ICCJ. Decizia nr. 89/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 89/2015
Dosar nr. 17883/3/2012
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 17 mai 2012, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 lei, cu titlu de daune morale, şi a sumei de 4.822.337 lei, cu titlu de daune materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 365 din 22 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant; s-a constatat că suma de 49.334,37 lei şi onorariul de avocat în cuantum de 500 lei, ce au făcut obiectul ajutorului public judiciar, au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata daunelor morale şi materiale către reclamantul S.I., fiind invocată neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor acordate, prin lege, judecătorului, lichidatorului judiciar, procurorului şi executorului judecătoresc, ca reprezentanţi ai statului în litigiile în care reclamantul a fost implicat şi pe care aceştia le-au instrumentat.
Astfel, reclamantul critică modul în care s-a desfăşurat procedura falimentului societăţii sale, fiindu-i vândute bunurile fără evaluare şi fără licitaţie; soluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată în cauza penală formată în urma plângerii vizând săvârşirea infracţiunii de delapidare de către angajaţii societăţii sale; modul de vânzare la licitaţie publică a locuinţei sale, în urma urmăririi silite imobiliare pornite de banca cu care a contractat un credit.
Tribunalul a constatat, în primul rând, că temeiul juridic indicat, în susţinerea acţiunii, de către reclamant îl constituie art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864.
A mai considerat că, raportat la rolul său activ, judecătorul învestit cu soluţionarea unei pricini nu are dreptul de a schimba cauza cererii de chemare în judecată, constând în fundamentul pretenţiei formulate, însă nu este legat de textul de lege indicat de reclamant.
Ca atare, faţă de situaţia de fapt descrisă şi de pretenţiile în drept invocate de reclamant, textul de lege aplicabil este cel corespunzător răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite de judecători şi procurori în exercitarea funcţiei lor, şi anume art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 504 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte activitatea lichidatorului judiciar şi a executorului judecătoresc, nu există nicio dispoziție legală care să atragă răspunderea Statului Român pentru exercitarea necorespunzătoare a activităţii acestora, nefiind nici prepuşi ai statului, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte fapta judecătorului ce a instrumentat dosarul de faliment, pentru angajarea răspunderii Statului Român, art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 instituie, drept condiţie prealabilă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, o asemenea cerinţă nefiind dovedită în cauză.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte fapta procurorului care a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale, Tribunalul a constatat că nu este întrunită niciuna dintre condiţiile indicate de art. 504 C. proc. pen., pentru existenţa unei erori judiciare.
Pentru toate aceste considerente, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 13/A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.
În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Prin motivele de apel se susține că judecătorul fondului nu a luat în considerare probele administrate de reclamant, din care reieșea că acțiunea este întemeiată „în fapt şi în drept”. Se solicită instanței de apel să reanalizeze aceste probe.
Critica referitoare la neanalizarea probelor de către prima instanță este nefondată. Tribunalul a analizat probele în măsura în care a fost necesar pentru stabilirea ipotezelor de fapt deduse judecății. Cum soluția în cauză a fost impusă de considerentele de drept expuse de prima instanţă, nu era necesară stabilirea situației de fapt în maniera extinsă şi detaliată pretinsă de reclamant, întrucât toate acele detalii ale situației de fapt rămâneau irelevante.
Pentru aceste motive, nu se impune reanalizarea probatoriului nici de către instanța de apel, în discuție nefiind aspecte de fapt care să fi fost reținute greșit de către Tribunal faţă de cele susținute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ci aspecte de drept, pe care, de altfel, apelantul nici nu le-a combătut prin motivele căii de atac declarate.
În ce privește aspectele de drept, Curtea a considerat că soluția primei instanţe este corectă.
Prin cererea formulată, reclamantul a invocat răspunderea statului pentru fapte săvârșite de magistrați (judecător, procuror), de lichidatorul judiciar şi de executorul judecătoresc.
În mod corect, Tribunalul a constatat că, referitor la răspunderea statului legată de activitatea magistraților (judecătorul şi procurorul care au instrumentat cauzele care l-au privit pe reclamant şi societatea lui), aceasta nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, așa cum şi-a limitat reclamantul cererea, întrucât, pentru asemenea tip de raport juridic, există norme juridice speciale, derogatorii şi, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Raporturile dintre stat şi puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional şi, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Art. 52 din Constituţie consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, iar alin. (3) dispune că „Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.”
Din perspectiva legii speciale adoptate în aplicarea dispoziţiei constituţionale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi de art. 504 C. proc. pen.
În mod corect, prima instanţă a reținut că aceste dispoziții legale speciale se aplică indiferent de împrejurarea că reclamantul a înțeles să le invoce sau nu şi indiferent de textele legale invocate de partea menţionată, deoarece dispoziţiile legale incidente în cauză sunt stabilite de judecător, fără să existe posibilitatea, pentru reclamant, să le înlăture aplicarea. Aceasta nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii, atâta timp cât situația de fapt încadrată juridic într-o anumită instituție (în speță, răspunderea civilă delictuală) nu se modifică.
Ca atare, este greșită susținerea apelantului exprimată în concluziile scrise, privind schimbarea temeiului juridic al cererii, de către prima instanţă.
Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal ( art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4) din acelaşi text).
Angajarea răspunderii civile pentru eroarea judiciară în procesul penal poate fi realizată dacă sunt îndeplinite condițiile concret stabilite în art. 504 C. proc. pen., iar angajarea răspunderii pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale este condiționată de existenţa prealabilă a unei hotărâri definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții, legat de activitatea magistraților reclamată de apelant în prezentul proces, astfel că cererea sa împotriva statului nu poate fi primită.
S-a invocat de către reclamant, prin concluziile scrise, existenţa unor asemenea hotărâri judecătorești, care au stabilit vinovăția reprezentanților statului, însă această susținere este nereală, partea neinvocând nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, pentru a fi îndeplinite condițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.
În ce privește activitatea lichidatorului judiciar şi a executorului judecătoresc, așa cum, corect, a reținut Tribunalul, nu poate fi reținută răspunderea statului pentru pretinsele prejudicii create reclamantului de către aceste persoane, dată fiind calitatea lor, de a nu fi funcționari sau angajați ai statului, ci persoane cu profesii liberale; nu există nicio dispoziție legală care să atragă răspunderea statului pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de către aceste persoane, care nu sunt prepuşi ai statului, nefiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pentru motivele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecaţii, a schimbat natura şi înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Din întreg material probator depus la dosarul cauzei, se putea desprinde concluzia că sunt întrunite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român.
2. Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de fond a schimbat temeiul juridic al acţiunii, iar Curtea de Apel nu a luat în considerare criticile aduse de apelant cu privire la acest aspect, care nu a fost pus in discuţia părţilor.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să ia în considerare temeiul de fapt şi de drept al acţiunii şi să facă aplicarea reglementarilor legale care implică angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român (dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale).
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citat cu această menţiune.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile referitoare la întrunirea, în speţă, a condiţiilor angajării răspunderii patrimoniale a statului, în raport de probele administrate, nu sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurentul, deşi invocă, în mod formal, cazul de modificare respectiv, nu critică interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, convenţie sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, pentru a fi în prezenţa motivului de recurs indicat de parte. Ca atare, prezenta instanţă nu va avea în vedere, în soluţionarea recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În realitate, recurentul pretinde că probele administrate în cauză dovedesc întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale de drept comun în persoana pârâtului, cu consecinţa obligării acestuia la plata daunelor materiale şi morale solicitate prin acţiune.
Critica nu poate fi primită.
În primul rând, susţinerile prin care se tinde la evaluarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt în raport de probele dosarului vizează temeinicia hotărârii şi este incompatibilă cu structura actuală a recursului, în urma abrogării, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare care permitea o asemenea analiză, respectiv cel reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Pe de altă parte, critica este şi nerelevantă, de vreme ce recurentul urmăreşte stabilirea unei anumite situaţii de fapt, de natură să atragă, în opinia sa, incidenţa dispoziţiilor în materie de răspundere civilă delictuală de drept comun, instituţie juridică înlăturată de către instanţele anterioare, pentru argumentele expuse în precedent.
Nu în ultimul rând, susţinerile recurentului, vizând temeinicia pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile dreptului comun, nu au legătură cu argumentele instanţei de apel. Considerând că nu este incident, în speţă, dreptul comun, Curtea nu a mai verificat elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost prezentate de parte, în cuprinsul acţiunii. Or, pentru a putea fi examinate de către instanţa de recurs, criticile formulate în calea de atac trebuie să aibă legătură cu considerentele care au fundamentat soluţia contestată, după cum rezultă din dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., controlul judiciar putându-se exercita doar asupra ceea ce este judecat de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.
2. Susţinerile referitoare la neluarea în considerare de către Curte a criticilor formulate de apelant în legătură cu schimbarea temeiului juridic indicat în cererea de chemare în judecată vizează motivarea deciziei atacate, urmând a fi examinat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Contrar celor arătate de recurent, prin motivele de apel (filele 14-15 dosar apel), acesta nu a combătut hotărârea primei instanţe, sub aspectul unei eventuale schimbări a temeiului juridic al acţiunii, astfel încât nu i se poate imputa Curţii neanalizarea unor critici cu care nu a fost învestită.
Pe de altă parte, în concluziile scrise depuse în calea de atac, apelantul a formulat critici în legătură cu acest aspect, susţinând că prima instanţă a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, fără să supună dezbaterii măsura procesuală luată şi că dispoziţiile legale din Vechiul C. civ., indicate de reclamant în acţiune, au corespondent în Noul C. civ.
Deşi aceste critici au fost formulate prin notele scrise, astfel încât nu se poate considera că instanţa de apel a fost legal învestită cu examinarea lor (notele scrise nu pot cuprinde noi motive de apel, ci doar dezvoltarea celor cuprinse în calea de atac declarată de parte şi depusă la dosar în condiţiile legii - până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, conform art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.), Curtea a procedat la analizarea problemei schimbării temeiului juridic dintr-o perspectivă mult mai amplă decât susţinerile formulate, fără să aducă, însă, niciun argument în privinţa punerii în discuţie a schimbării temeiului juridic.
Această omisiune în argumentarea soluţiei date apelului nu i se poate reproşa instanţei de control judiciar, faţă de cele sus-menţionate, Curtea nefiind legal sesizată, prin cererea motivată a căii de atac, cu criticile respective.
În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerile vizând obligaţia instanţei de apel, de a lua în considerare temeiul de fapt şi de drept al acţiunii şi de a face aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, cu consecinţa antrenării răspunderii patrimoniale a Statului, acestea nu pot fi analizate, întrucât nu reprezintă critici aduse deciziei instanţei de apel, ci concluziile părţii în legătură cu regulile de drept care ar fi trebuit aplicate în cauză.
Pentru a se verifica o asemenea susţinere, recurentul trebuia să arate, însă, de ce argumentele instanţei de apel în legătură cu păstrarea temeiului juridic reţinut de prima instanţă, raportat la nemodificarea situaţiei de fapt şi a instituţiei juridice evocate în cerere şi la incidenţa legii speciale în materie de răspundere a statului, sunt greşite. Or, recurentul nu a contestat, în mod concret, raţionamentul instanţei de apel, pentru ca instanţa de recurs să poată verifica legalitatea deciziei atacate, sub aspectul dispoziţiilor legale aplicabile.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, parte dintre critici neputând fi examinate, parte neîndeplinind cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva Deciziei nr. 13 A din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 910/2015. Civil → |
|---|
