Anulare act. Sentința nr. 8989/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8989/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 8989/2015
ROMANIA
JUDECATORIA CLUJ N.
SECTIA CIVILA
Operator de Date cu Caracter Personal 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8989/2015
Ședința publică din data de 05.10.2015
Complet constituit din :
JUDECATOR: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol se află pronunțarea hotărârii în dosarul civil cu numărul mai sus menționat, privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții G. M. S. ȘI G. M. în contradictoriu cu pârâtele B. Românescă S.A. și B. Românească S.A., Sucursala Cluj având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei, după care:
Instanța constantă că dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de astăzi, 05.10.2015.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 21.10.2014, înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus de către reclamanții G. M. S. și G. M. și împotriva pârâtelor B. Românescă S.A. și B. Românească S.A., Sucursala Cluj s-a solicitat instanței:
- constatarea caracterului abuziv a următoarelor clauze din Contractul de credit nr. B0029466/06.10.2008 și Actul Adițional nr. 1/27.04.2010:
- art. 5 pct. 1 lit. a și lit. b referitor la comisionul de acordare credit și comisionul de rambursare anticipată;
- art. 6 pct. 1 lit. a teza a II-a, referitor la dobânda variabilă;
- art. 6 pct. 5, referitor la dobânda variabilă;
- art. 1 pct. 1.2 din Actul Adițional nr. 1/27.04.2010;
- art. 13 pct. 1 și pct. 3 referitor la cazurile de culpă și scadențare anticipată;
- art. 14 pct. 1 referitor la modificarea costurilor creditului;
- art. 15 pct. 2 referitor la clauza atributivă de competență;
2. ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate anterior, să se constatate nulitatea absolută a acestora
3. obligarea pârâtei la modificarea convenției de credit în sensul înlăturării clauzelor abuzive și obligarea pârâtei la emiterea unui act adițional prin care se stabilește dobânda variabilă în condiții de legalitate: dobândă variabilă compusă din indicele monetar Libor 3M + marja fixă a băncii de 5,155%.
4. obligarea paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare raportat la convenția de credit modificată conform petitului anterior;
5. obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate nelegal de către aceasta cu titlu de dobândă și comisione.
Cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că părțile au încheiat Contractul de credit bancar nr. B0029466 din data de 06.10.2008, prin care reclamanților li s-a acordat un credit în valoare de 64.616 CHF pe o perioadă de 192 de luni. Potrivit reclamanților, clauzele contractuale menționate în primul petit al acțiunii sunt abuzive deoarece, în înțelesul dispozițiilor din legea 193/2000, sunt în măsură să gerenereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile celor două părți.
În continuare, reclamanții învederează faptul că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4 alin. 1 din legea 193/2000 având în vedere faptul că: clauzele atacate nu au fost negociate cu consumatorul, având în vedere caracterul standard/preformulat al convenției, fiind de notorietate faptul că astfel de contracte erau de adeziune; clauzele sunt contrare bunei-credințe și crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește prevederile contractuale privind dobânda variabilă, reclamanții au susținut că acestea îi conferă Băncii dreptul pur potestativ de a modifica valoarea dobânzii. Mai mult se arată faptul că anumite elemente componente au fost indicate de către B. abia în anul 2010, când reclamanții au beneficiat de o perioadă de grație de 12 luni, sens în care s-a încheiat actul adițional nr. 1/27.04.2010 unde s-a prevăzut faptul că în conținutul dobânzii variabile intră marja fixă de 5,155%, așa cum s-a convenit inițial, și dobânda de bază a Băncii care cuprinde indicele monetar Libor la 3 luni, fiind indicate și alte elemente și anume costul riscului de țară și costul rezervelor minime, acestea din urmă oferind din nou, Băncii, dreptul de a modifica unilateral dobânda.
Reclamanții precizează că sunt abuzive și prevederile cuprinse la art. 14 pc.t 1, deoarece elementele prezentate în cadrul acestuia, de natură a influența costul creditului, privesc încheierea contractului, singura prestație a băncii operând la acel moment.
Privitor la comisionul de acordare credit, reclamanții au arătat că nu există nicio justificare pentru încasarea acestuia, suma putând reprezenta cel mult un echivalent al comisionului de analiză dosar care a fost perceput de Bancă la data perfectării convenției.
În legătură cu caarcterul abuziv al comisionul de rambursare anticipată, reclamanții au învederat faptul că legislația prevede posibilitatea introducerii unui astfel de cost doar în cazul contractelor cu dobândă fixă nu și în cazul celor cu dobândă variabilă.
Referitor la dispozițiile art. 13 pct. 1 și pct. 3 referitor la cazurile de culpă și scadențare anticipată, reclamanții au susținut faptul că aceste cazuri de culpă ar trebui prevăzute expres și redactate pe înțelesul consumatorului, în sens contrar, banca având posibilitatea de a considera orice neexecutare ca fiind caz de culpă sau orice acțiune ca fiind un risc de imagine.
În drept, s-au invocat disp. art. 194 și urm. C.pr.civ., legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE, OUG 50/2010.
B. Românescă S.A. a depus la dosar întâmpinare, la data de 01.04.2015, prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii formulate de reclamant prin soluționarea cu prioritate a excepțiilor lipsei calității procesual pasive a Sucursalei Cluj, excepția de netimbrare a pretențiilor deduse judecății și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă respectiv comision de acordare, iar pe fond, a susținut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pe fond, se arată că acțiunea este lipsită de obiect întrucât, ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 reclamanților le-a fost comunicat un act adițional prin care s-a modificat contractul de credit, astfel încât, la acest moment, art. 5 lit. b și 6 lit. a și b din contractul de credit nu mai sunt în vigoare în forma menționată în contractul de credit. În continuare se arată că începând cu anul 2010 dobânda a fost calculată independent de voința băncii, prin raportare la indicele de referință Libor la 3 luni și marja fixă a Băncii. Mai departe, pârâta arată că apreciază că acest act este în vigoare întrucât reclamanții nu l-au denunțat printr-o notificare ce trebuia trimisă băncii în perioada 31.12._11.
În continuare, pârâta precizează că cererea este inadmisibilă pentru că dispozițiile legii 193/2000 sunt aplicabile exclusiv prevederilor contractuale care produc efecte juridice la momentul la care se invoca caracterul abuziv, deci se aplică doar clauzelor contractuale care sunt încă în vigoare. Astfel se arată că din economia dispozițiilor art. 6 și 7 din L 193/2000, reiese că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face numai până la momentul la care clauzele contractuale respective sunt în ființă, respectiv produc efecte juridice față de părțile contractante iar, în speță, art. 6.1 și 6.5 din contractul de credit nu mai sunt în vigoare fiind înlocuite cu prevederile actului adițional.
Chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte, pârâta susține că această clauza privitoare la dobândă nu poate fi considerată abuzivă, întrucât consumatorul are posibilitatea de a denunța contractul în cazul în care consideră că acesta nu îi mai convine. Dacă consumatorul dorește, are posibilitatea de a restitui împrumutul în totalitate cu prețul folosirii sumei la zi, dar în nici un caz consumatorul nu poate să impună prețul folosirii banilor iar alegând să continue contractul, consumatorul a acceptat oferta băncii. Mai departe, pârâta susține că instanța, constatând caracterul abuziv al unei asemenea clauze esențiale, trebuie să constat că respectivul contract nu mai poate continua și să-l oblige pe consumator la rambursarea creditului.
În continuare, pârâta specifică faptul că în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 6 din legea 193/2000 prevederile contractuale ce au ca obiect prețul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării constatării naturii abuzive iar dobânda este chiar prețul plătit de debitor creditorului pentru capitalul folosit, preț plătit în rate lunare la soldul curent al creditului. Totodată, pârâta a învederat faptul că variabilitatea dobânzii bancare este determinată de indicele de referință al monedei de pe piața interbancară la care se raportează costul sursei de finanțare (unul din elementele tehnice ale dobânzii bancare) mai precis dobânda scade sau crește în funcție de costul sursei de finanțare.
Pârâta mai susține faptul că atât condițiile de preț cât și dobânda au fost prezentate de către Bancă și acceptate de către reclamanți iar reclamantul împrumutat nu se afla la prima sa relație comecială cu o bancă, având încă două credite la B.R.D. respectiv B.T.
În continuare, banca susține că la data contractării nu exista nicio dispoziție legală care să impună instituțiilor de credit condiția negocierii contractului. Mai mult se arată că în luna aprilie 2010, la solicitarea reclamantului, a fost încheiat un act adițional nr. 1/27.04.2010, privind suspendarea dobânzii pe o perioadă de 12 luni, în sensul achitării pentru această perioadă doar a ratei reprezentând credit și, cu aceeași ocazie, B. a semnat cu cei doi reclamanți un nou contract de credit reprezentând valoarea dobânzii aferente celor 12 luni de grație, acest din urmă credit acordat fără dobândă.
În ceea ce privește cererea reclamanților de constatare ca abuzive a clauzelor referitoare la cazurile de culpă, respectiv cea referitoare la modificările survenite ulterior semnării contractului, banca a arătat că aceasta este neîntemeiat având în vedere faptul că în orice contract sinalagmatic părțile își asumă anumite obligații convenite anterior semnării contractului iar în situația în care una dintre părți nu își îndeplinește obligația, celalată parte trebuie să își asigure mijloace contracuale în vedre dimunării riscului său, fiind clar stabilit că în cazul nerespectării obligațiilor pârâta poate declara scadența anticipată.
Mai departe, se arată faptul că nu exista nicio obligație legală ca, anterior semnării contractului, B. să realizeze o ședință de informare iar clientului i s-a prezenta contractul, acesta a avut timp de studiu și i s-a răspuns la eventualele întrebări.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, pârâta a precizat faptul că acest comision nu a fost niciodată perceput de către bancă datorită faptului că reclamantul împrumutat nu a efectuat niciodată plăți anticipate iar acest petit este rămas fără obiect având în vedere faptul că în cuprinsul actului adițional a fost eliminat.
Referitor la comisionul de administrare, pârâta a arătat că această clauză contractuală a fost formulată într-un mod clar, fără echivoc iar pentru înțelegerea acesteia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Mai mult, s-a arătat că suma nu a fost achitată din fondurile proprii ale reclamantului ci din creditul aprobat de bancă și a reprezentat costul analizei documentației aferente creditului, făcând parte astfel din prețul contractului.
Privitor la prevederea contractuală prevăzută la art. 15 pct. 2 referitor la clauza atributivă de competență, pârâta a susținut că aceasta trebuie interpretată în conformitate cu datele de identificare ale Băncii, menționate pe prima pagină a contractului, astfel încât contractul fiind încheiat în cadrul sucursalei din Cluj-N., competența aparține instanțelor de la locul situării acestei din urmă sucursale.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 205 NCPC și ale legii 193/2000.
Au fost depuse înscrisuri (f. 61-129).
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare în care au solicitat respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor si apărărilor pe fond invocate de către pârâta si admiterea acțiunii, reluând și dezvoltând cele arătate în cererea de chemare în judecată.
La data de 16.12.2014 reclamanții au depus la dosar precizare de acțiune prin care au solicitat și să se constate nulitatea absolută-ca fiind inoperant actul adițional fără număr din anul 2010 și necomunicat /nesemnat de către reclamanți.
În motivare au arătat că abia prevederile actului adițional invocat de către pârâtă nu sunt aplicabile, în condițiile în care aceasta nu a fost acceptat de către reclamanți, aceptarea tacită neputând funcționa în situația existenței unor clauze abuzive.
La termenul din data de 17.06.2015 instanța a dispus respingerea excepției de netimbrare a pretențiilor, unirea excepției lipsie calității procesual pasive a S.C. "B. ROMÂNESCĂ S.A." Sucursala Cluj precum și respingerea excepției prescripției dreptului materiale la acțiune cu privire la restituirea sumelor solicitate de reclamant.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul părților.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între pârâta S.C. "B. ROMÂNESCĂ S.A." și reclamanții G. M. S. ȘI G. M., în calitate de împrumutați s-a încheiat convenția de credit nr. B0029466/06.10.2008, având ca obiect acordarea unui credit imobiliar în valoare de 64.616,00 CHF, pentru o perioadă de 192 de luni.
La art. 5 din acest contract s-a prevăzut faptul că pentru creditul acordt, împrumutatul va plăti următoarele comisione: comision de administrare a creditului: 2.000% flat calculat asupra creditului contractat și comision de rambursare în avans: 4.000% flat calculat asupra sumei rambursate în avans.
Potrivit art. 6 pct. 1 lit. a din convenția de credit, „pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti: o dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioada care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 5,155%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii.”
Art. 6 pct. 5 din convenția de credit se dispune: „dobânda mixtă este alcătuită dintr-o dobândă fixă pe 6 luni—primele 6 luni din perioada de creditare—și o dobândă variabilă a cărei variație—pentru restul duratei de creditare, după expirarea perioadei de dobândă fixă de 6 luni de la acordarea creditului este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de banca în acel moment”.
Totodată, la art. 13 din contract s-au prevăzut cazurile de culpă sau mai exact situațiile în care acțiunile împrumutatului pot determina B. la declararea scadenței anticipate a întregului credit iar la art. 14 s-a menționat faptul că în situația în care intervin modificări, interpretări sau aplicări ale legislației care impun Băncii achitarea unor taxe, modifică orice rezervă sau impun orice cerință de această natură, modificări care au ca rezultat majorarea costurilor Băncii și reducerea cuantumului oricărei sume primite sau oricărei creanțe a băncii, acestea vor fi suportate de către împrumutat.
Mai departe, la art. 15 din contract s-a prevăzut faptul că litigiile dintre părți vor fi soluționate de către instanțele judecătorești de drept comun competente teritoriale la sediul băncii.
La data de 27.04.2010, ca urmare a solicitării reclamanților de restructurare a sumei totale rămase de rambursat, a fost încheiat Actul Adițional cu nr. 1 (f. 36-38) în care s-a specificat faptul că art. 6 alin. 1 din contract se va modifica astfel: pentru creditul restructurat, împrumutatul va plăti „o dobândă variabilă, compusă din Dobânda de Bază a Băncii la care se adaugă Marja fixă de 5,1550%. Dobânda de Bază a Băncii se calculează și se revizuiește pe baza indicilor de referință (ROBOR/EURIBOR/LIBOR – în funcție de moneda în care a fost acordat creditul) plus costul riscului de țară, la care se adaugă costul rezervelor minime obligatorii, conform reglementărilor Băncii Naționale a României.”
În anul 2010, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, pârâta a întocmit Actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile acestui act normativ (f. 67-70), care însă nu a fost semnat de reclamanți.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului și în prezent): (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De asemenea, potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...)dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Conform cu art. 6 din Legea nr. 193/2000: Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continu.
Potrivit art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 Instanța, in cazul in care constata existenta clauzelor abuzive in contract, aplica sanctiunea contraventionala conform art. 16 si dispune, sub sanctiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in masura in care contractul ramane in fiinta, sau desfiintarea acelui contract, cu daune-interese, dupa caz, iar în lumina art. 14 din același act normativ, Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Instanța reține faptul că acest contract de credit, supus analizei, se afla în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, astfel că, potrivit modificărilor introduse prin Legea nr. 288/2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile cu privire la contractul de credit. Art. II din Legea nr. 288/2010 prevede:(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.(2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Instanța mai reține următoarele dispoziții ale legii 296/2004 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit):
-art. 77 Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
-art. 78 O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
-art. 79 O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
-art. 80 Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Potrivit art. 973 din Codul civil „Convențiile n-au efect decât între părțile contractante.", iar conform art. 969 Cod Civil, „ Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante."
În lumina art. 966 din Codul civil „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit art. 968 Cod Civil, „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice."
În prealabil, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. 1 C.pr.civ. instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Românească S.A. Sucursala Cluj pe care o va admite având în vedere faptul că, la încheierea contractului de credit, această din urmă instituție a avut calitatea de reprezentant a societății mamă B. Românească S.A. Membră a Grupului Național Bank of Greece, astfel cum este prevăzut în mod expres în preambulul contractului de credit. Astfel, instanța apreciază că această sucursală nu poate fi chemată în judecată în calitate de pârâtă ci doar în calitate de reprezentant al societății B. Românească S.A. Membră a Grupului Național Bank of Greece.
În speță, raportat la clauzele privitoare la modificarea dobânzii, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestor clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel cum a susținut pârâta.
Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție dar ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.
În concluzie, voința legiuitorului european - care nu poate fi ignorată, câtă vreme reglementarea națională trebuie să asigure pragul minimal de garanții impus de către directivă - a fost de a limita controlul caracterului abuziv numai cu privire la acele clauze care privesc fie descrierea obiectului principal al contractului, fie raportul calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, desigur, câtă vreme acestea sunt exprimate clar și inteligibil.
Fiind de principiu că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului, instanța va trebui să verifice în ce măsură clauza atacată este exprimată clar și inteligibil. Pentru aceasta instanța va avea în vedere faptul că în Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea a stabilit că Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Instanța constată că în cuprinsul contractului de credit nu este definită „dobânda variabilă practicată de Bancă în acel moment”, pe toată durata contractului, instanța constată că nu se poate considera că exprimarea aleasă de către B. ROMÂNEASCĂ este inteligibilă, fiind evident că în speță contractul nu a expus „în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului” de calculare a dobânzii, câtă vreme consumatorul nu avea de unde să știe nici măcar care sunt elementele în raport de care se calculează dobânda de moment de Băncii.
Prin urmare, clauza defăimată ca abuzivă poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul ca cererea de chemare în judecată nu ar fi admisibila/ar fi lipsită de obiect, întrucât la data sesizării instanței clauzele respective nu ar mai fi aplicabile, fiind modificate prin actul adițional încheiat între părți, sens în care nu ar mai fi posibilă constatarea caracterului abuziv al cauzelor contractuale.
După cum s-a arătat mai sus, CJUE a decis deja, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid/Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), că Directiva 93/13/CEE impune doar un standard minimal de protecție a drepturilor consumatorului. Citind Directiva 93/13/CEE instanța constată că nicăieri nu este prevăzută o limitare de natura celei arătate de către pârâtă. De asemenea, din jurisprudența Curții nu reiese o atare interpretare a directivei în discuție. În aceste condiții, instanța constată că o reglementare internă care să limiteze dreptul instanței de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într-un contract de credit care nu mai produc efecte juridice nu ar putea fi decât contrară spiritului Directivei 93/13/CEE.
În opinia instanței, prin art. 6 din L 193/2000 legiuitorul nu a făcut altceva decât să indice efectele constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fără a limita în vreun fel aplicabilitatea legii.
Astfel cum s-a stabilit prin jurisprudența constantă a CJUE instanța are obligația de a interpreta și aplica normele legale interne în conformitate cu exigențele dreptului comunitar (a se vedea jurisprudența Von Colson, C14/83). Mai mult, instanța are obligația de a asigura efectul deplin al dispozițiilor comunitare, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare din legislația națională (Simmenthal, C106/77). Astfel fiind, poziția pârâtei nu poate fi primită întrucât, printre altele, ar presupune încălcarea obligației de interpretare conformă.
Contrar aprecierilor pârâtei, reclamanții au posibilitatea să solicite modificarea unor clauze care nu mai produc efecte în condițiile în care, astfel cum s-a întâmplat în speță, consumatorul solicită și repunerea în situația anterioară, întrucât în acest caz, în eventualitatea admiterii acțiunii, consumatorul va avea dreptul să îi fie restituite sumele percepte abuziv.
În plus, astfel cum s-a arătat, în speță pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanților le-a fost efectiv comunicat un act adițional prin care s-a modificat contractul de credit. Nu se poate considera că acest act este în vigoare întrucât reclamanții nu l-au denunțat printr-o notificare ce trebuia trimisă băncii în perioada 31.12._11, în condițiile în care nu s-a depus la dosar confirmare de primire a actului adițional către reclamanți. Prin urmare, la acest moment, art. 5 lit b și 6 lit a și b din contractul de credit sunt încă în vigoare în forma menționată în contractul de credit.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 are aplicabilitate numai cu privire la clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul. În speță, instanța reține că toate clauzele supuse analizei au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauzele în discuție ca nefiind negociate cu consumatorii.
În ceea ce privește faptul că banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte— a se vedea art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauzele supuse analizei, este fără relevanță că acești au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestor clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzelor în discuție în contract. Totodată, pentru aplicarea al. 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unor clauze contractuale preformulate este suficientă lipsa negocierii—legea nu impune ca banca să fi refuzat o ofertă de negociere venită din partea consumatorilor, prin urmare o clauză contracuală preformulată va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii indiferent dacă, în concret, a existat sau nu o încercare de negociere din partea consumatorilor, câtă vreme nu se dovedește că a existat o negociere.
Simplul fapt că reclamanții nu sunt consumatori captivi și că a putut evalua ofertele mai multor instituții de credit (sau chiar alte oferte ale pârâtei) nu este de natură să conducă la ideea că, clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a-și spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a-i negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că, în concret, consumatorii ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă sau ar fi putut opta pentru un credit cu dobândă fixă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Instanța subliniază că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale preformulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproșează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În prealabil trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.
În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile pârâtei conform cărora „clauza privitoare la dobândă nu poate fi considerată abuzivă, întrucât consumatorul are posibilitatea de a denunța contractul în cazul în care consideră că acesta nu îi mai convine” deoarece, față de valoarea creditului (64.616 CHF) și termenul prevăzut în contract pentru rambursarea integrală (10 zile de la notificare) posibilitatea împrumutatului de a denunța contractul (cu consecința restituirii imediate a creditului) este pur teoretică, fiind evident că dacă consumatorul ar fi avut posibilitatea să obțină suma de 64.616 CHF în termen de 10 zile nu ar fi contractat cu pârâta un contract de credit pe o perioadă de 192 de luni pentru aceeași sumă.
De principiu, o clauză de modificare a dobânzii în raport de un indicator precis (cum este dobânda de referință a valutei în care s-a contractat creditul) nu numai că nu este ilicită prin ea însăși, dar este o clauză uzuală în contractele de împrumut bancar cu dobânda variabilă. Totuși, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie formulată astfel încât modificarea nivelului dobânzii să se facă automat (fără intervenția voinței părților) în funcție de modificarea indicatorului ales, indiferent de evoluția acestui indicator (în favoarea sau în defavoarea băncii). Evident, aceleași considerente sunt valabile și în cazul în care dobânda ar varia în funcție de mai mulți indicatori, câtă vreme s-ar stabili cu exactitate care sunt indicatorii și în ce măsură va fi influențată dobânda de evoluția fiecărui indicator.
În speță, B. ROMÂNEASCĂ a ales să se raporteze la dobânda sa de moment, care nu este un indicator precis pe piața bancară, ci un indicator propriu al băncii. Instanța constată că nicăieri în contract nu sunt specificate concret elementele în raport de care se modifică dobânda variabilă a băncii, clauza fiind redactată astfel încât banca (indiferent de poziția consumatorului) să aibă posibilitatea să aleagă indicatorii care îi sunt favorabili, ceea ce creează un dezechilibru contractual. Totodată, instanța are în vedere că nu se specifică nici la cât timp de la modificarea dobânzii de referință ar trebui efectuată modificarea ratei dobânzii. În acest timp, consumatorul nu are posibilitatea de a iniția o procedură de reclaculare a dobânzii, fiind supus voinței discreționare a băncii. De altfel, consumatorul nu are nici măcar posibilitatea de a verifica dacă modificarea ratei dobânzii dispuse de către bancă nu este abuzivă, întrucât B. va putea invoca de fiecare dată că stabilirea dobânzii de referință s-a raportat la un alt indicator, favorabil intereselor sale.
Mai mult, se poate observa că această clauză privitoare la dobândă este considerată în mod expres abuzivă chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și anume acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate. Or, referirea generică la „dobânda de referință a băncii” sau „dobânda variabilă practicată de bancă în acel moment”, fără ca aceste noțiuni să fie definite în vreun fel în contract, nu poate reprezenta un motiv întemeiat, în sensul prevederilor amintite.
Faptul că până în acest moment banca s-a prevalat de clauza în discuție și a modificat dobânda stabilită inițial astfel încât dobânda plătită de consumatori să se situeze la un cuantum care poate fi considerat rezonabil nu are importanță câtă vreme constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu este condiționată de efectele negative prezente sau iminente ale respectivei prevederi, fiind suficient ca respectiva cauză să fie de natură a crea un dezechilibru contractual, chiar dacă dezechilibrul încă nu s-a produs.
Dobânda este prețul creditului. În asentiment cu pârâta, instanța consideră că în principiu banca este cea care (singură) ar trebui sa stabilească dobânda pe care înțelege să o perceapă pentru un anumit credit, consumatorii având posibilitatea de a accepta sau nu să contracteze la dobânda stabilită de către bancă. Cu toate acestea, odată încheiat contractul, banca nu trebuie să mai poată influența direct nivelul dobânzii, întrucât într-un asemenea caz se rupe echilibrul contractual.
Din evaluarea clauzelor contractului analizat, rezulta o disproporție vădită și semnificativă (întrucât clauza oferă băncii posibilitatea de a acționa discreționar chiar asupra nivelului dobânzii—element esențial al contractului) intre drepturile si obligațiile părților, neexistând nici o clauza in favoarea consumatorului care sa echilibreze disproporția creata prin inserarea în contract a clauzelor de la art. 6 pct. 1 lit. a—partea referitoare la dobânda variabilă, respectiv „dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 5,155%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii” și art. 6 pct. 5, respectiv „dobânzii variabile practicate de banca în acel moment”.
De altfel, caracterul ilicit al acestor prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale contractelor, întrucât dobânda (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de „dobânda de referință” (care, la rândul său, astfel cum s-a arătat, depinde de politica băncii), prin urmare de voința uneia dintre părți fără a fi afectată valabilitatea obligației.
Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acele clauze care contravin dispozițiilor acestei legi să fie lovite de nulitate absolută. Pentru aceste motive, instanța urmează să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. B0029466/06.10.2008: art. 6 pct 1 lit a teza a II-a referitoare la dobânda variabilă, în ceea ce privește caracterul revizuibil al dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii precum și art. 6 pct 5 teza a II-a respectiv stabilirea variației dobânzii în funcție de dobânda variabilă practicată de banca în acel moment;
Totodată, pentru considerente expuse mai sus, instanța va proceda la constatarea nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute de art. 1 pct. 1.2 din Actul Adițional nr. 1/27.04.2010 în ceea ce privește stabilirea variației dobânzii și în funcție de „costul riscului de țară, la care se adaugă costul rezervelor minime obligatorii, conform reglementărilor Băncii Naționale a României”. Astfel, instanța reține faptul că în acest Act Adițional (f. 36-38) semnat de ambele părți la data de 27.04.2014, s-a stabilit de comun acord faptul că marja are o valoarea fixă de 5,1550% iar dobânda de bază se calculează pe baza indicelui de referință Libor plus costul riscului de țară la care se adaugă costul resurselor minime obligatorii. În ceea ce privește stabilirea unei marje fixe și a variației dobânzii în funcție de indicele de referință LIBOR, instanța apreciază că au fost corectate neregulile existente cu privire la stabilirea dobânzii, la momentul încheierii contractului de credit, însă teza privind luarea în considerare a riscului de țată și a costului rezevelor minime obligatorii este apreciată că abuzivă întrucât B. nu specifică exact modalitatea în care aceste valori pot conduce la modificarea Dobânzii, astfel încât, în mod evident, s-ar ajunge la stabilirea în mod unilateral a dobânzii de către Bancă.
În același timp, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, pentru restabilirea situației anterioare momentului la care profesionistul a stipulat clauza abuzivă privind modificarea unilaterală a dobânzii contractului de credit, instanța va obliga pârâta la modificarea convenției de credit în sensul înlăturării clauzelor abuzive indicate mai sus și la emiterea unui act adițional prin care să stabilească dobânda variabilă ca fiind compusă din indicele monetar Libor 3M + marja fixă a băncii de 5,155%. Totodată, instanța va obligă pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare raportat la convenția de credit modificată conform petitului anterior.
Sub acest aspect, instanța reține faptul că stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți. Astfel, instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, întrucât înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voință al părților contractante iar instanța putând dispune acest lucru doar în situația în care între părți nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacționat, ceea ce implicit reprezintă tot voința concordantă a acestora.
În acest sens, instanța reține faptul că în Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino s-a decis faptul că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează . între un vânzător sau un furnizor și un consumator. Astfel, în această hotărâre Curtea a arătat faptul că „avut deja ocazia să interpreteze această dispoziție în sensul că instanțele naționale care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din această constatare, pentru ca respectivele clauze să nu creeze obligații pentru consumatori”. În continuare, s-a arătat faptul că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.”
În cauza de față, însă, instanța nu a procedat practic la o modificare a convenției părților întrucât în Actul Adițional nr. 1/27.04.2010 părțile au stabilit, de comun acord, faptul că dobânda variabilă este compusă din marja fixă de 5.1550%, prevăzută inițial în contract, la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor, dar nefiind indicată perioada de calcul a acestui indice instanța a stabilit doar ca aceasta să se raporteze la valoarea la 3 luni, aceasta fiind cea mai des utilizată formulă în practică. Desigur, în această convenție părțile făcuseră referire și la valoarea costului riscului de țară și a rezervelor minime obligatorii, această din urmă referință fiind însă apreciată ca nelegală, după cum s-a arătat mai sus.
Mai precis, modul de calcul al dobânzii după această formulă a fost stabilit de către părți, instanța aplicând însă această valoare pe toată durata contractului, chiar și pentru perioada anterioară când dobânda fusese stabilită în mod abuziv. Astfel, prevederile Actului Adițional de alinierea la OUG 50/2010, prin care marja fixă a fost ridicată la valoarea de 7,965 % nu sunt aplicabile întrucât această modalitate de stabilire a valorii dobânzii este nulă, fiind stabilită exclusiv de bancă și nefiind acceptată de către consumatori.
Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea unor clauze abuzive, se impune repunerea părților în situația anterioară. Sub acest aspect, având în vedere soluția de mai sus, constatând că pe toată durata creditului dobânda trebuia stabilită conform formulei marja fixă de 5,155%+Libor la 3 luni, instanța va obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate nelegal de către aceasta cu titlu de dobândă peste valoarea stabilită conform formulei de calcul Libor 3M + marja fixă a băncii de 5,155%, de la data încheierii contractului de credit și până în prezent.
În ceea ce privește comisionul de administrare (având valoarea unui comision de acordare în realitate), stabilit în conformitate cu prevederile art. 5 alin, 1 lit. a) din Contractul de Credit, în cuantum procentual de 2% din valoarea creditului acordat, instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că această condiție nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de administrare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Faptul că valoarea comisionului de administrare este una ridicată – 2,0 % din creditul acordat, nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de administrare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. b din contract, instanța apreciază în primul rând faptul că, după cum s-a arătat mai sus, acesta nu poate fi considerat ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociat cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată, parțial, în mod clar și inteligibil, fiind prevăzut expres procentul aplicabile în cazul rambursării anticipate a creditului.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. De altfel, susținerile reclamantului potrivit cărora un asemenea comision nu are o justificare economică sunt eronate, fiind evident că prin rambursarea anticipată a unui credit banca este supusă unor pierderi economice, constând în profitul pe care nu îl va mai realiza, câteodată greu de prevăzut, fiind astfel justificat ca ea să perceapă o compensație, câtă vreme această compensație este una echilibrată, precum în speță.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. b din contract privind comisionul de rambursare anticipată.
În ceea ce privește prevederile art. 13 pct. 1 și 3 referitor la cazurile de culpă și scadențare anticipată instanța reține că, de principiu, B. este îndreptățită să prevadă situațiile în care, pentru a evita prejudicierea sa, poate declara scadența anticipată a creditului. Instanța reține că astfel de situații trebuie prevăzute expres și limitativ iar prevederea acestora tebuie să fie una clară și neechivocă.
Având în vedere aceste considerente instanța apreciază că dispozițiile contractuale sunt abuzive doar în ceea ce privește cazul de culpă constând în „situația personală a împrumutatului/codebitorului/garantului de natură a crea pentru B. un risc de imagine” întrucât această prevedere este neclară și echivocă, lăsată în întregime la dispoziția Băncii, existând posibilitatea utilizării acestei prevederi în situații extrem de variate. De exemplu chiar introducerea prezentei acțiuni ar putea fi apreciată de Bancă ca un astfel de risc, situație care este în mod cert de evitat. În rest, instanța apreciată că neîndeplinirea oricăror dispozițiile contractuale, menționate expres în convenția părților, poate constitui un caz de culpă, debitorii având obligația de a-și îndeplini obligații prevăzute în contractul de credit. La fel, în situația declanșării executării silite împotriva debitorilor, de către un alt creditor al acestora, poate conduce la luarea acestei măsuri de către Bancă, fiind evident faptul că aceasta ar putea fi prejudicată în cazul în care debitorul său ar fi supus unei executări silite iar patrimoniul său ar fi afectat în asemenea măsură încât B. nu ar putea să își mai recupereze datoria.
Având în vedere aceste considerent, instanța va admite doar în parte cererea reclamanților și va dispune anulareaart. 13 pct. 1 doar în ce privește cazul de culpă constând în „situația personală a împrumutatului/codebitorului/garantului de natură a crea pentru B. un risc de imagine”.
Totodată, instanța va respinge ca neîntemeiată și solicitarea reclamanților de anulare a clauzei prevăzute de art. 14 din contract întrucât dispoziția atacată este reglementată într-o manieră neechivocă iar condițiile cumulative prevăzute pentru operarea acestei clauze reprezintă situații de excepție. Astfel, în primul rând este necesară o modificare sau interpretare a legislației, desigur ulterior încheierii contractului, care să retroactiveze, care să impună Băncii anumite obligații și care să genereze majorarea costurilor Băncii respectiv reducerea cuantumul sumelor datorate de debitor. De altfel, instanța reține faptul că recamanții nu au învederat că B. le-ar fi impus anumite costuri având în vedere această prevederi.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 14 din contract.
Aceeași soluție de respingere va fi pronunțată de către instanță și în ceea ce privește clauza atributivă de competență stabilită la art. 15 alin. 2 din contract întrucât nicio dispoziție legală nu interzice părților unui contract stabilirea competenței îm favoarea uneia dintre părți iar prevederea contractuală a fost asumată de către reclamanți la momentul încheierii contractului. O astfel de clauză nu poate genera un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligații părților, consumatorii având dreptul de a introduce orice acțiuni în justiție în raport de acest contract.
Mai mult, instanța reține că în cauza de față Judecătoria Cluj-N. s-a declarat competentă cu judecarea cauzei, având în vedere dispozițiile art. 126 alin. 2 rap la art.113 alin. 1 lit b C.pr.civ., astfel încât consumatorii nu au fost prejudiciați în niciun fel de existența acestei prevederi.
Pentru aceste motive, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată conform dispozitivului de mai jos.
Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei și dovezile cu privire la cheltuielile efectuate de părți pe parcursul judecării cauzei, instanța va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce reprezintă onorariu de avocat (din totalul de 4500 lei solicitat).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei B. Românească S.A. Sucursala Cluj și, drept consecință, respinge acțiunea introdusă de către reclamanți în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții G. M. S. având CNP_, domiciliat în Cluj-N., .-28, . și G. M. având CNP_, domiciliat în Cluj-N., .-28, ., jud. Cluj, prin avocat R. C. Septimiu, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat R. C. Septimiu situat în Cluj-N., .. 44, jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâta B. Românescă S.A membră a grupului național Bank of Greece, cu sediul în București, Eurotower Building, .. 11, etaj 4,5,6 și 7, sector 2, înregistrată în Registrul Instituțiilor de Credit sub nr. RB-PJR-40-017/18.02.1999 și Registrul Comerțului sub nr. J40/_/1992, având CUI RO4829576.
Constată nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. B0029466/06.10.2008 încheiată între reclamanții G. M. S. în calitate de împrumutat, G. M. în calitate de co-debitor, și pârâta ..A. în calitate de împrumutător:
- art. 6 pct 1 lit a teza a II-a referitoare la dobânda variabilă, în ceea ce privește caracterul revizuibil al dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii;
- art. 6 pct 5 teza a II-a respectiv stabilirea variației dobânzii în funcție de dobânda variabilă practicată de banca în acel moment;
- Art. 13 pct. 1 doar în ce privește cazul de culpă constând în „situația personală a împrumutatului/codebitorului/garantului de natură a crea pentru B. un risc de imagine”.
Constată nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute de art. 1 pct. 1.2 din Actul Adițional nr. 1/27.04.2010 în ceea ce privește stabilirea variației dobânzii și în funcție de „costul riscului de țară, la care se adaugă costul rezervelor minime obligatorii, conform reglementărilor Băncii Naționale a României”.
Obligă pârâta la modificarea convenției de credit în sensul înlăturării clauzelor abuzive indicate mai sus și la emiterea unui act adițional prin care să stabilească dobânda variabilă ca fiind compusă din indicele monetar Libor 3M + marja fixă a băncii de 5,155%.
Obligă pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare raportat la convenția de credit modificată conform petitului anterior.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate nelegal de către aceasta cu titlu de dobândă peste valoarea stabilită conform formulei de calcul Libor 3M + marja fixă a băncii de 5,155%, de la data încheierii contractului de credit și până în prezent.
Respinge restul pretenților ca neîntemeiate.
Obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecatoria Cluj N..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 05.10.2015.
.
JUDECĂTOR, GREFIER,
F. IULIATOTH R.
Red. F.I./6ex./21.10.2015
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 8985/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 8990/2015. Judecătoria... → |
|---|
