Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7786/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7786/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 26-06-2015 în dosarul nr. 10678/212/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECTIA CIVILĂ
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL NR. 3047
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7786
Ședința Camerei de Consiliu din data de 26 iunie 2015
Instanța de judecată constituită din:
Președinte: C. D.
Grefier: S. P.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta ..A., în contradictoriu cu pârâtul B. V., având ca obiect cerere cu valoare redusă.
Dezbaterile și susținerile asupra fondului au avut loc în cadrul ședinței de judecată din dat de 19 iunie 2015,fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru astăzi, în aceeași compunere, când, în aceeași compunere, a deliberat următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cererii de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17.04.2015 sub nr._, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâtul B. V., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige pe acesta la plata către reclamantă a sumei totale de 4942,78 lei, din care 2362,36 lei reprezentând prestații prestate și neachitate conform contractelor încheiate între părți, suma de 2580,42 lei reprezintă despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat, proporționale cu beneficiile acordate debitorului la încheierea contractului, iar suma de 189,46 lei reprezintă penalitățile de întârziere de 0,5% zi de întârziere
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a încheiat cu pârâtul mai multe contracte având ca obiect furnizarea serviciului de telefonie mobilă. În schimbul acestor servicii, beneficiarul s-a obligat a achita facturile emise de către prestator iar în conformitate cu art. 4.12 din contract, acesta este obligat și la plata penalităților în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere. Până la promovarea prezentei cereri, debitorul nu a achitat facturile menționate anterior.
Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1270, 1516 Cod civil, art. 969, art. 1073, art. 1084 VCC, art. 154 alin. 7-8, art. 223 alin.3, art. 272-273, art. 277, art. 453, art. 662, art. 1025-1032 C. proc. civ.
În susținere, au fost depuse înscrisuri.
Legal citat, pârâtul nu a formulat apărări.
În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Reclamanta a ales să folosească procedura prevăzută de art. 1028 și urm. C. proc. civ. referitoare la cererile cu valoare redusă. În acest sens, instanța constată că au fost respectate dispozițiile legii, sesizarea instanței făcându-se în scris, prin completarea formularului aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 359/C/2013.
În lipsa întâmpinării pârâtului, instanța va aplica dispozițiile art. 1030 alin. 2 C. proc. civ., urmând să pronunțe o hotărâre în baza cererii principale și a actelor care au fost depuse de parte în dosar.
Astfel, instanța reține că între reclamanta ., în calitate de prestator și pârât, în calitate de beneficiar, s-au stabilit raporturi juridice contractuale prin contractarea mai multor abonamente de furnizare a serviciilor de telefonie mobilă, după cum urmează: Abonamentul Colibri 35 și Abonamentul Delfin 9 având ca obiect furnizarea serviciului de telefonie mobilă și de date mobile.
Potrivit dispozițiilor Codul civil, pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor raporturi contractuale stabilite între părți, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor contractuale, vinovăția părții care a cauzat prejudiciul, necesitatea punerii debitorului în întârziere și inexistența unei clauze de neresponsabilitate prevăzute de părți în contract.
Existența raporturilor contractuale dintre reclamantă și pârât este dovedită prin contractele nr._/09.01.2012 și_/18.02.2013.
Pârâtul nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare de vinovăție cu privire la nerespectarea obligațiilor contractuale, aceea de a plăti contravaloarea lunară a abonamentelor contractate, astfel cum rezultă din facturile atașate la dosar, culpa acestuia fiind prezumată, în contract nefiind prevăzută o clauză de neresponsabilitate.
Pentru aceste considerente, apreciind ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, instanța va admite primul capăt de cerere și, pe cale de consecință, va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2362,36 lei lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate.
În ce privește capetele de cerere referitoare la penalitățile de întârziere, respectiv privind despăgubiri datorate de pârât, în situația rezilierii contractelor înainte de perioada minimă contractuală, instanța apreciază că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 82 din aceeași lege „Contractul trebuie să stipuleze, cu caractere mari și în imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare unilaterală a contractului, după caz, precum și numele și adresa comerciantului față de care consumatorul poate să își exercite acest drept, conform dispozițiilor legale”.
În fine, potrivit art. 84 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului „ Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale”. Aceste prevederi legale au scopul de a împiedica comercianții să stipuleze plata unor despăgubiri care sunt de natură să îi descurajeze pe consumatori să denunțe contractul.
Potrivit art. 4 din Legea nr.193/2000, este considerată abuzivă o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În Anexa legii, în lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive se arată că sunt considerate clauze abuzive (și) acele prevederi contractuale care: „j)restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care: - profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunțării unilaterale;” „r)permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist”;„s)dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator;”
În cazul de față, clauzele penale obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari față de pagubele suferite de reclamantă întrucât acestea depășesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare, cât și debitul neachitat.
Totodată, instanța reține că aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorul, Clauzele contractuale de bază fiind cuprinse într-un contract standard, preformulat. De altfel din întreaga modalitate de concepere a contractului rezultă vădita disproporție dintre părțile contractante.
Instanța apreciază că despăgubirile impuse se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Consecința constatării caracterului abuziv al clauzei penale o reprezintă lipsirea de efecte a clauzei, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Instanța va aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al acestor clauze, pentru următoarele considerente:
1. CEJ, in cauza C. vs. Enel din 15.7.1964, a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză(constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței CJUE este obligatorie pentru judecătorul național.
2. În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), Curtea a hotărât:
„Articolul 6 aliniat 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.
Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
Ca urmare, instanța urmează să considere ineficace atât clauzele contractuale potrivit cărora, pentru sumele neplătite la termen, se pot aplica penalități în valoare de 0,5% calculate la sumele datorate, cât și cele privind stabilirea despăgubirilor, în situațiile în care consumatorul denunță unilateral contractul.
În consecință, instanța urmează să respingă capetele accesorii ale cererii, având ca obiect recuperarea acestor sume.
Față de solicitarea reclamantei, având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții, fiind reținută culpa sa procesuală, în temeiul art. 1031 C. proc. civ., instanța îl va obliga la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
În temeiul art. 1030 alin. 3 C. proc. civ., prezenta hotărâre este executorie de drept.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de ., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J40/_/1996, CUI_, cu sediul social în București, sector 1, .. 47-53, cu sediul procesual ales în București, sector 2, ..10A, clădirea C3, . cu pârâtul B. V., CNP_, domiciliat în C., . nr. 26, jud. C..
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4947,78 lei, reprezentând servicii prestate și neachitate, conform contractelor încheiate între părți.
Respinge restul pretențiilor, ca neîntemeiate.
Obligă pârâtul la plata sumei de 200 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. D. S. P.
Red. și tehnored. Jud. CD
Ex. 4/ 03.07.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 6952/2015.... | Acordare personalitate juridică. Încheierea nr. 7166/2015.... → |
|---|
