Obligaţie de a face. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 29635/211/2011
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.-N.
Operator de date cu caracter personal nr. 3185
prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2013
Ședința publică de la 27.09.2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: R.-M. P.
GREFIER: M. F.
Pe rol fiind amânarea pronunțării asupra cauzei civile privind pe reclamanta O. L., CU D.. PROC. ALES LA C.. AV. CLEJAN L. M. și pe pârâtul M. C. N. PRIN PRIMAR, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Instanța, față de lipsa părților, raportat la prevederile art. 104 alineatul 13 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, aprobat prin H.C.S.M. nr. 387/2005, dispune lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței când, după o nouă strigare, în ordinea listei, se va proceda conform dispozițiilor procedurale.
La a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Se constată că dezbaterea pe fond a avut loc în ședinta publică din 20.09.2013, când părțile prezente au pus concluzii pe fondul cauzei conform încheierii de ședinta din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, termen la care instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru prezenta dată.
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data 04.11.2011 (filele 3-5), reclamanta O. L., prin avocat Clejan L. M., cu împuternicire avocațială la fila 58 din dosar, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N. să fie obligat acesta din urmă să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în C.-N., ., nr. 54, ., în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și Legii nr. 85/1992, cu cheltuieli de judecată.
La data de 02.04.2012, reclamanta O. L., prin avocat Clejan L. M., a depus precizare de acțiune (filele 49-50), prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N. să fie obligat acesta din urmă să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în C.-N., ., nr. 54, ., în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că a încheiat cu pârâtul contractul de închiriere nr._/10.10.2001 cu actele adiționale, că și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale asumate, că pârâtul refuză vânzarea imobilului în discuție.
Cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001.
În dovedire, s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri (filele 7-38, 40-41, 51-57, 67-89, 92-115).
Cererea a fost legal timbrată.
La data de 19.04.2012, pârâtul M. C.-N., prin Primar, a depus la dosarul cauzei întâmpinare (filele 45-47), prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, se arată că imobilul ce face obiectul litigiului este proprietatea statului român în administrarea municipiului C.-N., că statutul imobilului este locuință de serviciu, că acest imobil nu poate fi înstrăinat decât în condițiile Legii nr. 146/1996 republicată, că dreptul de proprietate este garantat constituțional și că o încălcare a acestuia ar contraveni art. 1 Protocol 1 CEDO.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 146/1996 republicată.
Judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei civile care a făcut obiectul dosarului nr._ (fila 65). Cauza a fost repusă pe rol la data de 31.05.2013.
Pârâtul M. C.-N., prin Primar, a depus la data de 05.09.2013 înscrisul de la fila 121, prin care a învederat că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul român în baza Decretului nr. 92/1950, cu titlu de naționalizare, sens în care nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și cele ale Legii nr. 85/1992.
În probațiune, s-au depus înscrisuri (filele 122-123).
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisurile de la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului,, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește dreptul material aplicabil prezentei acțiuni, având în vedere succesiunea de legi în timp până la momentul pronunțării prezentei, instanța apreciază că sunt incidente dispozițiile Codului civil de la 1864, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil și art. 220 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil.
Față de împrejurarea că deși reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii din dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 în dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, raportat la înscrisurile depuse în probațiune și la susținerile pe fondul cauzei ale reclamantei, prin reprezentant convențional, instanța se va raporta la ambele cauze juridice.
Instanța reține că autoritatea de lucru judecat poate cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art.1201 C.civ. coroborat cu art. 166 C.proc.civ. și aceea de prezumție, ca mijloc de probă care arată modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, conform art.1200 pct. 4 si art.1202 alin. (2) C.civ. Așa cum se reține din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.
Instanța reține că prin sentința civilă nr. 3222/18.02.2013 pronunțată de către Judecătoria C.-N. în dosarul nr._ (filele 92-93) rămasă irevocabilă prin neapelare la data de 10.04.2013, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta O. L. în contradictoriu cu pârâții M. C.-N. și CONSILIUL LOCAL AL MUNICPIULUI C.-N., ambii prin Primar, având ca obiect constatarea nulității absolute a mențiunii “locuință de serviciu” de pe prima pagină a contractului de închiriere nr._/10.10.2001 și radierea acestei mențiuni.
În considerentele hotărârii menționate, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că în baza Hotărârii privind atribuirea unei locuințe din fondul locativ de stat a Consiliului Local al Municipiului C.-N. nr. 318 din data de 27.09.2001, s-a stabilit că locuința situată din punct de vedere administrativ în C.-N., . nr. 54, ., se atribuie ca locuință de serviciu, d-nei L. B., pe o durată de 5 ani (fără a depăși perioada de valabilitate a contractului de muncă), locuință care rămâne în continuare în patrimoniul Consiliului Local al municipiului C.-N..
Ca urmare a acestei hotărâri, Consiliul Local al Municipiului C.-N., în calitate de proprietar, a încheiat cu reclamanta P. L. (fostă B.), în calitate de chiriaș, contractul de închiriere pentru suprafețele cu destinația de locuință nr._ din data de 10.10.2001, având ca obiect închirierea locuinței situate în C.-N., . nr. 54, ., în schimbul unei chirii lunare de 194.642 lei vechi, termenul de închiriere fiind de 5 ani, începând cu data de 01.10.2001 și până la data de 01.10.2006, la punctul V din contract stipulându-se că locuința închiriată este locuință de serviciu, iar contractul de închiriere este accesoriu la contractul de muncă – filele 12 – 13 din dosar.
Ulterior, în baza actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere s-a prelungit termenul de valabilitate al contractului până la data de 08.04.2009, chiria lunară fiind de 19,46 lei, iar restul prevederilor contractuale rămânând neschimbate – fila 16. Apoi, în baza actului adițional nr. 2 la contractul de închiriere s-a modificat numele chiriașei din P. L., în O. L., conform certificatului de căsătorie, s-a inclus în contract soțul O. L., iar cuantumul chiriei a fost stabilit la suma de 80,67 lei lunar, restul prevederilor rămânând neschimbate – fila 15 din dosar. În data de 04.06.2009 părțile au încheiat un nou act adițional la contractul de închiriere, în baza căruia s-a prelungit durata termenului de locațiune privind suprafața locativă cu destinația de locuință situată în C.-N., . M. nr. 54, . perioadă de 5 ani, până la data de 19.05.2014, stabilindu-se, totodată, cuantumul chiriei la suma de 80,67 lei, restul prevederilor contractuale rămânând neschimbate – fila 14.
S-a mai reținut că reclamanta a beneficiat de spațiul locativ situat în C.-N., . M. nr. 54, ., în baza contractului de închiriere încheiat cu Consiliul Local al Municipiului C.-N. în anul 2001, încheiat ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 318 din data de 27.09.2001, în cuprinsul căreia se face referire la referatul nr._ din data de 18.09.2001 al Direcției fondului imobiliar de stat prin care se propune atribuirea unei locuințe din fondul locativ de stat cu destinația de „locuință de serviciu” d-nei L. B., salariată a Institutului Oncologic „I. C.” C.-N., stipulându-se expressis verbis fără a depăși perioada de valabilitate a contractului de muncă.
Raportat la dispozițiile art. 51 din Legea nr. 114/1996, instanța a apreciat că acestea nu ar putea determina anularea clauzelor contractuale invocate de aceasta, locuința fiindu-i atribuită reclamantei la cererea angajatorului său și în considerarea calității sale de angajat, chiar dacă nu s-a făcut o astfel de mențiune pe cartea de muncă a reclamantei, în contractul de închiriere specificându-se aspectele contestate.
În consecință, instanța a apreciat că cererea reclamantei nu este întemeiată, motivele invocate de aceasta neputând determina constatarea nulității absolute a mențiunii „locuință de serviciu” de pe prima pagină a contractului de închiriere nr._/10.10.2001.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 republicată și cele ale Decretului-Lege nr. 61/1990, instanța reține că următoarele:
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992:"Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi",
iar în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol "vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat", pentru ca, în fine, prin alin. 6 al acestui articol să se precizeze că "beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare".
Potrivit deciziei ÎCCJ nr. 5/21.01.2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Verificând condițiile prevăzute de textele legale de mai sus, instanța apreciază că nu este îndeplinită cerința ca imobilul cu destinația de locuință să fi fost construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, câtă vreme imobilul situat în C.-N., ., nr. 54, ., obiect al contractului de închiriere pentru suprafețele cu destinația de locuință nr._ din data de 10.10.2001 a fost preluat de statul român cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum reiese din înscrisurile de la filele 103-110 coroborate cu filele 122-123.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la vânzarea imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța reține următoarele:
Instanța reține că în conformitate cu dispozițiile articolului 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la aliniatul 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, iar la aliniatul 1 sunt indicate imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III, nu se restituie persoanelor îndreptățite și rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Analizând din punct de vedere gramatical și teleologic dispoziția legală de mai sus, instanța reține că aceasta nu instituie în sarcina proprietarului imobilului o obligație de a vinde, ci doar o obligație de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării. Așadar, în temeiul ar. 480 C.civ. de la 1864, proprietarul imobilului din litigiu beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept, are libertatea să aleagă conform propriilor interese dacă dorește sau nu să vândă orice bun aflat în proprietatea sa. Potrivit art. 44 alin. (2) teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice altă dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în spiritul legii fundamentale.
Instanța reține pe de o parte că potrivit articolului 52 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din Legea nr.112/1995 a fost înlocuit de art. 42 alin. (3) din Legea nr.10/2001 cu un drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde, care nu poate echivala și nici nu poate genera prin el însuși o obligație în sarcina proprietarului de a vinde la cererea chiriașului cu atât mai mult cu cât în noul text legal vânzarea imobilelor obiect al acestei legi este prevăzută exclusiv ca o facultate a proprietarului. Astfel, orice obligație a proprietarului de a vinde contravine libertății acestuia conferită expres de art. 42 alin. (3) din Legea nr.10/2001, iar orice normă legală care ar cuprinde o astfel de dispoziție de obligare a proprietarului la vânzare (inclusiv articolul 9 din Legea nr.112/1995), fiind contrară textului legal mai sus menționat, a fost abrogată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, chiar dacă art. 9 din Legea nr.112/1995 nu ar fi fost abrogat prin Legea nr.10/2001, instanța apreciază că acest text ar trebui interpretat nu numai în ansamblul normelor naționale ci și a celor internaționale incidente în cauză care au prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României. În acest context, instanța apreciază că în niciun caz nu se poate reține în sarcina statului român în calitate de proprietar, prin unitatea administrativ teritorială, în calitate de administrator, existența unei obligații de a vinde locuințele către chiriași.
În virtutea principiului libertății contractuale și a dreptului de proprietate, drept ocrotit și prin prisma articolului 1 din Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, statul are libertatea de a stabili atât condițiile cât și oportunitatea vânzării, iar libertatea sa de voință în acest sens nu poate fi cenzurată de instanță, per a contrario s-ar goli de substanță acest drept fundamental.
În consecință, apreciind că nu există nici un temei legal pentru obligarea pârâtului M. C.-N., prin Primar, la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în C.-N., ., nr. 54, ., instanța urmează a respinge cererea, astfel cum a fost formulată și precizată, de către reclamanta O. L. în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N., prin Primar, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, instanța va respinge cererea accesorie cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea, astfel cum a fost formulată și precizată, de către reclamanta O. L., cu sediul procesual ales la Cabinet avocat Clejan L. M., în C.-N., .. 7, ., în contradictoriu cu pârâtul M. C.-N., prin Primar, cu sediul în C.-N., .-3, județul C., ca neîntemeiată.
Respinge cererea accesorie cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 septembrie 2013.
PREȘEDINTEGREFIER
R.-M. POPAMELINDA F.
Red. R.M.P./ dact. M.F./4 ex./01.10.2013
| ← Pretenţii. Sentința nr. 5976/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Plângere contravenţională. Încheierea nr. 1669/2013.... → |
|---|
