Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 12-09-2013 în dosarul nr. 25193/211/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2013
Ședința publică de la 12.09.2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. I.
Grefier E. M.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe petentul O. V. și pe intimatul M. C.-N.-DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL CONTROL URBANISM ȘI DISCIPLINĂ ÎN CONSTRUCȚII, având ca obiect plângere contravențională, împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/12.10.2012.
Mersul dezbaterilor a avut loc în ședința publică din data de 05.09.2013, fiind consemnate în încheierea ședinței de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul art.260 C.pr.civ., a amânat pronunțarea în cauză pentru astăzi, data de 12.09.2013.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține că
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei C.-N. la data de 30 octombrie 2012, sub numărul de mai sus, petentul O. V. în contradictoriu cu intimatul M. C.-N., DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL CONTROL URBANISM ȘI DISCIPLINĂ ÎN CONSTRUCȚII, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, in temeiul art. 31 alin. 1 din OG 2/2001, sa dispună, admiterea plângerii așa cum a fost formulată, cu consecința anularii procesului-verbal . nr._, încheiat la data de 12.10.2012, ca fiind nelegal, cu consecința exonerării lui de la plata sumei de 3000 lei.
Motivele prezentei plângeri contravenționale vor fi formulate pe calea unui memoriu separat, in termen util soluționării plângerii.
IN D.: art. 31 alin. 1 OG 2/2001.
În motivarea memoriului, s-a arătat că în fapt, prin procesul verbal atacat, se retine ca in urma controlului efectuat de către inspectorul D. Ș. in data de 04.10.2012 in Mun. C.-N., ., jud. C., s-a constatat ca petentul, in calitate de proprietar al imobilului situat la aceasta adresa, ar fi încălcat prevederile autorizației de construire nr. 1140/2012.
Din cuprinsul autorizației de construire, rezulta împrejurarea ca in temeiul acesteia, era autorizat sa execute lucrări de construire constând in: desființarea scara de acces existenta, construire scara noua la subsol si refacere șarpanta cu păstrarea înălțimii existente la imobilul de locuințe colective cu 6 apartamente situat pe ..
Cu alte cuvinte, a fost autorizat sa refacă șarpanta fără ca, in urma acestei lucrări, regimul de înălțime al imobilului sa fie modificat.
In fapt, contravenția constatata, face trimitere la o pretinsa nerespectare a înălțimii șarpantei existente, prin înălțarea acesteia cu cea 70 cm.
După cum a menționat si in cuprinsul plângerii contravenționale formulate, considera ca procesul-verbal prin care a fost sancționat este întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale in materie. Astfel, a solicitat anularea procesului-verbal de contravenție întrucât:
Procesul-verbal de contravenție a fost încheiat la o data ulterioara constatării contravenției, fără a fi semnat de un martor care sa ateste întocmirea sa in lipsa contravenientului.
Potrivit art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2002 privind regimul juridic al contravențiilor, in cazul in care contravenientul nu este prezent, refuza sa semneze, ori nu poate sa semneze, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie sa fie confirmate de cel puțin un martor.
După cum rezulta din cuprinsul procesului-verbal, acesta a fost întocmit in lipsa sa, la o data ulterioara constatării contravenției.
Insa, aceasta împrejurare nu a fost confirmata de un martor, așa cum prevede in mod expres art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2002.
Procesul-verbal a fost încheiat la o data ulterioara constatării contravenției, respectiv 12.10.2012. Cu toate acestea, in cuprinsul sau se face mențiune, de maniera puerila, ca „persoanele prezente refuza implicarea".
In mod evident, nu este deloc credibil ca nu a fost găsita nicio persoana, care sa confirme faptul ca procesul-verbal s-a întocmit in lipsa contravenientului.
Mai mult, consemnarea faptului ca „persoanele prezente refuza implicarea" nu constituie o excepție de la obligativitatea semnării de către martor a procesului-verbal de contravenție, daca este întocmit in lipsa contravenientului.
Întrucât in speța s-a procedat contrar dispozițiilor legale in materie, mi s-a adus o vătămare, înțelegând sa contest modalitatea de întocmire a procesului-verbal de contravenție.
Astfel, decizia agentului constatator de a nu redacta procesul-verbal de contravenție pe loc, ci doar ulterior, m-a lipsit atât de dreptul de a formula obiecțiuni cat si de un martor care sa ateste, la fata locului, împrejurări legate de redactarea sa, mai cu seama ca la ora constatării contravenției, respectiv 11:55, e greu de crezut ca nu ar fi existat nicio persoana care sa semneze procesul-verbal.
Este real ca el nu era prezent la data constatării faptelor de către agentul constatator, dar nu este mai puțin adevărat ca la imobilul său, se afla dirigintele de șantier, proiect managerul, dar si muncitorii care executau lucrările de construire.
Oricare dintre aceste persoane, puteau sa aducă lămuririle necesare agentului constatator, cu atât mai mult puteau sa semneze procesul verbal in calitate de martor asistent.
Pe cale de consecința, dreptul la apărare al lui a fost in mod evident încălcat, luând in considerare ca fapta pentru care a fost sancționat nu intra sub incidența OG 2/2002, așa cum va arata in continuare.
Procesul-verbal de contravenție este vădit neîntemeiat, el efectuând lucrările de construcție conform autorizației, fără sa depășească înălțimea autorizata a șarpantei.
Așa cum a arătat prin Procesul-verbal de contravenție se retine o pretinsa nerespectarea autorizației de construire nr. 1140/17.09.2012, prin nerespectarea înălțimii șarpantei cu cea 70 cm.
Precizează faptul ca nu a avut niciun moment intenția de a ieși din limitele lucrărilor autorizate si nu avea vreun scop sau interes in înălțarea șarpantei.
Lucrările de construire au fost autorizate la data de 17.09.2012, iar el a decis începerea acestora in scurt termen de la data emiterii autorizație.
Pentru ca din nefericire in C.-N. in perioada de toamna ploile sunt frecvente si însemnate din punct de vedere cantitativ, și-a exprimat fata de executantul lucrării, fata de dirigintele de șantier si project managerul lucrărilor de construire, teama ca după desfacerea șarpantei vechi si pana la montarea noii șarpante, apele pluviale vor deteriora zidăria imobilului si mai ales vor penetra instalația electrica a acestuia.
Soluția oferita de către managerul de proiect, agreata de către dirigintele de șantier si executant a fost menționata in fisa tehnologica nr. 1/24.09.2012 întocmita de dirigintele de șantier, RAICAN M., anexata prezentelor.
In esența, in aceasta fisa tehnologica este descris procedeul de refacere a șarpantei prin realizarea noii învelitori peste cea veche si susținerea noii învelitori cu ajutorul unor popi metalici reglabili, urmând ca, după realizarea șarpantei noi, cea veche sa fie desființată iar învelitoarea noua sa fie coborâta, cu ajutorul popilor metalici, pe scaunele vechii șarpante.
In aceste condiții, șarpanta urma sa fie refăcuta cu respectarea înălțimii existente, iar el nu se face vinovat de săvârșirea contravenției reținuta in procesul-verbal atacat.
Raționamentul soluției constructive, materializat in fisa tehnologica întocmita de dirigintele de șantier, este cat se poate de bine justificata si nu contravine dispozițiilor legale.
Face precizarea ca imobilul a fost locuit pe toata perioada executării lucrărilor de construire, astfel ca era imposibil sa fie întrerupta furnizarea energiei electrice.
Or, varianta propusa de persoanele implicate in realizarea lucrărilor si agreate de el, nu contravine autorizației de construire, acest procedeu reprezentând exclusiv o modalitate tehnica de realizare a lucrărilor autorizate, prin evitarea inconvenientelor cauzate de intemperii.
Fără a avea caracter de permanenta si fără ca sa își dorească un imobil cu o înălțime peste cea autorizata, consideră ca procesul-verbal de contravenție este vădit neîntemeiat.
Preîntâmpinarea unor inconveniente determinate de motive cat se poate de obiective nu contravine dispozițiilor legale in materie.
De altfel, confecționarea si montarea noii șarpante pe popi metalici reglabili a fost din punctul de vedere al executantului, dar si al subsemnatului o manopera reușita, la finalizarea lucrărilor, învelitoarea fiind coborâta pe scaunele primei șarpante, astfel ca in decurs de câteva zile înălțimea șarpantei a revenit la înălțimea anterioara, similara cu cea din autorizația de construire.
De asemenea, distanta temporara dintre vechea șarpanta si cea noua nu a fost de circa 70 cm ci doar de 40 cm, aceasta fiind o distanta absolut necesara in vederea efectuării lucrării prin acest procedeu.
Modalitatea de efectuare a lucrării si „produsul final" respectiv șarpanta refăcuta constituie doua chestiuni diferite, mențiunea din cuprinsul autorizației cu privire la obligativitatea respectării regimului de înălțime vizează lucrarea executata nu procedeul prin care se executa lucrarea.
In măsura in care agentul constatator ar fi procedat la încheierea procesului-verbal in prezenta lui, sau daca ar fi solicitat lămuririle necesare constructorilor prezenți la realizarea lucrărilor, aspectele privitoare la pretinsa nerespectare a autorizației de construire ar fi fost clarificata, fără ca subsemnatul sa fiu sancționat contravențional.
In drept: art.31 si urm. din Og nr.2/2001.
In probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Plângerea a fost legal introdusa în termenul de 15 zile prevăzut de art.31 alin.1 din OG 2/2001, fiind scutita de plata taxei de timbru, conform art.36 din același act normativ.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea, ca netemeinică și nelegală, a plângerii formulată de petent.
În fapt, s-a constatat la data de 04.10.2012 ora 11.55 pe ., faptul ca dl. O. V. în calitate de proprietar al imobilului, a executat lucrări de construcții cu nerespectarea AC nr. 1140/2012.
Nerespectarea constă în modificarea înălțimii șarpantei existente prin supraînălțarea acesteia cu cea 70 cm.
Întrucât s-au încălcat prevederile art. 26 alin. 1 lit. b din Legea nr. 50/1991 rep. s-a întocmit procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nr._/12.10.2012, prin care s-a aplicat amenda contravențională în cuantum de 3.000 lei și s-au dispus ca măsuri complementare oprirea imediata a lucrărilor și . prevederilor Legii nr.50/1991 rep. în termen de 60 zile.
Împotriva procesului-verbal, petentul a formulat plângere, invocând nerespectarea art. 19 din OG2/2001 precum și faptul că a respectat autorizația de construire.
In opinia sa, susținerile petentului sunt neîntemeiate și nu sunt de natură a înlătura răspunderea contravenționala reținută în sarcina sa.
Petentul invocă nulitatea procesului-verbal, motivând prin nerespectarea art. 19 din OG 2/2001 privind confirmarea celor constatate de câtre un martor, atunci când persoana sancționată contravențional nu se află de față la încheierea procesului-verbal.
Apreciază că această susținere face abstracție de alin. 3 al art. 19 din OG 2/2001, conform căruia „în lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod". Știut fiind faptul că de cele mai multe ori persoanele prezente refuză implicarea pentru a evita inconvenientele pe care le presupune calitatea de martor, apare ca obiectivă, justificată și legală mențiunea din procesul-verbal.
Cu privire la fapta în sine menționează faptul că lucrările de construcție executate de către petent au fost realizate fără respectarea autorizație de construire, acesta modificând înălțimea șarpantei existente prin supraînălțarea acesteia cu 70 cm, prin care se aduce atingere rezistentei clădirii.
Mai mult petentul recunoaște prin plângerea contravențională faptul că "montarea șarpantei s-a efectuat pe popi metalici reglabili, iar distanta temporara fiind de 40 cm și nu 70 cm așa cum a reținut agentul constatator".
Cu privire la acest aspect, este de observat ca, deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probanta a actului de constatare a contravenției, din analiza textului art. 34 rezulta ca procesul-verbal de constatare si sancționare a contravenției beneficiază de prezumția de legalitate si temeinicie, unanim acceptata, atât în doctrina de specialitate, cât si în practica instanțelor judecătorești. Pe cale de consecința, procesul verbal de contravenție face dovada deplina a situație de fapt pana la proba contrara, proba ce incumba petentului potrivit art. 1169 C. civil si art. 129 al. 1 teza finala C.pr.civ., întrucât cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie sa o dovedească. Din acest punct de vedere petentul are poziția procesuala de reclamant, adică de parte care supune judecații o pretenție, aceea de anulare a procesului verbal. Revine astfel petentului sarcina de a dovedi, prin orice mijloace de proba admise de legea civila, ca cele consemnate in procesul verbal nu corespund adevăratei situații de fapt.
Sub acest aspect, petentul, insa, nu a făcut dovada existentei unei alte situații de fapt decât cea reținuta în sarcina sa prin procesul - verbal de contravenție, respectiv nu a administrat probe concludente din care sa rezulte ca a respectat prevederile autorizației de construire. In aceste condiții urmează ca instanța investita cu soluționarea plângerii, sa constate ca petentul nu a făcut dovada netemeiniciei procesului verbal si nu a răsturnat prezumția de valabilitate si autenticitate a acestuia, cele consemnate in procesul verbal corespunzând situației de fapt, astfel cum a fost reținuta de agentul constatator.
Pentru aceste motive, solicita respingerea plângerii formulate de O. V., domiciliat în mun. C.-N., ., jud. C., împotriva procesului-verbal . nr._/12.10.2012 ca netemeinică și nelegală și menținerea procesului-verbal așa cum a fost întocmit.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
Prin procesul verbal de contravenție . nr._/12.10.2012 dresat de intimat, s-a reținut în sarcina petentului săvârșirea faptei contravenționale prev. de art. 26 alin. 1 lit. b din Legea nr. 50/1991 rep. prin care s-a aplicat amenda contravențională în cuantum de 3.000 lei și s-au dispus ca măsuri complementare oprirea imediata a lucrărilor și . prevederilor Legii nr.50/1991 rep. în termen de 60 zile după ce s-a constatat la data de 04.10.2012 ora 11.55 pe ., faptul ca dl. O. V. în calitate de proprietar al imobilului, a executat lucrări de construcții cu nerespectarea AC nr. 1140/2012 constând în modificarea înălțimii șarpantei existente prin supraînălțarea acesteia cu cea 70 cm.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001.
Potrivit alin. 3 al art. 19 din OG 2/2001, „în lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod". Nu poate fi vorba despre lezarea dreptului la apărare, deoarece în fața instanței operează plenar toate garanțiile procesuale din Cod p civilă.
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Petentul a modificat înălțimea șarpantei existente prin supraînălțarea acesteia cu 70 cm, prin care se aduce atingere rezistentei clădirii, recunoscând prin plângerea contravențională faptul că "montarea șarpantei s-a efectuat pe popi metalici reglabili, iar distanta temporara fiind de 40 cm și nu 70 cm așa cum a reținut agentul constatator".
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe, recunoscând prin plângere fapta ce i se impută.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã “nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest”.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced,în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Avand in vedere dispozitiile art.274 C.pr.civ. si principiul disponibilitatii ce guvernează procesul civil, instanta va lua act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petentul O. V. domiciliat în C.-N., ., județul C., în contradictoriu cu intimatul M. C.-N.-DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL CONTROL URBANISM ȘI DISCIPLINĂ ÎN CONSTRUCȚII cu sediul în C.-N., .-3, județul C..
Menține ca legal și temeinic procesul-verbal contestat- . nr._/12.10.2012.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată in ședința publică din 12.09.2013.
JUDECATOR GREFIER
S. I. E. M.
red SI/ dact SI/30.10.2013
| ← Reziliere contract. Sentința nr. 9600/2013. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria... → |
|---|
