ICCJ. Decizia nr. 802/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 802/2015
Dosar nr. 53236/3/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2015
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 noiembrie 2010, sub nr. 53236/3/2010, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta M.A.L., prin mandatar L.G., a chemat în judecată pe pârâţii M.M., M.E., Y.T., S.M., S.E., S.I. şi S.M., solicitând obligarea pârâţilor să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, format din teren şi construcţie în suprafaţă totală de 921 mp.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea numitului R.L. (căsătorit cu C.R.M.L.), potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
Prin sentinţa civilă nr. 7480 din 20 noiembrie 1961, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, sub pretextul părăsirii acestuia de către proprietar. În realitate, proprietarul şi soţia acestuia locuiau în imobil, alături de personalul angajat pentru treburile casnice, fiind alungaţi de reprezentanţii statului român din propria casă, iar ulterior stabilindu-şi domiciliul în Franţa. S-a mai susţinut de către reclamantă că sentinţa pronunţată în temeiul Decretului nr. 111/1991 nu constituie titlu valabil de dobândire a proprietăţii imobilului de către statul român.
Pârâţii S.M. şi E. au formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P. şi a numitului M.C.M., solicitând, pentru ipoteza admiterii acţiunii formulate de reclamantă, obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului de piaţă al apartamentului pe care îl ocupă în imobilul revendicat.
La termenul de judecată din 29 februarie 2012, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.M. şi a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei B.E., succesoare a defunctei, alături de pârâtul S.M.
La termenul de judecată din 28 martie 2012, chematul în garanţie M.C.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, solicitând, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii faţă de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii S., Statul Român să fie obligat la plata preţului de piaţă al imobilului.
La acelaşi termen de judecată, pârâta B.E. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P.
La termenul de judecată din 23 mai 2013, reclamanta a formulat cererea completatoare prin care a învederat că revendică de la pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general terenul în suprafaţă de 642,02 mp situat la adresa indicată în cererea introductivă de instanţă.
La data de 18 septembrie 2012, pârâtul K.T.T. a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor D.I. şi L., C.C., L.F.P. şi E., iar pârâţii M. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva aceloraşi persoane şi împotriva Statului Român prin M.F.P.
La termenul de judecată din 14 martie 2013, instanţa de fond a dispus disjungerea acţiunii în revendicare a apartamentelor nr. 4 şi 5 şi a cererilor de chemare în garanţie formulate în legătură cu aceste apartamente, formându-se Dosarul cu nr. 10689/3/2013.
În această modalitate, instanţa de fond a rămas competentă material să se pronunţe asupra cererilor formulate împotriva pârâţilor M.M., M.E., K.T.Y., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi asupra cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii M.M., M.E., K.T.Y.
Prin sentinţa civilă nr. 511 din 14 martie 2013, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor M.M., M.E., K.T.Y. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii persoane fizice, ca lipsite de interes.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta revendică prin acţiune, de la pârâţi, parte din imobilul situat în București, pretinzând calitatea de succesoare a fostului proprietar, de la care imobilul ar fi fost preluat abuziv, respectiv L.R.
În dovedirea legitimării sale procesuale active, reclamanta a invocat certificatul de moştenitor din 4 mai 2004, în care s-a reţinut calitatea reclamantei de unică succesoare a defunctei C.R.M.L., în calitate de nepoată de soră predecedată.
Prima instanţă a reţinut, însă, că, potrivit fişei familiale de la fila 194, defuncta avea naţionalitate franceză şi a avut ultimul domiciliu în Franţa, situaţie în care, în lipsa unui bun imobil aflat în circumscripţia Judecătoriei Constanţa, certificatul menţionat este emis cu încălcarea competenţei teritoriale a notarului public, astfel cum această condiţie este reglementată de art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992 şi de art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
Instanţa a mai reţinut că, deşi defuncta C.R.M.L. a fost soţia supravieţuitoare a defunctului R.L., această calitate nu era suficientă pentru a reţine transmiterea tuturor drepturilor acestuia către soţia sa. În lipsa unui certificat de moştenitor care să constate îndeplinite în persoana acesteia, condiţiile de a moşteni pe fostul proprietar, tribunalul a apreciat că nu poate reţine că reclamanta dovedeşte calitatea sa procesuală de a revendica imobilul ce a aparţinut acestuia.
În plus, până la data intrării în vigoare a C. fam. din 1954, C. civ. reglementa drept regim de drept comun, regimul separaţiei de bunuri, comunitatea de bunuri născându-se numai în temeiul convenţiei soţilor.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2014 instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, ca motiv de ordine publică, nulitatea sentinţei apelate pentru existenţa unei neconcordanţe între minută şi dispozitiv, cu privire la soluţia dispusă asupra excepţiei de necompetenţă materială şi disjungerii cererilor privind apartamentele nr. 4 şi 5, dar şi pentru nemotivare cu privire la aceleaşi aspecte.
Prin Decizia civilă nr. 502/A din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare la instanţa de fond.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din data de 06 martie 2013, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului București pentru soluţionarea în primă instanţă a cererii prin care reclamanta revendica de la pârâţii S. şi B. apartamentele nr. 4 şi 5 şi a cererilor de chemare în garanţie formulate de aceşti pârâţi, dar şi excepţiile invocate prin întâmpinări, privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
După închiderea dezbaterilor cu privire la aceste excepţii, instanţa a rămas în pronunţare, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 13 martie 2013, când a dispus din nou amânarea pronunțării pentru data de 14 martie 2013.
La data de 14 martie 2013, instanţa a dispus, conform minutei ce se regăseşte în dosarul de fond, la fila 39, admiterea excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii privind apartamentele 4 şi 5 şi a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii S.M., S.E. şi B.E.; a disjuns aceste cereri şi a declinat competenţa soluţionării lor în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva celorlalţi pârâţi, M.M., M.E., K.T.Y. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de chemare în garanţie formulate de aceşti pârâţi, ca lipsite de interes.
Soluţia ce rezultă din această minută nu se regăseşte, însă, în totalitate în dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în sensul că, în dispozitiv nu se regăsesc niciun fel de menţiuni privind soluţia dispusă de instanţa de fond asupra excepţiei de necompetenţă materială şi asupra disjungerii unor cereri.
Art. 258 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 83 din O.U.G. nr. 138/2000, dispune: "După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate".
Hotărârea trebuie să aibă acelaşi dispozitiv cu cel întocmit în momentul pronunţării. Dispozitivul fiind unic, nu poate fi modificat ulterior, în aşa fel încât să difere faţă de cel întocmit "de îndată ce s-a întrunit majoritatea".
În cauza de faţă, nu există concordanţă deplină între cele două dispozitive, iar caracterul imperativ al normelor procedurale anterior menţionate şi încălcate de prima instanţă, impun constatarea nulităţii sentinţei apelate.
În plus, sentinţa recurată nu cuprinde nici motivele de fapt şi de drept, avute în vedere la pronunţarea soluţiei asupra excepţiei necompetenţei materiale şi asupra disjungerii, ceea ce îi atrage, din nou, nulitatea, instanţa de control judiciar neputând analiza critica prin care apelanta reclamantă invocă în apel nelegalitatea acestei soluţii.
Potrivit art. 261 alin. (4) C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, iar soluţia pronunţată este nelegală.
Contrar acestor dispoziţii, deşi, în cauză, cu ocazia dezbaterilor din data de 06 martie 2013 apelanta reclamantă, prin apărător, a arătat expres că se opune admiterii excepţiei de necompetenţă şi disjungerii cererii de revendicare cu privire la două dintre apartamentele situate în imobilul revendicat prin acţiune, considerând că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 47 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală pasivă, instanţa de fond a admis excepţia, invocată din oficiu şi a declinat cererile ce priveau aceste apartamente în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, fără să arate în considerentele sentinţei pronunţate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate şi nici pe cele pentru care s-au respins ori s-au admis susţinerile părţilor cu privire la acestea.
Procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, iar prejudiciul astfel creat apelantei reclamante, în special, prin neanalizarea apărărilor sale, dar şi prin imposibilitatea instanţei de control judiciar de a analiza legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale formulate în apel cu privire la nelegalitatea soluţiei de disjungere, nu poate fi altfel înlăturat decât prin anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În consecinţă, pentru corecta soluţionare a cauzei şi în baza dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., instanţa a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Împotriva Deciziei nr. 502/A din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs chematul în garanţie M.F.P., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul arată că în mod greşit instanţa a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
Potrivit textului legal citat, motivul de nulitate este condiţionat de producerea unei vătămări. Simpla omisiune a instanţei de a trece şi în dispozitivul hotărârii cele reţinute în minută nu produce vreo vătămare părţii adverse şi nu afectează cu nimic legalitatea hotărârii instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Prin urmare, dacă în hotărârea redactată ulterior, dispozitivul cuprinde neconcordanţe sau contradicţii faţă de minută, nu trebuie anulată hotărârea, ci trebuie refăcut dispozitivul în sensul minutei.
Este evidentă soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei necompetentei sale materiale, disjungerea acţiunii în revendicare a apartamentelor nr. 4 şi 5 şi a cererilor de chemare în garanţie formulate în legătură cu aceste pretenţii, în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, formându-se Dosarul nr. 10689/3/2013.
Prin urmare instanţa de apel nu putea anula sentinţa şi trimite cauza în întregime spre rejudecare cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât e vorba despre o simplă eroare materială, constând în netranscrierea unui paragraf de pe minuta hotărârii în dispozitiv.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivele care au determinat instanţa de apel să anuleze sentinţa apelată şi să trimită cauza spre rejudecare au fost, în esenţă, următoarele: 1. dispozitivul sentinţei nu este identic cu minuta, deoarece în dispozitiv nu se regăseşte soluţia dispusă de instanţa de fond asupra excepţiei de necompetenţă materială şi asupra disjungerii unor cereri: 2. sentinţa recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, avute în vedere la pronunţarea soluţiei asupra excepţiei necompetenţei materiale şi asupra disjungerii.
Referitor la primul motiv, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel se îndepărtează de la practica de până în prezent a instanţelor de judecată, care este în sensul că omiterea din dispozitivul hotărârii judecătoreşti a unor dispoziţii care se regăsesc în minută nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, ci poate fi îndreptată pe calea unei încheieri ulterioare, date în temeiul art. 281 C. proc. civ.
Chiar şi în ipoteza în care instanţa nu s-ar fi pronunţat deloc asupra unor cereri, principale sau accesorii, erau incidente prevederile art. 2822 C. proc. civ., referitoare la completarea hotărârii de către instanţa care a pronunţat-o, nici în acest caz nefiind incidentă sancţiunea nulităţii hotărârii.
În speţă, nu este vorba despre o contradicţie între minută şi dispozitiv, în sensul că soluţia dispusă în minută, cu privire la un anumit capăt de cerere, ar fi diferită de soluţia ce se regăseşte în dispozitiv, cu privire la acelaşi capăt de cerere (de exemplu, în minută s-a menţinut măsura suspendării, iar în dispozitiv se constată intervenită perimarea). Într-o astfel de situaţie ipotetică, vătămarea produsă părţii ar fi evidentă, neputând fi înlăturată decât prin anularea hotărârii şi rejudecarea cauzei.
Situaţia din prezenta cauză este diferită de ipoteza contradicţiei între minută şi dispozitiv, neconcordanţa rezultând dintr-o simplă omisiune, care poate fi înlăturată prin refacerea dispozitivului în sensul minutei către aceeaşi instanţă de fond.
Ca atare, critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este întemeiată, deoarece, deşi prima instanţă a pronunţat sentinţa cu nesocotirea prevederilor art. 258 C. proc. civ., înlăturarea vătămării produse părţilor nu necesită anularea sentinţei, existând alte pârghii procesuale în acest sens.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv reţinut de instanţa de apel, respectiv, acela că sentinţa recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei asupra excepţiei necompetenţei materiale şi asupra disjungerii, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la problema competenţei materiale, în faza procesuală a apelului s-a depus sentinţa civilă nr. 54/F din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 223/300/2014, în regulator de competenţă, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a capetelor de cerere disjunse în favoarea Tribunalului Bucureşti. Ca atare, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lipsa motivării pe această excepţie, este inutilă, problema competenţei materiale fiind deja soluţionată pe calea regulatorului de competenţă.
Referitor la măsura disjungerii, aceasta a fost luată de prima instanţă (aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 6 martie 2013 şi din minuta din 14 martie 2013) în raport cu soluţia de admitere dată excepţiei necompetenţei materiale pentru anumite capete de cerere. Lipsa unei motivări exprese a acestei măsuri, care se referă la capetele de cerere disjunse, nu atrage nulitatea sentinţei, deoarece prin aceasta din urmă s-au soluţionat celelalte capete de cerere, pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind de competenţa sa, instanţa pronunţând soluţia de respingere a acestora pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei. O măsură administrativă, cum este măsura disjungerii, care vizează anumite capete de cerere, nu poate influenţa legalitatea soluţiei date celorlalte capete de cerere, păstrate de instanţă spre soluţionare.
Ca atare, nu se justifică anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe argumentul că prima instanţă nu şi-a motivat soluţia disjungerii, legalitatea acestei măsuri administrative neputând fi pusă în discuţie în legătură cu soluţia dată ulterior unor capete de cerere care nu au format obiectul disjungerii.
În raport cu aceste considerente, având în vedere că în mod greşit s-a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a se examina criticile din apel care vizau soluţia din sentinţă dată asupra capetelor de cerere care nu au fost disjunse, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de chematul în garanţie M.F.P. prin D.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 502/A din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 781/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 804/2015. Civil → |
|---|
