Acţiune în constatare. Sentința nr. 8617/2015. Judecătoria CONSTANŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 8617/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 31-07-2015 în dosarul nr. 8617/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA C.

SECTIA CIVILĂ

Operator de date cu caracter personal nr. 3047

C., .; Tel. 0241 /_; Fax. 0241/_

Dosar civil nr._

Sentința Civilă nr.8617

Ședința Publică din Data de 31 Iulie 2015

Instanța constituită din:

Președinte: Judecător C. I.

Grefier: S. I. M.

Pe rol, judecarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare / constatare caracter abuziv, cerere formulată de reclamantul F. O. (CNP_), cu domiciliul în Mun. C., ., ., Etaj 1, Apt. 25, J. C., în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A., înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, având CUI_, cu sediul social în București, Sector 2, Șoseaua P. nr. 42, Etaj 3-8, și S.C. V. R. S.A. prin S.C. V. R. S.A. SUCURSALA C., cu sediul în Mun. C., . nr. 44, J. C..

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 29.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art.396 alin.1 C.proc.civ.rep., potrivit căruia în cazuri justificate, dacă instanța nu ia hotărârea de îndată, pronunțarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăși 15 zile, a amânat succesiv pronunțarea la 10.07.2015, 24.07.2015, 30.07.2015 și la 31.07.2015 când, după ce a deliberat în secret, conform art.395 C.proc.civ.rep., a adoptat următoarea hotărâre:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 19.06.2014 sub nr.19._, reclamantul F. O. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A. și S.C. V. R. S.A. prin S.C. V. R. S.A. SUCURSALA C.:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art.5 lit.(a) din Convenția de Credit nr._/29.02.2008, încheiată între reclamant și pârâtă, și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei;
2. să dispună repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.5 lit.(a) din Convenția de Credit nr._/29.02.2008, prin obligarea pârâtei la:

- restituirea sumei de 10.963,05 franci elvețieni (CHF), echivalentul a 39.530,57 lei (la un curs valutar de 3,6058 lei/CHF), achitate de reclamant în baza convenției de credit cu titlul comision de risc;

- plata dobânzii legale aferente sumei de 10.963,05 franci elvețieni (CHF), echivalentul a 39.530,57 lei (la un curs valutar de 3,6058 lei/CHF);

1. să constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit privitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valuta în care s-a acordat creditul (franci elvețieni), ca urmare a diferenței de curs valutar între data contractării creditului și data la care a intervenit actul aditional prin care valuta creditului a fost schimbată din CHF, în euro (31.10.2012) și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei;
2. să dispună repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit, prin obligarei pârâtei la restituirea diferențelor de curs valutar achitate în plus de către reclamant (clauza de denominare)
3. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat argumentele ce succed.

(1). Contractul de credit :

Între reclamant, în calitate de împrumutat, și pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat Convenția de Credit nr._/29.02.2008, având ca obiect acordarea unui credit în suma de 96.000 franci elvețieni, cu dobândă fixă, pe o perioadă de 300 luni, pentru acoperirea cheltuielilor personale curente. La momentul contractării, reclamantului i s-a prezentat o ofertă în care se menționa că rata dobânzii este fixă, în cunatum de 3,99% pe an, dar fără a fi informat și cu privire la alte comisioane practicate de către bancă sau alte plăți datorate pe parcursul derulării raporturilor contractuale. Cu toate acestea, în cuprinsul art.5 ali.1 lit.(a) din convenție, s-a prevăzut un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului platibil lunar în zilele de scadență, pe toata durata de derulare a convenției de credit.

(2). Caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc:

Conform graficului de rambursare prezentat reclamantului după semnarea contractului de credit, acest comision se ridica la o sumă aproximativă de 209,00 CHF/lună (544,00 echivalent în lei) – sumă deosebit de mare, având în vedere faptul că reclamantul a ales oferta băncii în considerarea dobânzii rezonabile practicate de aceasta. În condițiile în care nivelul dobânzii lunare era de aproximativ 320,00 franci elvețieni, iar cel al ratei de credit de aproximativ 200,00 franci, aplicarea la aceste sume a unui comision lunar de 209,00 franci (544,00 echivalent în lei), determină o mărire nejustificată a ratei aferente creditului contractat, comisionul fiind mai mult de jumătate din valoarea sumei lunare de restituit, exclusiv dobânda.

Se apreciază că acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creează bancii un avantaj concurential contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

În conditiile în care contractarea creditului a fost generată de dorința reclamantului de a beneficia de o rată corectă a dobânzii, obligația de a plati acest comision este dezavatajoasă și reprezintă un abuz din partea pârâtei.

Se apreciază, de asemenea, că acest comision, inserat în clauza înscrisă la art.5 lit.(a) din Convenția de Credit nr._/29.02.2008, reprezintă o caluză abuzivă, impunându-se a se constata nulitatea clauzei ce-l conține, dat fiind că, la momentul semnării convenției de credit, aceasta nu a fost stabilită în urma negocierilor derulate între părti. Clauza menționată a fost impusă de către pârâtă, reclamantului, în cadrul contractului cadru preformulat care i-a fost inaintat în vederea semnării.

Inserarea acestei clauze în cuprinsul convenției de credit nu poate fi considerată legală deoarece comisionul respectiv nu este menit a garanta acoperirea vreunui eventual risc încercat de pârată în derularea relațiilor dintre părți, atâta vreme cât creditul contractat este garantat prin ipotecă, respectiv există asigurare atât în ceea ce privește imobilul cu care s-a garantat creditul, cât și asigurare de viață a reclamantului, eventualele despagubiri în cazul realizării riscului asigurat fiind, de altfel, cesionate în favoarea pârâtei.

În condițiile arătate, rezultă în mod evident că pârâta a încasat, în perioada 31.03.2008 – 28.09.2012 un comision de risc abuziv, deoarece nu era supusă niciunui risc, creditul fiind garantat cu ipotecă, și că, în realitate, s-a realizat o mărire artificială a costului creditului, disporoporționat față de prestația băncii și în avantajul exclusiv al acesteia.

(3). Restituirea sumelor achitate cu titlul comision de risc

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei și repunerii părților în situația anterioră, se impune obligarea pârâtei la restituirea sumei de 39.530,57 lei, calculate cu acest titlu. Restituirea intervine ca și consecință a constatării caracterului abuziv al clauzei, sancțiunea fiind nulitatea absolută imprescriptibilă extinctiv.

În acest sens, se solicită ca suma achitată cu titlul comision de risc să fie restituită reclamantului începând cu data primei plăți, respectiv 31.03.2008, și până la 28.09.2012 – dată la care a intervenit actul adițional încheiat cu banca.

Se apreciază că reclamantul este în drept să solicite obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, conform O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănesti, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

(4). Nulitatea absolută a clauzei înscrise la art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit privitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valuta în care s-a acordat creditul (franci elvețieni)

Prin dispozițiile art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit, s-a stabilit obligarea reclamantului la achitarea ratele de credit în CHF – ceea ce a presupus convertirea monedei naționale în CHF.

Pe parcursul derulării relațiilor contractuale, moneda CHF a înregistrat o devalorizare majoră în raport cu moneda naționala, cursul de schimb ajungând de la 1 CHF = 2,70 lei, la data contractarii, la 1 CHF = 3,60 lei la data modificării valutei creditului.

La momentul contractării, instituția bancară nu a adus la cunoștintă reclamantului posibilitatea devalorizării monedei creditului, deși, în calitatatea sa de profesionist, avea acestă posibilitate cunoscând predicțiile cursului valutar pentru francii elvețieni.

În cazul creditelor în franci elevețieni, diferența dintre cursul de schimb de la data semnării contractului și cel de la data plății ratelor este de peste 100%. Întrucât diferența este atât de mare, iar pârâta a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei creditului, se impune a se constata caracterul abuziv al clauzei în discuție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că termenii obiectul principal al contractului nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda straină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract (cauza Kasler contra OTP Jelzalogbank ZRT).

Astfel, având în vedere faptul că plata ratelor s-a stabilit în CHF, iar rata de schimb în Lei, că s-a dublat cursul valutar, se apreciază că dispozițiile art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit sunt abuzive, urmând a fi constatate ca nule, dat fiind caracterul esențial al acestora în cuprinsul contractului.

Urmare a constatării acestui caracter, rata creditului exprimată în CHF ar trebui stabilită prin raportare la valoarea cursului de schimb de la data contractării, respectiv 1 CHF = 2,7 lei, rată de schimb care trebuia menținută fixă pe toată durata de derulare a contractului de credit, respectiv până la data de 31.10.2012, când a intervenit actul adițional de modificare a valutei contractului în euro.

În situația admiterii acestei cereri, urmează ca pârâta să fie obligată la restituirea sumelor achitate cu titlul diferență de curs valutar și în plus de către reclamant, în perioada cuprinsă între data contractării creditului și data de 31.10.2012 (data încheierii actului adițional).

În drept, reclamantul a invocat Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza Kasler contra OTP Jelzalogbank ZRT; O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănesti, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri (filele nr.9 – 62, din dosar).

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art.29 alin.1 lit.(f) din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II. Întâmpinarea:

Prin rezoluție, instanța a pus în vedere pârâtei să depună întâmpinare, în condițiile prevăzute de art.201 alin.1 C.proc.civ., sub sancțiunea prevăzută de art.208 alin.2 C.proc.civ..

Pârâta nu a formulat întâmpinarea în condițiile prevăzute de art.201 alin.1 C.proc.civ. – motiv pentru care, în temeiul art.22 C.proc.civ., instanța a calificat drept note de ședință înscrisul depus de pârâtă la termenul de judecată din data de 13.10.2014, sub titulatura întâmpinare.

Prin înscrisul menționat, pârâta:

- a invocat excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes

- a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Excepția inadmisibilității a fost calificată de instanță drept apărare de fond, la termenul de judecată din data de 13.10.2014 (fila nr.110, din dosar).

Asupra excepților prescripției dreptului material la acțiune și lipsei de interes, instanța s-a pronunțat în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate, prin Încheierea din data de 30.10.2014 (fila nr.137, din dosar).

Pe fondul cauzei, pârâta s-a apărat, după cum urmează.

(1). Consecințele constatării caracterului abuziv sunt reglementate de art.6 din Legea nr.193/2000 care precizează: "clauzele abuzive [...] nu vor produce efecte, iar contractual se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua." Se instituite astfel o sancțiune specifică pentru clauzele abuzive, respectiv ineficacitatea acestora. Însă, aceasta ineficacitatea urmează să aiba loc numai după constatarea caracterului abuziv și numai dacă clientul dorește continuarea contractului. Cum prin prezenta acțiunea reclamantul nu a arătat că fără această clauză contractul nu ar deveni inutil pentru el și că nu ar mai putea continua, rezultă că și-a manifestat implicit voința de a continua contractul cu eliminarea acestei clauze. În schimb, din textul de lege rezultă că declararea ineficacității clauzei produce efecte doar pentru viitor, astfel încât este inadmisibilă solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comisin de risc/administrare până la data declarării ineficacității clauzei. Extinderera instituției nulității (parțiale, doar asupra acestei clauze) actului civil la acele clauze cu character abuziv este nejustificată, deoarece legea nu prevede faptul că aceste cluaze se declară nule, ci ca nu își produc efectele față de consumator, urmând să fie modificate sau înlăturate din contract fie prin înțelegerea părților, fie prin dispoziția instanței, deci numai pentru viitor. Mai mult, prin actele adiționale nr.1/2010 ( implementat tacit) și nr.2/2012 (semnat expres de părți) comisionul de risc a fost eliminat – ca atare, este inadmisibil să se solicite constatarea nulității unei clauze care nu mai produce efecte.

(2). În ceea ce privește moneda de schimb, prin actul adițional nr.2/2012, părțile au convenit conversia creditului din CHF în euro. Dacă a existat pretinsul dezechilibru, acesta a fost corectat încă din anul 2012, când cursul CHF s-a mărit, prin incheierea unui act adițional.

(3). Relația contractuală dintre părți:

- reclamantul a formulat cererea de acordare a creditului fără a fi constrâns de pârâtă să accepte oferta;

- reclamantul este o persoană cu studii superioare, având calitatea de consumator informat;

- suma finanțată a fost destinată acoperiri unor cheltuieli personale

- s-a încheiat convenția de credit ulterior depunerii cererii de creditare pentru suma de 96.000 CHF, pe o perioada de 300 luni, cu datorarea unei dobânzi și a unui comision de risc de 0,22% p.a aplicat la soldul creditului, garanția acordată: imobil situat in .. Limanu, . nr.377

- de la data încheierii contractului și până la zi, comisionul de risc nu a suferit nicio modificare în modalitatea și cuantumul de percepere, fiind achitat de către clienți în conformitate cu contractul

- comisionul de risc a fost eliminat odată cu apariția O.U.G. nr.50/2010, atat prin actul adițional nr.1/2010, cât și prin actul adițional nr.2/2010.

(4). Comisionul de risc:

Clientul a contractat numai după analizarea ofertei băncii, dovedind că este un consumator interesat de condițiile de creditare, ce a putut analiza oferta de credit și care a putut face comparații între oferta reclamantei și ofertele altor unități bancare. Pe cale de consecință, rezultă cu prisosință că acest client a avut cunoștință dinainte despre existența clauzelor preformulate și despre conținutul acestora (comisionul de risc, nivelul acestui comision, modalitatea de calcul), acceptându-le și însușindu-le în consecință, neavând importanță pentru el din ce se compunea rata lunară de plată atâta timp cât finanțarea acordată corespundea nevoilor sale, iar rata de plată o putea achita.

Sumele achitate de reclamant cu titlul comision de riscfac parte din prețul contractului, preț pentru care banca a fost de acord să acorde finanțarea, iar previziunea încasării acestor sume a făcut parte din mecanismul care au format voința părților la încheierea contractului. Comisionul de risc nu este o garanție pentru resituirea creditului, ci este parte a prețului pe care reclamantul 1-a plătit pentru serviciul de finanțare și este destinat acoperiri anumitor riscuri pe care banca le-ar putea suporta prin acordarea și derularea finanțării.

(5). Pentru a ne afla în fața unei clauze abuzive, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții si anume:

- clauza să nu fie direct negociată cu consumatorul

- clauza să creeze prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părtilor

În ceea ce privește lipsa negocierii directe, desi aparent ne aflăm în fața unui contract de adeziune preformulat, se impune a constata că acordul pentru toate clauzele contractului a fost dat de reclamant prin citirea și semnarea contractului, semnătura acestuia apărând pe fiecare pagina a Convenției.

Ca atare nu se poate reține că ne-am afla în fața unui act care nu a fost negociat, câtă vreme partea care reclamă un viciu a semnat actul respectiv, asumâdu-si toate mențiunile, pentru că, în ipoteza contrară, am ajunge în situația în care orice persoană ar putea sa invoce nulitatea unui act semnat și asumat doar pentru că efectul unei clauze în cursul derulării contractului îl dezavantajează, după cum ar putea, la fel de ușor, să denunțe cererea de anulare în situația în care în intervalul de timp trecut de la momentul denunțării și până la momentul analizei motivului de nulitate ar apărea condiții mai bune pentru sine.

Având în vedere principiul pacta sunt servanda, potrivt cu care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante (art.969 cod civil din 1864, aplicabil la momentul încheierii contractului), ele trebuind a fi executate cu bună credința (art.970 Cod Civil), nu se poate retine cererea reclamantului în sensul de a se constata că această clauză este una abuzivă din perpectiva primei condiții ce trebuie îndeplinite.

Nu se poate susține lipsa unei negocieri directe cât timp partea semnează Convenția, și-o însușește, procedează la plata sumelor datorate, inclusiv a sumei menționate în clauza denunțată, pentru ca abia ulterior să o denunțe, la mai bine de șase ani de la încheierea convenției.

În ceea ce privește existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părtilor, trebuie analizat dacă, prin introducerea comisionului de risc, se creează o disproporție evidentă și substanțială între drepturile băncii creditoare și drepturile împrumutatului. Potrivit susținerilor reclamantului clauza și implicit comisionul de risc sunt stipulate în contract fără a se arăta motivele pentru care acesta se percepe, el constituind o dobândă mascată și exesivă, întrucât pentru garantarea creditului s-a constituit și o garanție reală imobiliara. Această susținere se impune a fi înlăturată deoarece reclamantul se putea interesa anterior sau cu ocazia semnării Convenției asupra motivelor care stau la baza perceperii unui astfel de comision, precum și asupra modului de calcul al acestuia.

Art.l din Legea nr.193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.

Dobânda reprezintă contravaloarea folosinței sumei împrumutate, constituind profitul pârâtei, în ipoteza nerestituirii sumei împrumutate atât dobânda, cât și capitalul împrumutat urmând a fi recuperate prin valorificarea garanției reale imobiliare, care, conform dispozițiilor contractuale (art.8 din Convenție), se constituie în vederea garantării executării obligațiilor contractuale de către împrumutat. Valorificarea garanției reale însă, nu acoperă — in ipoteza realizării ei — toate pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor, peste marja prevăzută, datorită unei crize imobiliare sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și incheierea unei noii polițe de asigurare de către împrumutat, de exemplu. Pentru toate aceste riscuri și costuri posibile banca a introdus un comision, denumit de risc.

Stipularea comisionului de risc în cuantum de 0.22%, ce reprezintă o valoare redusă față de rata efectiv a fi plătită, nu este în sine de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părtilor, având în vedere și termenul de rambursare (300 luni), precum și faptul că, la acordarea creditului, nu i s-a solicitat reclamantului nicio contribuție proprie sub forma unui avans, nici încheierea unei asigurări de viață ori de șomaj, reclamantul acceptând expres prin semnătură condițiile acordării creditului, având posibilitatea de a opta pentru un alt tip de credit sau pentru o alta instituiție de creditare în măsura în care nu era de acord cu clauzele contractului.

Din punct de vedere juridic, dobânzile, spezele și comisioanele reprezintă contraprestatia datorată de împrumutat pentru suma avansată de imprumutător. Din punct de vedere economic, dobânzile reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat, iar spezele și comisioanele reprezintă sumele datorate pentru serviciile prestate de împrumutător.

Nu se poate retine susținerea potrivit cu care riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare și de regelementarea contractuală a dobânzilor penalizatoare deoarece noțiunea risc, în materia contractelor de credit, este extrem de largă și trebuie să fie acoperită printr-o contraprestație prevăzută în mod expres în contract. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află în strânsă corelație cu: riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputational și riscul operational – astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art.126 și urm. din O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului, riscuri pe care banca și le asumă la momentul acordării finanțărilor. Pe cale de consecința, există contraprestatie din partea băncii pentru perceperea acstui comision.

III. Probe încuviințate în cauză:

În cauză, au fost încuviințate proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului și proba cu expertiza contabilă.

Analizând cererea de chemare în judecată, înscrisurile depuse la dosar și normele legale invocate în susținere, instanța reține următoarele:

I. Asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.5 lit.(a) din Convenția de Credit nr._/29.02.2008, încheiată între reclamant și pârâtă și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a clauzei

1. În drept – caracterul abuziv al unei clauze contractuale:

În vederea analizării caracterului abuziv al clauzei defăimate intanța va reține dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (act normativ prin care s-a transpus în legislația națională Directiva 93/13/CEE), având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul dispozițiilor art.2 alin.1, iar pârâta este profesionist, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art.2 alin.2 din această lege.

În conformitate cu dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul

- clauza să încalce exigențele bunei-credințe;

- clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru determinarea caracterului negociat al clauzei, la alineatul 2 al art.4 din Legea nr.193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit dispozițiilor art.2 alin.3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (art.1 alin.2 și alin.3 din Legea nr.193/2000).

2. Natura juridică a contractului încheiat între părți

Între reclamant, în calitate de împrumutat, și pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat Convenția de Credit nr._/29.02.2008, alcătuită din Condiții Speciale și Condiții Generale (filele nr.13 – 22, din dosar).

Potrivit art.1 – art.3 din secțiunea Condiții Speciale:

- obiectul contractului l-a constituit acordarea unui credit în suma de 96.000 franci elvețieni

- pe 300 luni durată a creditului – scadență finală

- având ca destinație acoperirea unor cheltuieli personale curente ale împrumutatului

- cu o rată a dobânzii curente de 3,99% pe an.

Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul unui astfel de contract părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună, cu caracter obligatoriu, vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Instanța conchide că actul juridic încheiat între părți are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către bancă.

3. Conținutul clauzei contractuale defăimate

Prin dispozițiile art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit menționate, s-au stipulat următoarele: comision de risc: 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit (fila nr.14, din dosar).

Potrivit art.3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale (fila nr.18, din dosar).

4. Caracterul abuziv al clauzei contractuale defăimate

(4.1). În cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, instanța apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile menționate pentru a constata caracterul abuziv al clauzei.

(4.1.1) Clauza contractuală în litigiu nu a fost negociată

Pârâta susține că doar aparent ne-am afla în fața unui contract de adeziune preformulat (argumentul 5) și consideră că acesta a fost negociat prin simpla posibilitate a consumatorilor de a refuza încheierea contractului dacă clauzele contractuale nu erau potrivite intereselor lor. Această susținere a pârâtei este frapant contradictorie. Contractele de adeziune sunt, prin definiție, contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din părți (sau, în anumite cazuri, impuse chiar de lege).

Nu poate fi primită susținerea pârâtei că simpla semnare a contractului face dovada negocierii având în vedere că legea nu dă o astfel de semnificație noțiunii negociere. Simpla semnare a unui contract cu clauze standard, în sensul dispozițiilor legale precitate, nu face dovada negocierii, după cum greșit susține pârâta.

Normele juridice care reglementează domeniul protecției consumatorilor sunt de ordine publică și, prin urmare, semnarea unui act juridic aflat sub incidența acestor norme este supusă cenzurii instanței de judecată din perspectiva verificării caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc obligații pentru consumator. Sub același aspect, se impune a reține ca fiind fără relevanță faptul că, în baza libertății contractuale, reclamantul era liber să încheie sau nu contractul. Tocmai diferența dintre negociere și libertate contractuală este aspectul juridic nesocotit de către pârâtă care pune în mod nejustificat egalitate între două noțiuni juridice distincte.

În plus, în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE, transpusă în legislația națională prin Legea nr.193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive – o asemenea intervenție nefiind de natură să încalce principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art.969 Cod civil din 1864, invocat în apărare de pârîâtă.

În opinia instanței, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea ofertei de către bancă și cu obligația de informare, negocierea având ca element definitoriu nu informarea, ci posibilitatea consumatorului în sensul modificării clauzelor. Pârâta a susținut că art.l din Legea nr.193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor. Contrar acestei opinii, instanța reține că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin.2 și la art.5 din Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C‑484/08, EU:C:2010:309, considerentul 27). De aceea, această cerință privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, considerentele 69 și 71).

Potrivit art.4 alin.3 teza finală din lege, pârâtei îi revenea sarcina probei în sensul de a demonstra că s-a negociat individual o clauză standard, în sensul că, deși clauza a fost redactată prealabil, consumatorul a avut posibilitatea de a influența conținutul acesteia. Instanța constată că pârâta nu a produs nicio probă în acest sens. Astfel, se impune a reține că deși unele dintre întrebările propuse de pârâtă în cadrul interogatoriului ce a fost administrat reclamantului, fac trimitere la întâlnirile și discuțiile purtate de reclamant cu reprezentanții băncii, în niciuna dintre acestea nu se pune problema că reclamantului i s-ar fi oferit pe această cale posibilitatea de a putea obține excluderea acestei clauze din convenția de credit (întrebările nr.2, nr.3 și nr.5, filele nr.156 – 157, din dosar).

În consecință, reținând că art.5 lit.(a) din Condițiile speciale ale convenției reprezintă o clauză standard, stipulată în mod obișnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate (chiar și numerotarea clauzelor este identică în diferite contracte încheiate cu diverse persoane, astfel cum rezultă din sentințele judecătorești depuse la dosar), în condițiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, clauza apare ca nefiind negociată cu reclamantul de vreme ce acesta nu putea avea posibilitatea de a influența natura ei (nu putea obține excluderea acestei clauze din convenția de credit).

(4.1.2) Clauza contractuală în litigiu încalcă exigențele bunei-credințe

Clauza în discuție nu respectă exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea considerabilă a sumei lunare de plată.

Potrivit considerentului nr.16 al Directivei nr.93/13/CEE la apreciere bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare.

Practic, prin inserarea comisionului de risc, pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Instanța constată că, în cuprinsul contractului, pârâta nu a definit riscul pentru care percepe comisionul. Mențiunea din art. 3.5 din Condițiile generale, respectiv pentru punerea la dispoziție a creditului nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate de acest comision. Practic, potrivit acestei ultime clauze, se lasă de înțeles că, de fapt, comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibilele riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de a acorda creditul.

Recent (februarie 2015), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut chiar într-o cauză împotriva pârâtei (cauza C‑143/13; B. M., I. O. M. împotriva .), că în ceea ce privește clauzele care prevăd comisionul de risc, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă ; că lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de comision de administrare credit fără a modifica însă conținutul acestora (considerent nr.77).

Nu este contrar bunei credințe ca prețul unui împrumut bancar să fie corelat cu riscurile financiare de pe piețele monetară și valutară, precum și cu cele date de trăsăturile consumatorului în chestiune – astfel cum, în esență, pare susține și pârâta prin ansamblul motivelor invocate. Se impune a reține, însă, că este realmente contrar bunei credințe ca prețul împrumutului să fie disimulat, adică constituit, așa cum arată cu seninătate chiar pârâta, din dobândă plus un comision de risc.

Pârâta a afirmat că sumele achitate de reclamant cu titlul comision de riscnu reprezintă o garanție pentru resituirea creditului, ci o parte a prețului, pe care reclamantul 1-ar fi plătit pentru serviciul de finanțare, și că suma a fost destinată acoperirii unor riscuri pe care banca le-ar putea suporta prin acordarea și derularea finanțării. Disimularea rezultă chiar și din terminologia folosită: comision de risc. Termenul comision este un termen specific unui alt contract (contractul de comision, art.2043 Cod civil) și semnifică prețul acelui contract. Oricum, un comision presupune un serviciu prestat, or profesionistul nu a prestat pentru acest comision niciun alt serviciu decât acordarea împrumutului – serviciu pentru care încasează dobânda. Această disimulare este contrară bunei credințe pentru că inclusiv dobânda bancară este calculată, după cum afirmă chiar pârâta, în funcție de piața monetară, adică de riscurile economice ale contractului.

În acord cu reclamantul, instanța conchide că acest comision disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial, netransparent și într-un mod lipsit de claritate, prețul creditului.

În condițiile în care destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, iar din prevederile contractuale rezultă că ar avea același rol ca și dobânda, respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea finanțării, instanța constată că era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și al cărui mod de funcționare nu-i era cunoscut.

(4.1.3) Clauza contractuală în litigiu creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Instanța reține că prin valoarea acestei clauze, prin obligarea consumatorului la plata comisionului de risc pe toată durata convenției se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților, atâta timp cât acestei obligații nu îi corespunde niciun drept corelativ, drepturile consumatorului rămânând aceleași cu sau fără acest comision de risc.

Clauza analizată este insuficient definită atâta timp cât în contract nu se regăsește o justificare a ceea ce reprezintă comisionul și a rațiunii perceperii lui. Comisionul a fost aplicat fără a se indica:

- criteriile în funcție de care a fost stabilit

- cauzele care impun aplicarea lui chiar și în condițiile garantării finanțării printr-o ipotecă imobiliară

- cum a fost negociat

- de ce este nerambursabil în condițiile rambursării creditului (când riscul nu s-a produs)

- dacă se poate restitui în anumite situații.

Susținerea pârâtei în sensul că că acest comision este perceput pentru riscuri și costuri posibile (pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor, peste marja prevăzută, datorită unei crize imobiliare sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și incheierea unei noii polițe de asigurare de către împrumutat) nu-i conferă caracter legal întrucât dacă ar fi avut această natură, ar fi trebuit ca în contract să fie prevăzute condițiile în care banca poate reține sumele depuse cu acest titlu, cât și obligația de a le restitui la data rambursării integrale a împrumutului.

Însă, potrivit clauzei contractuale, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligație corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe. Este abuzivă stipularea plății unui comision de risc care să-i acopere băncii riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului, mai ales în condițiile în care creditul este garantat cu o garanție reale.

Prin urmare, încercările pârâtei de a justifica perceperea comisionul de risc considerându-l o garanție distinctă de cea imobiliară sunt nefundamentate juridic atâta timp cât, astfel cum s-a arătat deja, aceste justificări nu se regăsesc în contract.

(4.2). Clauza contractuală nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE

Directiva 93/13/CEE prevede două excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În urma acestei interpretări, în speța de față mai trebuie analizat dacă clauza defăimată pune în discuție definirea obiectului contractului (obiectului principal al contractului) sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației (calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată).

În Cauza C‑143/13 (B. M., I. O. M. împotriva .), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în considerentul nr.78: ….. este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, ….. prevăd un comision de risc perceput de acesta.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat însă că instanței naționale îi revine sarcina să verifice această calificare a clauzei contractuale menționate în funcție de natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. În sensul competenței recunoscute instanței naționale prin jurisprudența Curții, instanța constată că, în prezenta cauză, poate aprecia asupra caracterului abuziv al clauzei în discuție întrucât prin aceasta nu se afectează natura sau obiectul contractului (adică nu se transformă contractul dintr-un împrumut oneros într-un împrumut cu titlu gratuit, nu este afectată valoarea împrumutului) și nu se dispune asupra prețului contractului (instanța nu stabilește arbitrar o dobândă ce ar trebui plătită în baza clauzei respective sau în lipsa ei).

(4.3). Având în vedere ansamblul considerentelor expuse la punctele (4.1) și (4.2), instanța constată că, prin instituirea comisionului de risc, în condițiile menționate, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit. Pe cale de consecință, instanța urmează a constata că dispozițiile art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008 reprezintă o clauză contractuală abuzivă.

5. Nulitatea clauzei contractuale în litigiu

Deși Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancțiune, nulitatea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Contrar susținerilor pârâtei, se impune a reține că ineficacitatea prevăzută de Legea 193/2000 în transpunerea Directivei 13/93 nu este o sancțiune sui generis, de drept european, atâta timp cât prin jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene recunoaște legislației naționale dreptul de a stabili mecanismele specifice prin care se asigură că o clauză abuzivă nu produce efecte, potrivit principiilor echivalenței, efectivității și autonomiei procedurale.

În legislația națională, mecanismul specific prin care se dă eficiență juridică constatării ca abuzivă a unei clauze este tocmai nulitatea absolută, în absența unei prevederi exprese care să statueze cu privire la o altă sancțiune.

Dispozițiile Legii nr.193/2000 cuprind norme imperative ce ocrotesc un interes general (și nu unul individual) – acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acționează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de profesioniști, care acționează în cadrul activității lor comerciale, industriale sau de producție. Legea menționată ocrotește o categorie generică, cea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată, fiind transpunerea în dreptul național a Directivei nr.93/13/CEE.

În acest sens, în Cauza C‑618/10 (Banco Español de Crédito SA), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a explicat: „41 Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (considerentul 28).

În același sens, în Cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract ; că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

Aplicând la speță principiile enunțate, instanța conchide că consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora. Pe cale de consecință, instanța constată că, urmare a caracterului abuziv, dispozițiile art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008 sunt lovite de nulitate absolută.

II. Asupra capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară – efectul nulității absolute a dispozițiilor art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008

1. Efectul constatării nulității clauzei contractuale

Având în vedere principiul retroactivității efectelor nulității, în temeiul căruia efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic și principiul repunerii părților în situația anterioară a cărui materializare se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei a cărei nulitate a fost constatată, instanța reține că sumele încasate cu titlul comision de risc au caracterul unei plăți nedatorate, deținute fără un just titlu de pârâtă, motiv pentru care va obliga pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu acest titlu, astfel cum acestea au fost solicitate și cum rezultă din raportul de expertiză contabilă.

În cauză nu este incidentă nicio excepție de la regula restituirii prestațiilor efectuate în temeiul unui clauzei nule, dat fiind că acestea se fundamentează pe imposibilități efective de restituire coroborate, pentru cealaltă parte, cu principiul îmbogățirii fără justă cauză; or, dacă tocmai s-a concluzionat că reclamantul a plătit sume de bani în baza unei clauze abuzive, ce ab initio nu trebuia stipulată, așa cum impune expres art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000, nu se poate afirma că restituirea lor generează îmbogățire fără justă cauză; mai mult chiar incidentă de ar fi o astfel de excepție, s-ar impune înlăturarea ei în virtutea faptului că prin invocarea executării prestațiilor abuziv pretinse, fie aceasta și succesiv, pârâta se prevalează de propriul delict ( nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Repunerea în situația anterioară însemnă în speță tocmai restituirea sumelor percepute cu acest titlu și constatarea caracterului nedatorat al acestora.

2. Restituirea comisionului de risc

Din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert desemnat în cauză D. I., instanța reține că suma achitată de reclamant cu titlul comision de risc, în temeiul clauzei înscrise la art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008, este în cuantum de 10.963,05 franci elvețieni (CHF) – fila nr.197, din dosar.

Având în vedere precizările făcute de reclamant cu ocazia cuvântului pe fondul cauzei, în privința cursului CHF la care acesta solicită restituirea, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantului 10.963,05 franci elvețieni (la cursul valutar din data plății, practicat de pârâtă) – sumă achitată de reclamant în temeiul art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008, cu titlul comision de risc.

3. Dobânda legală aferentă sumei de restituit cu titlul comision de risc

Potrivit art.1088 Cod civil din 1864, la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decâtdobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese, nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Față de prevederile art.1088 Cod civil din 1864 coroborate cu art.2 alin.1 din O.G. nr.13/2011, instanța reține că se pot acorda daune-interese constând în dobânda legală numai de la data formulării cererii de chemare în judecată. Prin urmare, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului în sumă de 10.963,05 CHF, de la data introducerii acțiunii (19.06.2014) și până la data plății efective și integrale a debitului menționat.

III. Asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a clauzei

1. În drept – caracterul abuziv al unei clauze contractuale:

În vederea analizării caracterului abuziv al clauzei defăimate, intanța va reține, pentru argumentele expuse în secțiunea I.(1) din cuprinzul considerentelor hotărârii, dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (act normativ prin care s-a transpus în legislația națională Directiva 93/13/CEE).

2. Natura juridică a contractului încheiat între părți

Clauza contractuală în litigiu este cuprinsă în art.4.1 secțiunea Condiții Generale ale Conventiei de credit nr._/29.02.2008 (filele nr.13 – 22, din dosar).

Pentru argumentele deja expuse în secțiunea I.(2) din cuprinsul considerentelor hotărârii, instanța reține că actul juridic încheiat între părți are caracterul unui contract de adeziune.

3. Conținutul clauzei contractuale defăimate

Potrivit art.4.1 din Condițiile generale ale Convenției de credit, orice plată efectuată în baza Convenției, se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale. Plățile vor fi efectuate conform Scadențarului …. ce constituie anexă la prezentul contract (fila nr.19, din dosar).

Așa cum rezultă din conținutul precitat al clauzei, aceasta consacră obligația împrumutatului de a restitui împrumutul în moneda (valuta) în care a fost contractat. Clauza trebuie coroborată cu art.1 lit.(c) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, care prevede că CHF ca monedă a creditului (fila nr.18, din dosar). Prin urmare, natura juridică a clauzei în discuție nu privește riscul valutar, așa cum argumentează reclamantul, ci valuta (moneda) creditului.

Pe de altă parte, legislația națională consacră principiul nominalismului, prin art.1578 Cod civil din 1864, preluat în art.2164 alin.2 Cod civil în vigoare:

Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflate în curs în momentul plății.

În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.

Clauza defăimată reprezintă, de fapt, o aplicație a principiului nominalismului, care obligă împrumutatul să restituie suma nominală primită, indiferent de fluctuația cursului valutar ce rezultă din dinamica pieței monetare și care se repercutează corespunzător în dinamica pieței valutare.

Art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000 prevede că sunt excluse de la aplicabilitatea acestui act normativ acele clauzele contractuale prevăzute de părți în temeiul altor acte normative în vigoare (la data încheierii contractului, n.n.). Or, așa cum s-a arătat anterior, clauza contractuală privind moneda în care s-a acordat creditul este o aplicație a unui temei legal în vigoare la data încheierii actului juridic, respectiv art.1578 Cod civil din 1864.

4. Neîndeplinirea condițiilor impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale defăimate

(4.1). În cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, instanța apreciază că nu îndeplinite condițiile menționate pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzei.

(4.1.1) Clauza contractuală în litigiu a fost negociată

Instanța reține că, deși pârâta, ca orice altă societate bancară, avea în ofertă credite în alte valute, reclamantul a optat totuși pentru acordarea creditului în CHF, formulând o cerere expresă în acest sens (fila nr.160, răspunsul la întrebarea nr.23). Cererea de acordare a creditului este, într-adevăr, redactată sub forma unui document tipizat; însă, suma solicitată spre împrumut și moneda creditului au fost înscrise olograf în tipizat, de către reclamant, care și-a exprimat astfel opțiunea pentru valuta creditului (fila nr.84, din dosar).

În acest context, s-ar putea pune o întrebare firească – de ce reclamantul nu a optat pentru orice altă valută ofertată? Răspunsul formulat de reclamant în cadrul interogatoriului a fost acela că, la data contractării, a ales împrumutul în CHF tocmai pentru că era avantajos (fila nr.160, răspunsul la întrebarea nr.24). Față de motivarea expusă în cererea intoductivă de instanță, se subînțelege că acest avantaj s-a concretizat în cursul valutar tentant pe care îl înregistra CHF la data contractării, comparativ cu alte valute.

Prin urmare, în condițiile în care reclamantul a optat pentru CHF ca valută a creditului tocmai pentru că, la data contractării, această moneda îi procura beneficiul unui curs valutar avantajos, în raport cu evoluția altor valute în care ar fi putut contracta, nu s-ar mai putea reține, în mod rezonabil, faptul că nu ar fi fost negociată clauza în discuție.

(4.1.2) Clauza contractuală în litigiu nu încalcă exigențele bunei-credințe

Instanța reține că, prin inserarea în contract a clauzei analizate, pârâta nu a făcut decât să aplice principiul nominalismului, tradițional consacrat în legislația națională, încasând ratele lunare în moneda creditului, fără ca prin aceasta să stabilească în sarcina împrumutatului vreo obligație suplimentară.

În acord cu pârâta, instanța conchide că prevederea contractuală referitoare la moneda creditului nu este rezultatul unei conduite a acesteia contrare cerințelor bunei credințe.

Reclamantul a susținut că, la momentul contractării, instituția bancară nu i-a adus la cunoștintă posibilitatea devalorizării monedei creditului, deși, în calitatatea sa de profesionist, avea acestă posibilitate cunoscând predicțiile cursului valutar pentru francii elvețieni. Față de răspunsurile formulate de reclamant la întrebările interogatoriului administrat în cauză, instanța nu poate primi un astfel de argument. Reclamantul a răspuns simplu, fără rezerve sau adăugiri, că, la data încheierii convenției, a avut clar reprezentată potențiala fluctuație a cursului valutei în care a contractat, că, astfel cum pot fi anticipate fluctuații pentru orice altă valută, a avut această reprezentare și pentru cursul CHF/L. (fila nr.161, din dosar, răspunsurile la întrebările nr.29 și nr.31). Raportat la o astfel de reprezentare, pe care reclamantul însuși o recunoaște, instanța nu poate primi susținerea reclamantului în sensul că pârâta i-ar fi ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei creditului. Pe de altă parte, obligația de informare nu trebuie să transforme banca în avocat al consumatorului. În egală măsură, această obligație nu trebuie absolutizată în sensul de a impune societății bancare educarea consumatorului cu privire la contractul ce urmează a fi încheiat. Reclamantul are studii superioare, după cum recunoaște prin interogatoriu, și a avut reprezentarea potențialelor consecințe ale cursului valutar.

(4.1.3) Clauza contractuală în litigiu nu creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Cu titlu preliminar, instanța reține că întreaga motivare a capătului de cerere analizat se reduce, în esență, la argumentul deprecierii monedei creditului.

Instanța reține că, deși este de notorietate deprecierea valutei în care s-a contractat creditul, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că o astfel de clauză ar fi abuzivă și, prin urmare, lovită de nulitate. Prin urmare, dezechilibrul la care face referire reclamantul este rezultatul evoluției cursului valutar – element exterior contractului și voinței părților, iar nu rezultatul conținutului sau modului în care a fost aplicată clauza contractuală.

Instanța mai reține că nu găsește niciun motiv întemeiat pentru care un credit contractat în CHF ar trebui să beneficieze de un regim preferențial față de creditele contractate în alte valute. Fluctuațiile de pe piața monetară, cu repercusiunile evidente în cele de pe piața valutară, reprezintă un aspect de esență în materia creditului – astfel că simpla depreciere a valutei în care a contractat reclamantul nu este de natură a funda nici caracterul abuziv al clauzei în discuție, și nici pretinsa nulitate a acesteia.

Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamantul a invocat cauza Kasler contra OTP Jelzalogbank ZRT. Instanța reține că jurisprudența invocată nu este incidentă analizei acestui capăt de cerere, întrucât problema analizată cauza menționată a vizat cursul valutar aplicat de bancă la calcularea contravalorii ratelor scadente (considerent 21). Or, în speța dedusă judecății, împrumutatul defaimă o clauză referitoare la moneda creditului din perspectiva devalorizării acesteia, iar nu din perspectiva schimbului valutar impus sau practicat de bancă.

(4.2). Având în vedere ansamblul considerentelor expuse la punctul (4.1), instanța constată că prin instituirea obligației restituirii împrumutului în moneda creditului, nu s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit. Pe cale de consecință, instanța urmează a constata că:

- dispozițiile art.4.1 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008 nu reprezintă o clauză contractuală abuzivă;

- urmare a lipsei caracterului abuziv, clauza contractuală menționată nu este lovită de nulitate absolută.

IV. Asupra capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.4.1 din Condiții Generale ale Conventiei de credit

Având în vedere soluția dispusă la secțiunea III din considerentele hotărârii, instanța va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

V. Asupra cheltuielilor de judecată

1. În drept:

Art.453 C.proc.civ.rep.:

Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

2. În speță:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtei a plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, pe parcursul judecății atașând la dosarul cauzei, în probațiunea acestui capăt de cerere:

- chitanța din data de 24.10.2014 – pentru pentru onorariul avocațial în cuantum de 1.500,00 lei (fila nr.213, din dosar)

- chitanța nr._/1/14.01.2015 – pentru onorariul expertului, în cuantum de 1.000,00 lei (fila nr.149, din dosar).

Totalul cheltuielilor de judecată dovedite în cauză – 2.500,00 lei.

Totalul pretențiilor afirmate în cauză de reclamant este de 47.904,79 lei – sumă compusă din:

-39.530,57 lei echivalentul a 10.963,05 franci elvetieni, la un curs valutar, indicat de reclamant, de 3,6058 lei/CHF – suma pretins achitată cu titlul comision de risc;

-8.374,22 lei reprezentând diferența de curs valutar achitată de către reclamant în perioada cuprinsă între data contractării creditului și data la care a intervenit actul aditional prin care valuta creditului a fost schimbată din CHF, în euro (31.10.2012) – sumă neprecizată de reclamant în cererea de chemare în judecată, dar care a fost stabilită prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză – fila nr.197, din dosar.

Totalul pretențiilor admise în cauză reclamantului este de 10.963,05 franci elvețieni (CHF). În lipsa unui alt reper privind cursul valutar de la data plății efective de către reclamantă a sumei la a cărei restituire a fost obligată, pentru calcularea ponderii pretențiilor admise reclamantului instanța va reține echivalentul în lei al acestei sume indicat de reclamant (39.530,57 lei – la a un curs valutar de 3,6058 lei/CHF).

Ponderea pretențiilor admise în cauză reclamantului din totalul reclamat este 82,52 % (39.530,57: 47.904,79).

3. Soluția instanței:

Având în vedere dispozițiile art.453 C.proc.civ.rep. coroborat cu soluția de admitere în parte a pretențiilor reclamantului, instanța va admite în parte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului 2.063,00 lei cu titlul cheltuieli de judecată, reprezentând 82,52 % din cheltuielile avansate în cauză de reclamant, calculate în limita pretențiilor admise.

În temeiul art.22 alin.6 C.proc.civ.rep., cu referire la art.453 C.proc.civ.rep., instanța va lua act de faptul că, cu ocazia cuvântului pe fondul cauzei, pârâta a învederat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

III. Instanța din oficiu:

Reținând dispozițiile legale ce succed,

- art.466 alin.1 C.proc.civ. rep. coroborat cu art.483 alin.2 C.proc.civ. rep.;

- art.468 alin.1 C.proc.civ. rep.;

- art.471 alin.1 C.proc.civ. rep.,

prezenta hotărâre este supusă numai apelului la Tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel depunându-se, sub sancțiunea nulității, la Judecătoria C. (instanța a cărei hotărâre se atacă).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea având ca obiect acțiune în constatare – constatare caracter abuziv, formulată de reclamantul F. O. (CNP_), cu domiciliul în Mun. C., ., ., Etaj 1, Apt. 25, J. C., în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A., înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, având CUI_, cu sediul social în București, Sector 2, Șoseaua P. nr. 42, Etaj 3-8, și S.C. V. R. S.A. prin S.C. V. R. S.A. SUCURSALA C., cu sediul în Mun. C., . nr. 44, J. C..

Constată că:

- dispozițiile art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008, încheiate între părți, reprezintă o clauză contractuală abuzivă;

- urmare a caracterului abuziv, clauza contractuală menționată este lovită de nulitate absolută.

Obligă pârâta să restituie reclamantului 10.963,05 CHF (la cursul valutar practicat de pârâtă la data plății) – sumă achitată de reclamant în temeiul art.5 lit.(a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008, cu titlul comision de risc.

Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului în sumă de 10.963,05 CHF, de la data introducerii acțiunii (19.06.2014) și până la data plății efective și integrale a debitului menționat.

Constată că:

- dispozițiile art.4.1 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008 nu reprezintă o clauză contractuală abuzivă;

- urmare a lipsei caracterului abuziv, clauza contractuală menționată nu este lovită de nulitate absolută.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei înscrise la art.4.1 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._/29.02.2008, încheiate între părți, prin obligarei pârâtei la restituirea diferențelor de curs valutar achitate în plus de către reclamant (clauza de denominare).

Obligă pârâta să plătească reclamantului 2.063,00 lei cu titlul cheltuieli de judecată reprezentând 82,52 % din cheltuielile avansate în cauză de reclamant, calculate în limita pretențiilor admise.

Ia act de faptul că, cu ocazia cuvântului pe fondul cauzei, pârâta a învederat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu drept de apel la Tribunal, în termen de 30 de zile, de la comunicare, potrivit art.468 aln.1 C.proc.civ.rep..

Apelul se depune la Judecătoria C., sub sancțiunea nulității,conform art.471 alin.1 C.proc.civ. rep..

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31.07.2015.

Președinte, Grefier,

Judecător C. I. S. I. M.

Red. Jud. CI/31.07.2015

Tehnored S./06.08.2015

5ex.3com/……………

← Validare poprire. Sentința nr. 7337/2015. Judecătoria CONSTANŢA		Contestaţie la executare. Sentința nr. 8616/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 7422/2015. Judecătoria CONSTANŢA Pretenţii. Sentința nr. 7485/2015. Judecătoria CONSTANŢA Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 7345/2015. Judecătoria CONSTANŢA Validare poprire. Sentința nr. 7337/2015. Judecătoria CONSTANŢA Contestaţie la executare. Sentința nr. 8616/2015. Judecătoria CONSTANŢA Contestaţie la executare. Sentința nr. 6662/2015. Judecătoria CONSTANŢA Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 6663/2015. Judecătoria CONSTANŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 6533/2015. Judecătoria CONSTANŢA