Pretenţii. Sentința nr. 15/2014. Judecătoria CONSTANŢA

Dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 25.03.2014 fiind consemnate în încheierea de ședința de la aceea dată care face corp comun cu prezenta hotărâre, când instanța, în aceeași compunere a completului de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 01.04.2014, la data de 08.04.2014 și la data de 15.04.2014 când,

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 30.08.2012 sub nr._, reclamantul C. G. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.A., a solicitat instanței în principal obligarea pârâtei la ridicarea conductei de aducțiune apa deținută de către pârâtă pe terenul imobil proprietatea reclamantului situat în O., ., jud. C., . în subsidiar obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 2 euro/mp/an pe toată durata lipsei de folosință a terenului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că deține în proprietate imobilul teren agricol, respectiv sola 81, . în orașul O., ., jud. C., în baza titlului de proprietate nr._/2569/12.07.1993.

Reclamantul arată că prin subteranul terenului traversează o conductă R. de apă potabilă de mari dimensiuni și pe același teren, pe o suprafață de teren de aproximativ 20 mp se află amplasat un recipient de beton armat având vane de închidere-deschidere și ramificații de apă potabilă către gospodăriile învecinate, recipient ce aparține pârâtei.

Reclamantul arată că datorită acestei amplasări au existat numeroase situații în care pe terenul său s-au efectuat deversări repetate din acest recipient, cauzând inundarea terenului și infiltrarea apei în sol, fapt ce i-a creat imposibilitatea de a exploata și de a folosi într-un mod productiv terenul agricol pe care îl deține în proprietate, fiindu-i cauzate grave prejudicii.

În drept, au fost invocate art. 44 din Constituția României, art. 1073 și urm. din Cod civil.

În probațiune, reclamanta a atașat cererii de chemare în judecată, înscrisuri: titlu de proprietate nr._/269 din 12.07.1993, adresă înregistrată la pârât sub nr._/11.03.2011 și adresa de răspuns nr._/12.05.2011.

La termenul din 12.11.2012, reclamantul a depus precizări la cererea principală, prin care a arătat că solicită în principal obligarea pârâtei la ridicarea (demolarea) recipientului de beton armat având vane de închidere-deschidere și ramificații de apă potabilă către gospodăriile învecinate, recipient ce aparține pârâtei – Centrul zonal Nord O., de pe terenul imobil proprietatea sa situat în orașul O., ., jud. C., . readucerea terenului agricol la starea inițială. Referitor la al doilea capăt de cerere, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 2 euro/mp/lună, pe toată durata lipsei de folosință a terenului de la data de 30.08.2009 până la data de 30.08.2012 și în continuare pe toată durata de folosire a terenului.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a învederat necesitatea precizărilor față de împrejurarea că există un comoștenitor și s-au indicat atât temeiuri reale, cât și temeiuri obligaționale.

În ceea ce privește regimul juridic al recipientului de beton armat, pârâtul a arătat că este operatorul serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare al unităților administrativ-teritoriale membre ale Asociației de Dezvoltare Intercomunitară A.-Canal C., inclusiv al UAT O., iar operatorul nu este proprietarul infrastructurii, ci are numai un drept de concesiune asupra acesteia, născut în conformitate cu contractul de delegare încheiat între . Asociați de Dezvoltare Intercomunitară A.-Canal C..

Astfel, căminul a cărui ridicare/demolare se solicită este în domeniul public al județului C., atestat prin HG nr. 904/2002 și se află în concesiune SA R. SA.

Pârâtul a invocat de asemenea inadmisibilitatea de fond a capetelor de cerere în obligația de a face, arătând că evacuarea presupune constatarea prealabilă a inexistenței vreunui drept al pârâtului asupra imobilului, cererea fiind inadmisibilă când nu există autoritate de lucru judecat sau când pârâtul invocă titlu, iar în cazul de față, înțelege să invoce titlul dat de actul juridic al concesiunii.

Pârâtul solicită respingerea acțiunii negatorii de servitute, arătând că dreptul de servitute legală asupra infrastructurii, născut potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 51/2006 și art. 26 alin. 2 din Legea nr. 241/2006 se exercită atât timp cât există sistemul de alimentare cu apă și de canalizare și constituie o limitare a dreptului de proprietate, motiv pentru care reclamantul nu este îndreptățit în a solicita înlăturarea servituții prin ridicarea/demolarea căminului.

În ceea ce privește obligația de despăgubire, pârâtul arată că în ambele ipoteze prevăzute de art. 44 alin. 5 din Constituție, obligația de despăgubire revine autorității publice, iar nu operatorului sistemului public de alimentare cu apă și canalizare.

În probațiune, pârâtul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

În cauză a fost încuviințată și administrată pentru ambele părți proba cu înscrisuri, și pentru reclamant proba cu interogatoriul pârâtului, proba cu expertiză tehnică imobiliară și proba testimonială cu un martor, fiind audiat martorul B. S..

Instanța a dispus emiterea unei adrese către OCPI C. pentru a depune la dosar un extras de carte funciară pentru imobilul în litigiu și către Primăria O. pentru a comunica situația juridică și istoricul de rol fiscal.

La termenul de judecată din 25.03.2014, în temeiul art. 246 C.proc.civ., instanța a luat act de renunțarea reclamantului C. G. la capătul de cerere privind obligarea pârâtului S.C. R. S.A. la ridicarea(demolarea) recipientului de beton armat de pe imobilul situat în orașul O., ., jud. C., . readucerea terenului agricol la starea inițială.

Analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Reclamantul deține dreptul de proprietate asupra imobilului situat în localitatea O., . 431/2, conform titlului de proprietate nr._/269 din 12.07.1993.

Astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, pe acest teren se află un cămin de beton armat, semiîngropat, având vane de închidere-deschidere și ramificații cu apă potabilă, fără capac de închidere, ce ocupă suprafața totală de 12,25 mp. La suprafața ocupată de căminul cu vane din beton se adaugă și suprafața de 200 mp neutilizată de proprietar, necesară intervențiilor în caz de avarie.

Conform înscrisurilor depuse la dosar de pârât (f 113 – 118, 216-229), recipientul din beton armat (cămin) a fost construit și dat în folosință în anul 1998, odată cu conducta Dn 1000 mm OL + PREMO.

Acest recipient, amplasat pe terenul reclamantului, aparține de numărul de inventar_ „Conducta distribuție apa Dn 1000 mm PREMO + OL de la SP Palas – varianta O. subtraversare canal 2 fire C. 20 până la rezervor_ mc Lumina, lungime totală 27,5 km”

Prin Contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare din 04.11.2009, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară de apă și canalizare „A.-Canal C.” (din care face parte și orașul O.) a delegat către S.C. R. S.A. C., prin procedura atribuirii directe, gestiunea Serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, precum și exploatarea serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare aferente serviciilor, inclusiv lucrările de extindere și reabilitare a acestora, pe întreg teritoriul definit de A. delegării.

Conform prevederilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, „Operatorii furnizori/prestatori de servicii de utilități publice, indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate, natura capitalului sau țara de origine, au dreptul de servitute legală asupra sistemelor de utilități publice destinate realizării serviciilor.”

Art. 1 alin. 2 din același act normativ definește serviciile comunitare de utilități publice, ca „totalitatea activităților reglementate prin prezenta lege și prin legi speciale, care asigură satisfacerea nevoilor esențiale de utilitate și interes public general cu caracter social ale colectivităților locale, cu privire la: a)alimentarea cu apă; b)canalizarea și epurarea apelor uzate; c)colectarea, canalizarea și evacuarea apelor pluviale, ș.a.”, iar art. 3 lit. d din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și canalizare, definește sistem public de alimentare cu apă ca fiind „ansamblul construcțiilor și terenurilor, instalațiilor tehnologice, echipamentelor funcționale și dotărilor specifice, prin care se realizează serviciul public de alimentare cu apă.”

Legea nr. 241/2006 stabilește de altfel cadrul juridic unitar privind înființarea, organizarea, gestionarea, finanțarea, exploatarea, monitorizarea și controlul furnizării/prestării reglementate a serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare al localităților.

Conform prevederilor art. 26 alin. (2) din acest act normativ, „Dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective. Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare, operatorii au obligația să le plătească acestora despăgubiri, în condițiile legii. Proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate. Cuantumul despăgubirii se stabilește prin acordul părților sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg, cuantumul se stabilește prin hotărâre judecătorească.”

Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt reținută mai sus, instanța constată că recipientul amplasat pe terenul reclamantului se circumscrie prevederilor art. 3 lit. d din Legea nr. 241/2006, acesta fiind edificat anterior dobândirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului.

Prevederile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 au făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională statuând prin Decizia nr. 419/2010 următoarele: „Chiar dacă prin instituirea drepturilor de uz și servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicție cu art. 44 din Constituție. Așa fiind, dreptul de servitute instituit asupra proprietăților afectate de sistemele de alimentare cu apă și canalizare reprezintă o limitare rezonabilă a dreptului de proprietate, instituită de legiuitor pentru satisfacerea interesului general al comunității.” Curtea Constituțională arată în continuare că „În acest context, referitor la posibilitatea restrângerii exercițiului unui drept fundamental, cum ar fi dreptul de proprietate, în temeiul art. 53 din Constituție, prin Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993, Curtea Constituțională a statuat că "pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor altor persoane. Esențial este ca prin aceste restricții stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate. Altfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporționalității înscris în art. 53 alin. (2) din Constituție".”

Instanța reține astfel că servitutea instituită asupra terenului reclamantului este o servitute legală de ordine publică, constituită anterior dobândirii de către reclamant a terenului în discuție, prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Față de preexistența acestei servituți impuse asupra terenului reclamantului, acesta nu poate pretinde însă despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului afectat de servitute, în virtutea dobândirii ulterioare a dreptului de proprietate, întrucât acesta este obligat, conform dispozițiilor legale invocate mai sus, să respecte cu titlu gratuit servitutea impusă asupra terenului său.

Relevante în cauză sunt astfel și dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate a reclamantului, conform cărora „Terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, fără a se putea depăși suprafața de 10 ha de familie, în echivalent arabil.”

Prin urmare, în contextul în care la data reconstituirii dreptului de proprietate, terenul reclamantului era deja afectat de o servitute publică, acesta nu este îndreptățit să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

În raport cu jurisprudența CEDO și pentru respectarea unui echilibru între dreptul de proprietate privată și dreptul statului de a reglementa folosința bunurilor de interes general, art. 26 alin. (2) teza finală din Legea nr. 241/2006 stabilește situațiile în care proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate, respectiv dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare.

Însă, în speța de față, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, întemeiate pe dreptul de proprietate recunoscut de art. 44 din Constituție, evaluând prejudiciul său în funcție de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același gen, precum și daunele cauzate prin imposibilitatea cultivării suprafeței de teren afectată de servitute.

La ultimul termen de judecată, reclamantul prin reprezentant a precizat în mod expres faptul că nu înțelege să invoce răspunderea delictuală a pârâtului pentru prejudiciul suferit.

Astfel, în lipsa invocării și dovedirii îndeplinirii ipotezei prevăzute de art. art. 26 alin. (2) teza finală din Legea nr. 241/2006, pretențiile reclamantului constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului afectat de servitutea legală, sunt neîntemeiate.

În raport de considerentele mai sus expuse, instanța va respinge cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Fiind în culpă procesuală, reclamantul va fi obligat în temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., la plata către pârât a sumei de 3000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În temeiul art. 274 alin. 3 C.proc.civ., instanța a procedat la reducerea parțială a onorariului de avocat solicitat de reclamant, reținând că, față de complexitatea dosarului și a muncii prestate (redactarea întâmpinării și a concluziilor scrise și prezența la termenele de judecată), suma de 3000 lei este proporțională cu activitatea desfășurată de avocatul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Ia act de renunțarea reclamantului C. G. la capătul de cerere privind obligarea pârâtului S.C. R. S.A. la ridicarea(demolarea) recipientului de beton armat de pe imobilul situat în orașul O., ., jud. C., . readucerea terenului agricol la starea inițială.

Respinge acțiunea formulată și precizată de reclamantul C. G. cu domiciliul în CONSTANTA, AL. MALINULUI, nr. 2, ., . în contradictoriu cu pârâtul S.C. R. S.A. cu sediul în CONSTANTA, CALARASI, nr. 22- 24, J. C., ca neîntemeiată.

Obligă reclamantul la plata către pârât a sumei de 3000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15.04.2014.

PREȘEDINTE, GREFIER,

D. DUMITRUMIRELA DĂNUȚA M.

M.M. 17 aprilie 2014

Red. Jud. D.D.2ex/07.08.2014

Emis 2 comunicări, la data de