că „faptul că, în mod intenţionat sau din neatenţie, indici o adresă greşită pentru comunicarea actelor de procedură, nu are relevanţă în speţă", susţinere ce nu poate fi primită, întrucât denotă reaua-credinţă a reclamanţilor şi deturnarea dreptului procedural de la finalitatea sa,
Din cele expuse mai sus rezultă că, în speţă, reclamanţii sunt culpabili de situaţia creată, având în vedere că, după promovarea acţiunii şi indicarea domiciliului procesual ales aceştia nu au înţeles să încunoştiinţeze instanţa, şi nici părţile adverse, în sensul că renunţă la acest domiciliu, deşi dispoziţiile art. 98 C. proc. civ. le confereau această posibilitate, situaţie în care, în mod corect, comunicarea sentinţei s-a efectuat la domiciliul procesual ales de către reclamanţi.
De asemenea, se reţine că nu este imputabilă instanţei de fond împrejurarea că dovada de comunicare a sentinţei apelate a fost restituită la dosar, câtă vreme, din verificările efectuate însăşi de către instanţa supremă a rezultat că adresa indicată de către reclamanţi nu există.
Din dispoziţia cuprinsă în art. 95 C. proc. civ., precum şi din principiile generale aplicabile în materie, procedura citării prin publicitate are caracter de excepţie, ea fiind justificată de neputinţa în care se afla reclamantul în ceea ce priveşte aflarea domiciliului părţii adverse.
Pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie sa învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să îi afle domiciliul, confirmându-şi eventual susţinerile cu probe corespunzătoare.
Or, în speţă, acest text de lege nu este aplicabil, câtă vreme reclamanţii sunt cei care şi-au indicat o adresă eronată pentru comunicarea actelor de procedură, iar domiciliul pârâţilor este cunoscut, nepunându-se problema vreunei vicieri a procedurii de citare cu aceştia.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, deşi prin dispoziţiile C. proc. civ. nu este reglementată situaţia în care reclamantul indică drept domiciliu pentru îndeplinirea actelor de procedură o adresă nereală, în speţa de faţă, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., prin analogie, în considerarea faptului că drepturile procedurale trebuie îndeplinite cu bună-credinţă,
Prin urmare, atitudinea procesuală a reclamanţilor echivalează cu un abuz de drept, întrucât, procedând astfel, aceştia au lăsat la latitudinea lor derularea procesului civil şi exercitarea căilor de atac.
Reţinând, aşadar, ca nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.L.N. şi M.L. împotriva Deciziei nr. 496/A din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 20.15.
| ← ICCJ. Decizia nr. 802/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 830/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
