Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 22/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 22/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 22-09-2015 în dosarul nr. 10155/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr.3047
SENTINȚA CIVILĂ NR._/22.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. D.
GREFIER: D. Ș.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta .. și pe pârâții G. V. și G. I., având ca obiect acțiune in răspundere contractuală - pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în data de 15.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face corp comun cu prezenta hotărâre, când instanța, în aceeași compunere a completului de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.09.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.04.2015 sub nr._, reclamanta .. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții G. V. și G. I. să fie obligați la plata sumei de 748,92 lei reprezentând contravaloare marfă livrată și a sumei de 738,52 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat, în esență, că i-a livrat debitorului principal G. V. anumite mărfuri, la locul, la termenul și în condițiile de calitate stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.06.2014, însă acesta nu și-a îndeplinit obligația corelativă de a achita prețul bunurilor.
S-a mai învederat că pârâta a recunoscut tacit debitul solicitat la plată, acceptând facturile fiscale conform art. 4.6 din contract prin neformularea de obiecțiuni în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea bunurilor.
Întrucât debitul principal nu a fost achitat la scadență, pârâții sunt obligați la plata de penalități de întârziere conform clauzei penale inserate în contractul încheiat între părți, a mai susținut reclamanta.
În dovedirea pretențiilor, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriu.
Deși au fost legal citați, pârâții nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei și nici nu s-au prezentat în fața instanței pentru a formula eventuale apărări.
În cauză, în ceea ce privește probatoriul, au fost încuviințate proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse la dosar înscrisuri în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul, și proba cu interogatoriu, care însă nu fost administrată din cauza lipsei pârâților, legal citați, și a neprezentării de către reclamantă a interogatoriului propus spre administrare.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța expune următoarele considerente:
În fapt, între reclamanta .., în calitate de vânzătoare, și pârâta G. V., în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare nr._ din data de 18.06.2014 având ca obiect obligația vânzătoarei de a vinde anumite bunuri din gama de produse I. și obligația corelativă a cumpărătoarei de a primi bunurile și de a plăti prețul lor.
Conform art. 5 din contract, plata prețului produselor cumpărate trebuia făcută pe baza facturilor emise de vânzător în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii acestora. De asemenea, părțile au convenit ca livrarea mărfurilor să se facă în termen de 6 zile lucrătoare de la emiterii facturii la adresa de livrare solicitată de cumpărător, iar în cazul în care cumpărătorul nu formulează obiecțiuni în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea mărfii și a facturii, această manifestare de voință este considerată acceptare tacită a facturii.
La data de 23.01.2015, astfel cum rezultă din înștiințarea emisă de societatea de curierat Urgent Cargus S.A. (f. 17), vânzătoarea a predat către cumpărătoare bunurile menționate în contract al căror preț cumpărătoarea s-a obligat să îl achite, destinatarul semnând de primire coletul conținând bunurile respective (f. 16).
În vederea încasării prețului bunurilor livrate, în acord cu prevederile contractuale, reclamanta a emis către pârâtă facturile fiscale . nr. F091077/23.12.2014 (f. 11), INF nr. F091078/23.12.2014 (f. 12), INF nr. F092238/21.01.2015 (f. 13-15), în valoare totală de 748,92 lei.
Instanța mai reține că prin intermediul art. 10.2 și 10.3 din contract, fideiusorul G. I. a garantat, în mod solidar, îndeplinirea de către debitorul principal a obligației de plată a sumelor de bani izvorâte din contractul de vânzare și datorate de acesta, fiind de acord ca vânzătorul să îl poată urmări pe fideiusor în scopul executării creanței sale pentru întreaga sumă datorată.
În drept, conform art.1516 alin. (1) și alin. (2) C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă și la timp a obligației, iar atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin să ceară printre altele, executarea silită a obligației. În cazul plății unei sume de bani, executarea silită în natură este întotdeauna posibilă.
Astfel, în cazul obligației de a plăti o sumă de bani, creditorului, în vederea obținerii executării acesteia prin intermediul unei acțiuni în justiție, îi revine doar sarcina de a proba existența contractului și executarea propriilor obligații, urmată de afirmarea neexecutării obligației debitorului, acestuia din urmă revenindu-i sarcina de a dovedi faptul că între subiecții de drept nu mai există nicio obligație valabilă, aceasta fiind stinsă prin plată sau altă modalitate prevăzută de lege.
Instanța apreciază că societatea reclamantă a făcut dovada executării propriilor obligații în sensul predării bunurilor vândute, conform celor reținute în precedent, iar cumpărătorii nu au probat achitarea contravalorii bunurilor achiziționate conform art. 5 și art. 7 din contractul de vânzare nr._/18.06.2014 încheiat între părți.
Având în vedere că pârâții nu au făcut dovada plății prețului bunurilor livrate, prezumția relativă a neachitării debitului va rămâne în ființă, astfel că instanța va reține că în activul patrimonial al reclamantei există dreptul de creanță afirmat.
Din acest considerent, instanța apreciază că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, urmând a admite primul capăt de cerere și a obliga pârâta G. V. la plata sumei de 748,92 lei, cu titlu de debit principal reprezentând prețul bunurilor obiect derivat al contractului de vânzare nr._/18.06.2014.
De asemenea, de vreme ce pârâtul G. I. a garantat, în calitate de fideiusor, îndeplinirea de către pârâtă a obligației de plată a sumelor de bani datorate de aceasta în temeiul contractului, în baza art. 2280 și art. 2300 Cod civil, acesta urmează a fi obligat, în solidar, alături de debitorul principal G. V., la plata sumei de 748,92 lei.
În privința capătului de cerere accesoriu relativ la obligarea pârâților la plata penalității de întârziere în cuantum de 738,52 lei, calculată asupra debitului principal în valoare de 748,92 lei, instanța apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În conformitate cu prevederile art. art. 5.2 și art. 7.4 din contract, pârâta G. V. și-a asumat obligația de a plăti contravaloarea facturilor în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii lor, iar în cazul depășirii termenului de plată, cumpărătorul va fi obligat la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile și 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.
În temeiul forței obligatorii a contractului, statornicită în cuprinsul art. 1270 Cod civil, din moment ce pârâta din prezenta cauză nu a plătit prețul bunurilor livrate la scadență, aceasta datorează penalități de întârziere, calculate potrivit art. 7.4 din contract. Cu toate acestea, instanța apreciază că această clauză contractuală este abuzivă, urmând a fi lipsită de eficiență, pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În conformitate cu prevederile alin. 2, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. Conform alin. 3, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Totodată, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, în conformitate cu prevederile alin. 4 al aceluiași articol, lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. În concordanță cu prevederile art. 1 alin. 1 lit. i din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
În același sens, în cuprinsul Legii nr. 296/2004 sunt prevăzute dispoziții legale similare. Astfel, în acord cu prevederile art. 78 din această lege, profesioniștilor le este interzisă stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. De asemenea, în cuprinsul art. 79, art. 80 și art. 81 din acest act normativ sunt preluate dispozițiile cuprinse în art. 4 alin. 2, alin. 3 și alin. 4 din Legea nr. 193/2000, precitate.
Totodată, instanța mai reține că prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, inclusiv cele cuprinse în art. 3 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 și art. 3 alin. 3 lit. e din Anexa acesteia, au fost transpuse în dreptul intern prin intermediul Legii nr. 193/2000 în cuprinsul art. 4 alin. 1, 2, 3 și alin. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. 1 lit. i din Anexa acesteia.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din actul normativ comunitar anterior menționat, astfel cum acestea au fost transpuse în dreptul intern prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, statele membre au obligația de a lua măsurile necesare pentru ca clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația națională, să nu creeze obligații pentru consumator, iar contractul să continue să angajeze părțile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.
Art. 7.4 din contractul de vânzare nr._/18.06.2014 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părți fiind un contract standard preformulat. Sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenea reclamantei, care nu a dovedit că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată. De asemenea, instanța reține că această clauză penală creează în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile profesionistului și obligațiile consumatorului, acesta din urmă fiind ținut să plătească o sumă de bani disproporționat de mare față de pagubele suferite de reclamanta profesionist.
În lumina considerentelor ce preced, instanța reține că prevederea contractuală cuprinsă în art. 7.4 din contract, prin care a fost stabilită clauza penală în sarcina consumatorului, are natura juridică a unei clauze abuzive, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, astfel cum acesta din urmă a fost interpretat în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sancțiunea incidentă în privința acesteia este nulitatea, pentru încălcarea unei norme juridice de ordine publică, care trebuie, în acord cu această jurisprudență, să fie invocată de instanță, din oficiu, în vederea lipsirii de efecte juridice a clauzei abuzive.
În aceste condiții, constatând caracterul abuziv al clauzei penale și, în consecință, nulitatea absolută a acesteia, instanța urmează a respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a pârâților în declanșarea prezentului litigiu, aceștia căzând în pretenții prin admiterea în parte a cererii introductive de instanță, reclamanta este îndreptățită parțial la restituirea sumelor achitate cu titlu de cheltuieli de judecată.
Conform art. 453 alin. (2) C.pr.civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar în acord cu dispozițiile art. 455 din același act normativ, dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.
Având în vedere soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, numai cu privire la debitul principal în cuantum de 748,92 lei, în temeiul prevederilor art. 453 și art. 455 C.pr.civ., instanța va obliga pârâții, în solidar, la plata taxei de timbru în cuantum de 57,42 lei, achitată pentru soluționarea acestui capăt de cerere cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta .., cu sediul în Ploiești, ., ., CUI RO17713068, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J/_ în contradictoriu cu pârâții G. V., CNP_, cu domiciliul în localitatea Cogealac, ., jud.C. și G. I., CNP_, cu domiciliul în localitatea Cogealac, ., jud.C..
Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 748,92 lei, reprezentând contravaloare bunuri livrate.
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.
Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 57,42 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. D. D. Ș.
Red.jud.D.D.
Tehnored.D.Ș.,D.D.
5 ex./02.10.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
