Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2435/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2435/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 05-03-2015 în dosarul nr. 16878/193/2014
Dosar nr._ Cerere cu valoare redusă
Pretenții bănești
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
ȘEDINȚA CAMEREI DE CONSILIU DIN 05 MARTIE 2015
COMPLETUL COMPUS DIN
PREȘEDINTE – B. A. E.
GREFIER – S. A.
SENTINȚA C I V I L Ă NR. 2435
Pe rol judecata cauzei civile formulată de reclamanta . B., prin reprezentant în contradictoriu cu pârâta M. D. având ca obiect cerere cu valoarea redusă - pretenții bănești.
La apelul nominal făcut în ședința Camerei de Consiliu, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare legal îndeplinită, fără citarea părților.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Verificându-și competența în temeiul art. 131 Noul Cod procedură civilă, instanța constată că este competentă general, material și teritorial potrivit art. 1027 alin. 1 raportat la art. 107 Noul Cod procedură civilă.
Instanța apreciază că în prezenta cauză procedura specială cu privire la cererile de valoare redusă este admisibilă față de dispozițiile art. 1025 și 1028 Noul Cod procedură civilă.
De asemenea, instanța constată că nu s-a solicitat o dezbatere orală între părți și că pârâta nu a formulat întâmpinare în cauză.
În temeiul art. 238 Noul Cod procedură civilă, instanța estimează că cercetarea procesului se va finaliza la prezentul termen de judecată.
În temeiul art. 258 Noul Cod procedură civilă, instanța încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, conform art. 394 alin. 1 Noul Cod procedură civilă instanța rămâne în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B., sub nr._, reclamanta . B., prin reprezentant a solicitat pe calea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă, reglementată de art.1025-1032 Noul Cod procedură civilă, obligarea pârâtei M. D. la plata sumelor de:
- 65,24 lei reprezentând contravaloare cote comune de energie termică aferente perioadei februarie 2012 – aprilie 2014;
- 19,97 lei cu titlu de penalități de întârziere la plată calculate conform clauzei penale din contract;
- penalități în procent de 0,03% pe zi de întârziere, ce se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi fiscale aferente debitului principal și până la achitarea integrală a debitului;
- 50 lei cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că reclamanta a furnizat către Asociația de proprietari nr. 70 B., din care face parte și apartamentul debitoarei, servicii și utilități în baza contractului de furnizare energie termică nr. 70T din 01.10.2010 încheiat cu aceasta, conform art. 296 alin.3 și art. 300 alin. 3 lit. a) din Ordinul ANRSC nr.91/2007 și art.42 alin.1, 2 și 3 din Legea nr.51/2006.
Precizează reclamanta că ulterior, la acest contract, a încheiat cu Asociația de proprietari nr. 70 B. Actul adițional nr.1 (în virtutea calității sale de mandatar al proprietarilor în relațiile cu terții), prin care părțile, de comun acord, au convenit ca unitatea furnizoare să procedeze la repartizarea, facturarea și încasarea contravalorii serviciilor pe care le furnizează, în mod individual pentru toți proprietarii din condominiu, conform procedurii de determinare, repartizare, facturare consumuri aprobată de ANRSC.
Susține reclamanta că toate actele juridice încheiate de asociația de proprietari în limitele legii și competențelor pe care le deține sunt opozabile membrilor asociați, inclusiv prevederea potrivit căreia . facturează și încasează în mod individual de la proprietarii de apartamente contravaloarea serviciilor prestate. Se mai precizează că pârâta M. D. este deconectată de la sistemul centralizat de furnizare a energiei termice, astfel încât pe numele său a fost facturată doar contravaloarea energiei termice folosite pentru încălzirea spațiilor comune, în temeiul art. 52 al.1 din Hotărârea nr. 1588/2007, art. 38 al.2 din Legea 325/2006, art. 48 al.1 din Legea 230/2007 și art. 9 din Ordinul nr. 343/2010 aprobat de Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice (A.N.R.S.C.)
Reclamanta a precizat că nu dorește să aibă loc o dezbatere orală.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 325/2006, Legii nr. 51/2006, Legii nr. 230/2007, HG nr. 1588/2007, Ordinului nr. 483/2008 al ANRSC, Ordinului 343/2010 și art. 1025-1032 Noul Cod procedură civilă.
În dovedire s-au depus înscrisuri.
În temeiul art. 223 alin. 3 Noul Cod procedură civilă s-a solicitat judecata acțiunii și în lipsa reprezentantului unității.
Acțiunea a fost legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru în sumă de 50 lei.
Pârâtei, căreia i s-a comunicat copia acțiunii, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat eventuale apărări.
Analizând acțiunea în raport cu expunerile din cuprinsul său, cu probele existente la dosar și prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța constată că este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele care succed:
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil îl reprezintă principiul disponibilității, ceea ce înseamnă că partea este liberă să decidă asupra necesității sau oportunității pornirii unui proces și asupra mijloacelor procesuale de care înțelege să se folosească. Dreptului părții de a stabili limitele procesului îi corespunde obligația instanței de a se pronunța doar în limitele acestuia.
În prezenta pricină, reclamanta solicită obligarea pârâtei M. D., la plata sumei de 65,24 lei reprezentând contravaloare cote comune de energie termică aferente perioadei februarie 2012 – aprilie 2014, a sumei de 19,97 lei cu titlu de penalități calculate conform clauzei penale din contract și penalități în procent de 0,03% pe zi de întârziere, ce se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi fiscale aferente debitului principal și până la achitarea integrală a debitului.
Potrivit contractului nr. 70T/01.10.2010 semnat cu Asociația de proprietari nr. 70 s-a convenit ca lunar, furnizorul de energie termică, reclamanta să stabilească cantitatea de energie termică consumată, prin citirea contoarelor de energie termică iar, utilizatorul va avea obligația să achite, în termenele stabilite, contravaloarea energiei termice furnizate.
În aceeași dată de 01.10.2010, părțile contractului sus-menționat au încheiat și un act adițional la contract, act prin care societatea reclamantă a procedat și la preluarea atribuției de repartizare, facturare și încasare a contravalorii energiei termice furnizate, în mod individual, proprietarilor de apartamente.
Conform celor arătate în acțiune pârâta din prezenta cauză apare ca deconectată de la sistemul descentralizat de furnizare a energiei termice, de aceea pe numele său a fost facturată contravaloarea energiei termice folosite pentru spațiile comune. iar ca urmare a neachitării acestora s-au calculat majorări de întârziere, majorări ce au fost de asemenea, facturate.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în perioada februarie 2012 – aprilie 2014 pârâtei i s-au emis facturi pentru cantitatea de energie termică consumată pentru cota parte din spațiile comune din condominiu iar ca urmare a neachitării acestora s-au calculat majorări de întârziere, majorări ce au fost de asemenea, facturate.
Instanța reține că în cauză reclamanta nu a depus dovezi cu privire la apartenența apartamentului pârâtei la Asociația de proprietari nr. 70 B. pentru a-i fi aplicabil contractul încheiat de către reclamantă cu acea asociație de proprietari.
De asemenea, reclamanta nu a făcut dovezi din care să rezulte faptul furnizării către pârâtă a agentului termic măcar pentru spațiile comune, suprafața pentru care s-au făcut calculele, modul de repartizare a costurilor, cota indiviză care a fost avută în vedere.
Pentru că reclamanta nu a făcut în speță, nici dovada calității de proprietar a pârâtei asupra apartamentului pentru care pretinde contravaloarea cotelor comune de energie termică, instanța apreciază că în speță nu pot primi eficiență dispozițiile art.48 (1) și (2) din Legea nr.230/2007 care statuează că „Stabilirea și repartizarea sumei care privește proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se face proporțional cu cota-parte indiviză din proprietatea comună” și nici dispozițiile art. 38 alin.2 din Legea nr.325/2006, care statuează că „Proprietarii apartamentelor individuale situate în imobile de locuit de tip condominiu, care sunt deconectate de la rețeaua de alimentare cu energie termică, plătesc o cotă-parte din cheltuielile cu energia termică consumată pentru încălzirea spațiilor aflate în proprietate indiviză, proporțională cu cota indiviză”.
Pe de altă parte, instanța mai reține că, potrivit art. 13 din Legea nr.325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie termică, autoritățile de reglementare competente pentru serviciul de alimentare cu energie termică sunt A.N.R.S.C. și/sau A.N.R.E., după caz, iar conform art.14 alin.1, A.N.R.S.C. elaborează, stabilește și urmărește aplicarea ansamblului de reglementări obligatorii la nivel național, necesar funcționării pieței de energie termică, în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor.
Potrivit art.4 din Ordinul A.N.R.S.C. nr.343/2010 pentru aprobarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum, cantitatea de energie termică repartizată fiecărui proprietar se stabilește ca sumă între consumul individual și cota-parte din consumul comun dintr-o unitate de calcul.
Ordinul nr.343/2010 pentru aprobarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum a fost supus verificării legalității de către Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat prin Decizia nr.2789 din 05.06.2011 (dosar_ ) că ”acest ordin este aplicabil, respectiv normele sale tehnice numai consumatorilor din imobilele tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum. Ordinul nr. 343/2010 respectă prevederile art. 76 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările și completările ulterioare, întrucât nu modifică sfera reglementării și se limitează strict doar la repartizarea consumurilor de energie termică pentru încălzire și apă caldă de consum în condominiile în care sunt utilizate repartitoare de costuri, așa cum A.N.R.S.C. a fost abilitată prin lege, și nu conține nici o prevedere care să se refere la repartizarea unor consumuri de energie termică pentru încălzire în condominiile fără repartitoare, fapt ce reiese însuși din titlul actului normativ, respectiv Normă tehnică privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum;…Montarea repartitoarelor este obligatorie conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 325/2006. Cu toate că asemenea cote procentuale sunt compatibile și în deplină concordanță cu cele stabilite în alte reglementări legislative europene, similare, fiind specifice numai pentru blocurile unde sunt montate repartitoare de costuri și nu se aplică în cele fără repartitoare, acestea sunt în deplină corelare cu relația de proporționalitate directă existentă între consumul comun și consumul individual al tuturor apartamentelor, care se modifică în funcție de economiile pe care le realizează apartamentele în fiecare lună din sezonul de încălzire, Norma tehnică de repartizare aprobată prin Ordinul nr. 343/2010 impune determinarea numai prin calcul a acestei cote în fiecare lună, pe baza înregistrărilor repartitorului montat în spațiile comune, și nu utilizarea unor cote fixe;”
În speță, potrivit precizărilor reclamantei, condominiul din care face parte și apartamentul pârâtei nu are repartitoare de costuri, prețul local de facturare al energiei termice fiind stabilit prin HCL nr. 118/29.04.2011, cantitatea de energie termică pentru încălzire consumată în spațiile comune și fiind stabilită conform Ordinului A.N.R.S.C. nr. 483/29.09.2008 iar stabilirea consumului individual făcându-se în baza HCL nr. 152/26.05.2011. Cu toate acestea, facturile emise pârâtei au mențiunea „temei legal de preț HCL 453/22.12.2009” ori „temei legal de preț HCL 10/31.01.2012.” Cu privire la Hotărârea Consiliului Local B. nr. 118/29.04.2011 instanța observă că prin art. 1 s-a aprobat „prețul local de facturare pentru energia termică furnizată în sistem centralizat în scopul încălzirii locuințelor și al preparării apei calde menajere pentru populația municipiului B..” Iar prin HCL 152/26.05.2011 s-a aprobat „Procedura de stabilire și facturare a consumului de energie termică pentru consumatorii finali” Ori, pentru a se realiza o contorizare corectă a consumului care face obiectul pretențiilor din speță, este necesară îndeplinirea unor condiții stabilite atât de actele normative enunțate în precedent cât și prin Ordinul nr. 483/29.09.2008, Ordinul 343/2010 și Ordinul nr.233/2004 al ANRSC, condiții neîndeplinite în cauză de către reclamantă.
Instanța constată așadar că reclamanta a facturat pârâtei contravaloarea energiei termice consumată în spațiile comune în perioada februarie 2012 – aprilie 2014 cu încălcarea normelor pe care le invocă în susținerea acțiunii.
Chestiunile legate de contractul cadru ori convenția individuală, care are la bază Legea nr.325/2006 exced obiectului de analiză al instanței, însă, față de capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere, instanța constată că:
Potrivit art. 1530 C.Civ. creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Referitor la obligarea debitoarei la plata penalităților de întârziere instanța a constatat că stipularea unor asemenea penalități, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Astfel, potrivit Legii nr. 193/2000 art. 4:
alin. 1o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, alin. 2o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În cazul de față, instanța observă că între părți nu a fost încheiat un contract ca urmare a unei negocieri, dovadă fiind forma tip a contractului, cu rubricile libere în dreptul consumatorului și completate ulterior cu pixul, motiv pentru care consideră că nu au fost negociate clauzele contractuale privind cuantumul penalităților de întârziere.
Totodată, conform literei i) din anexa Legii nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia. Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. (cauza F. S., C‑137/08). Curtea a statuat că "în ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora. ( pct. 46 din cauza F. S., C‑137/08); Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (a se vedea Hotărârile citate anterior Mostaza Claro, punctul 36, și Asturcom Telecomunicaciones, punctul 30). ( pct. 47 din cauza F. S., C‑137/08)
Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (a se vedea Hotărârile citate anterior Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, punctul 27, Mostaza Claro, punctul 26, precum și Asturcom Telecomunicaciones, punctul 31 ). ( pct 48 din cauza F. S., C‑137/08)
Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată. (pct. 49 din cauza F. S., C‑137/08)
Cu referire la opozabilitatea Contractului de furnizare a energiei termice nr. 70T/01.10.2010, instanța reține că potrivit art. 28 din Legea 230/2007 „Asociația de proprietari poate intermedia servicii între furnizori și proprietarii consumatori, în special cu privire la serviciile publice de utilități, pe baza unor contracte de prestări de servicii sau de furnizare cu caracter individual. Pentru contractele de furnizare cu caracter individual, drepturile și obligațiile cu privire la serviciul furnizat aparțin, pe de o parte, furnizorului și de cealaltă parte, proprietarului. (2) Pentru recuperarea debitelor cu privire la serviciile publice de utilități, furnizorul serviciului va acționa împotriva proprietarilor restanțieri. (3) Serviciul de intermediere din partea asociației de proprietari constă în: repartizarea facturilor către proprietari prin lista de plată lunară, încasarea și plata sumelor reprezentând contravaloarea consumului facturat, înștiințarea furnizorului cu privire la debitori.”. Așadar, asociația de proprietari nu poate fi parte în contract, ea putând fi doar un intermediar între furnizorul de servicii publice de utilități, în speță între reclamantă, și proprietarii consumatori.
Potrivit art. 42 al. 1 lit.a din Legea 51/2006, „Furnizarea/prestarea unui serviciu de utilități publice se realizează în baza unui contract de furnizare sau de prestări de servicii încheiat între operator și utilizatorul direct;” Potrivit art. 7 pct.2 din Contractul de furnizare a energiei termice nr. 70T/01.10.2010, furnizorul are obligația să încheie convenții de facturare individuală, conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului B. nr. 220/25.06.2009, și să factureze cantitățile de energie termică numai în conformitate cu metodologia de calcul aprobată de autoritatea de reglementare competentă pe baza prețurilor și a cantităților de energie furnizată. (pct.12). Din interpretarea dispozițiilor enunțate, se degajă concluzia că, pentru a-i fi opozabil contractul cadru nr. 70 T/2010 încheiat de reclamantă cu Asociația de proprietari nr. 70, pârâta trebuie să aibă calitatea de proprietar a apartamentului care face parte din asociația respectivă, pe de o parte, și să-și dea acordul conform art. 942 cod civil cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 948 Cod civil (în vigoare la data încheierii contractului nr. 70 T/2010) pe de altă parte.
Față de considerentele arătate anterior și având în vedere că prezenta cerere se soluționează la cererea reclamantei potrivit unei proceduri simplificate (art.1025-1032 C.proc.civ.), instanța apreciază că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă faptul că pârâta ar face parte din Asociația de proprietari nr. 70 B. pentru a-i fi opozabil contractul încheiat de această asociație cu reclamanta. Simplul fapt al emiterii unor facturi pe numele pârâtei nu face ca aceasta să poată fi obligată la plata sumelor înscrise în acestea mai ales că, facturile respective nu sunt susținute de dovezi cu privire la modalitatea de calcul și de repartizare a costurilor solicitate, facturile nefiind acceptate la plată expres sau tacit de către pârâtă.
Conchizând, pentru argumentele expuse, acțiunea reclamantei apare ca neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamanta . B., prin reprezentant, cu sediul în mun. B., ., jud. B. în contradictoriu cu pârâta M. D. cu domiciliul în mun. B., .. A., nr. 22, .. 1, jud. B..
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul și motivele de apel se vor depune la Judecătoria B..
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 martie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Redactat AE / Tehnoredactat S.A. Ex 4 /30.04.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2808/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 2362/2015.... → |
|---|
