Contestaţie la executare. Sentința nr. 7421/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7421/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 22-06-2015 în dosarul nr. 7421/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.7421
Ședința publică din data de 22.06.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: SINCU-B. A. I.
GREFIER: M. E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatorul P. V. și pe intimata C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A ., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile asupra fondului și susținerile părților au avut loc în ședință publică din data de 15.06.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având în vedere prevederile art. 396 alin.1 Cod procedură civilă instanța a amânat pronunțarea data de 22.06.2015, hotărând următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 24.04.2015 sub nr._, contestatorul P. V., în contradictoriu cu intimata CNADNR S.A, a contestat executarea silită ce face obiectul dosarului nr.99/2015 al B. V. Ș., solicitând anularea executării silite și a tuturor actelor de executare emise în respectivul dosar, iar în subsidiar anularea parțială a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare.
În motivare, contestatorul a arătat că procesul-verbal ce constituie titlu executoriu este lovit de nulitate absolută pentru lipsa semnăturii olografe a agentului constatator. De asemenea, creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, contravenind principiului legii contravenționale mai favorabile. Nu în ultimul rând, se invocă și prescripția executării amenzii contravenționale, având în vedere că procesul-verbal nu a fost legal comunicat în termenul prevăzut de lege.
În drept, au fost invocate disp.art.662 alin.1), 669 alin.4), 711 și urm., 722 C.Proc.Civ., Legea 144/2012, OG 2/2001, Decizia Curții Constituționale nr.228/2007 și Deciziile ICCJ nr.10/2013 și 6/2015.
Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
În probațiune a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depus dosarul de executare nr.99/2015 al B. V. Ș..
Analizând materialul probator administrat, instanța reține următoarele:
Împotriva contestatorului a fost pornită, la cererea intimatei, executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de PVCC . nr._/10.04.2012 pentru suma de 28 euro reprezentând tarif de despăgubire și suma de 245,42 lei cheltuieli de executare.
A fost constituit astfel dosarul de executare silită nr.99/2015 al B. V. Ș., în cadrul căruia au fost emise următoarele acte de executare: încheiere din 31.03.2015 de încuviințare a executării silite, încheierea din 03.04.2015 privind stabilirea cheltuielilor de executare și somația adresată debitorului.
Potrivit art.712 alin.1) C.Proc.Civ., „(1)Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii””.
În egală măsură, alineatul 2 al aceluiași articol de lege, prevede că în situațiile în care executarea silită pornește în temeiul altui titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, în cadrul contestației la executare se pot invoca motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, doar dacă legea nu prevede în legătură cu respectivul titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.
În cazul de față, executarea silită a fost demarată în temeiul titlului executoriu reprezentat de PVCC . nr._/10.04.2012, astfel încât, prin raportare la disp.art. 713 alin.2) C.Proc.Civ., apărările legate de lipsa semnăturii olografe nu pot face obiectul analizei în cadrul contestației la executare, ele putând fi valorificate doar pe calea plângerii contravenționale, sub aspectul legalității actului sancționator.
Astfel fiind, instanța poate verifica în prezenta procedură doar legalitatea executării silite și a fiecărui act de executare în parte, prin raportare la dispozițiile legale ce guvernează materia executării.
În acest sens, se va reține că, potrivit disp.art.663 C.Proc.Civ., „ (1)Executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. (2)Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu. (3)Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. (4)Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. (5)Creanțele cu termen și cele condiționale nu pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condițiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparținând debitorului”.
În cazul de față, procedând la verificarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței puse în executare, instanța constată că acesta lipsește, pentru argumentele ce succed.
Suma ce face obiectul titlului executoriu și, prin urmare, al executării silite, o reprezintă tariful de despăgubire în cuantum de 28 euro, stabilit ca urmare a sancționării contravenționale a petentului pentru fapta de a fi circulat pe drumurile publice fără a deține rovinietă valabilă.
Prin Legea 144/2012, tariful de despăgubire a fost abrogat, astfel că în prezent, ca urmare a săvârșirii contravențiilor prevăzute de OG 15/2002, nu se mai poate aplica, pe lângă sancțiunea contravențională, și tariful de despăgubire.
Cu privire la aplicarea în timp a dispozițiilor Legii 144/2012, art.II din acest act normativ prevede că „Tarifele de despăgubire prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare, aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a prezentei legi se anulează”.
Regula generală în privința efectelor în timp ale unui act normativ este că acesta guvernează situațiile apărute ulterior intrării sale în vigoare.
Excepții de la această regulă reprezintă retroactivitatea și ultraactivitatea legii, respectiv aplicarea unui act normativ unor situații anterioare intrării sale în vigoare sau producerea în continuare a efectelor juridice și după abrogarea legii.
În speța de față, art.II din Legea 144/2012 prevede în mod expres cazul retroactivității legii, în sensul anulării tarifelor de despăgubire și cu privire la cele aplicate anterior intrării în vigoare a actului normativ și contestate până la acea dată.
Analizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.II din Legea 144/2012, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr.112/2014 că, prin Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, legiuitorul român a apreciat necesar să instituie obligația plății unui tarif pentru utilizarea rețelei de drumuri naționale din România, aplicabil tuturor utilizatorilor români și străini, pentru toate vehiculele înmatriculate, astfel cum se precizează în art. 1 alin. (2) din actul normativ menționat. Curtea a arătat că, potrivit art. 8 alin. (1) din ordonanță, neachitarea acestui tarif reprezintă contravenție și se sancționează cu amendă, limitele acesteia fiind stabilite în funcție de tipul vehiculului și fiind cuprinse în anexa nr. 2 la ordonanță. De asemenea, Curtea a reținut că, distinct de sancțiunea amenzii, prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 impuneau în sarcina contravenientului și obligația de a achita, cu titlu de tarif de despăgubire, o anumită sumă de bani, precizată în anexa nr. 4 la ordonanță, în funcție de tipul vehiculului care a fost folosit fără a deține rovinieta valabilă, adică în lipsa documentului sau înregistrării în format electronic care atestă achitarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România.
Prin art. I pct. 2 din Legea nr. 144/2012 au fost abrogate prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 referitoare la plata acestui tarif de despăgubire, iar prin art. II din aceeași lege s-a prevăzut anularea acelor tarife de despăgubire aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a legii.
Curtea a reținut că, potrivit Constituției României în varianta revizuită, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale și a legii contravenționale mai favorabile, ambele reprezentând excepții de la regula neretroactivității legii.
Astfel, Curtea a reținut că, referindu-se la tarifele de despăgubire aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a Legii nr. 144/2012 și dispunând anularea lor, prevederile de lege ce formează obiect al excepției au, într-adevăr, caracter retroactiv, reglementând pentru trecut cu privire la consecințele săvârșirii unei contravenții. De asemenea, Curtea a statuat că, în urma abrogării dispozițiilor legale care instituiau obligația achitării tarifului de despăgubire - suplimentar față de obligația de plată a amenzii pentru utilizarea pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care nu s-a achiziționat rovinieta - textul de lege criticat conține o normă contravențională mai favorabilă, în concordanță cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 228 din 13 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 27 aprilie 2007, Curtea a reținut că aplicarea legii noi care nu mai prevede și nu mai sancționează contravențional o anumită faptă trebuie analizată prin raportare la momentul intrării în vigoare a acesteia și la stadiul derulării cauzei. Totodată, Curtea a constatat că contravenția, ca fapt antisocial, trebuie privită atât sub aspectul săvârșirii și constatării acesteia, cât și sub aspectul aplicării și executării sancțiunii și că, din acest punct de vedere, prin . legii care nu mai prevede fapta drept contravenție, sancțiunile contravenționale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noii legi, sancțiunile nu se mai execută.
Curtea a statuat că efectele legii noi se aplică tuturor sancțiunilor contravenționale aplicate și neexecutate până la data intrării sale în vigoare și că a reduce aplicarea legii noi, care nu mai prevede și nu mai sancționează fapta, doar la situația neaplicării sancțiunii echivalează cu deturnarea intenției legiuitorului asupra efectelor pe care legea dezincriminatoare le are asupra sancțiunilor aplicate și neexecutate până la data intrării în vigoare a noului act normativ, în sensul că acestea nu se mai execută.
Curtea a conchis că o sancțiune aplicată în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată printr-un nou act normativ urmează să nu mai fie executată, chiar dacă procedura de executare a acesteia a început.
Având în vedere considerentele expuse în motivarea respingerii excepției de neconstituționalitate, instanța învestită cu prezenta contestație la executare va reține că dispozițiile Legii 144/2012 sunt asimilabile unei legi contravenționale mai favorabile, producându-și astfel efectele și asupra situațiilor anterioare intrării sale în vigoare.
Cu privire la aceste situații, instanța apreciază că ele nu pot fi limitate doar la acele tarife contestate în instanță, astfel cum prevede teza finală a art.II din Legea 144/2012, urmând a fi avute în vedere toate tarifele de despăgubire aplicate și neexecutate până în prezent.
Astfel, potrivit art. 20 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. De asemenea, alineatul 2 al art. 20 din Constituția României prevede expres că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Instanța reține că în cauza D. P. contra României din 26.04.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
În aceste condiții, instanța apreciază că art. II din Legea nr. 144/2012, care distinge anularea tarifelor de despăgubire în funcție de contestarea sau necontestarea în instanță a proceselor-verbale până la . actului normativ, introduce un tratament diferit în situații comparabile, bazat exclusiv pe criteriul contestării sau necontestării proceselor-verbale într-o anumită perioadă, o astfel de măsură nefiind justificată în niciun fel de motive sau criterii obiective.
Astfel, în acord cu jurisprudența CEDO menționată și având în vedere dispozițiile art.20 alin.2) din Constituție, constatând o aplicare discriminatorie a principiului retroactivității legii contravenționale mai favorabile, instanța va înlătura de la aplicarea în cauză prevederile art. II teza finală din Legea nr. 144 din 23 iulie 2012, întrucât aceste dispoziții sunt incompatibile cu Art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că dispozițiile actului normativ mai favorabil se vor aplica și în prezenta cauză, respectiv cu privire la tariful de despăgubire stabilit în sarcina contestatorului prin PVCC . nr._/02.05.2012.
Pentru considerentele expuse, instanța apreciază că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.663 C.Proc.Civ., respectiv creanța ce face obiectul executării silite nu este una certă, lichidă și exigibilă.
În egală măsură, vor fi reținute și apărările contestatorului, legate de comunicarea nelegală a procesului-verbal, apreciindu-se că în speța de față caracterul de titlu executoriu se află în directă cu legalitatea comunicării actului sancționator.
Astfel, potrivit art.632 C.Proc.Civ., „ (1)Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. (2)Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. (2)Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare”.
Potrivit art.37 din OG 2/2001, „Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum și hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate”.
Art.31 din OG 2/2001, la care face trimitere articolul mai sus citat, prevede că „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”.
Astfel fiind, se reține că pentru a constitui titlu executoriu, procesul-verbal trebuie a nu fi fost atacat în termenul legal sau plângerea contravențională să fi fost respinsă în mod definitiv.
În prima ipoteză, respectiv ca procesul-verbal să nu fi fost atacat în termen legal, prin raportare la disp.art.31 din OG 2/2001, se reține că acest termen – de 15 zile, începe să curgă de la data înmânării sau, după caz, a comunicării procesului-verbal.
Pentru situațiile în care procesul-verbal nu a fost înmânat contravenientului, în referire la modalitatea de comunicare, art.27 din OG 2/2001, stabilește că aceasta se va realiza prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului.
În ce privește modalitățile de comunicare ale procesului-verbal, prin Decizia nr.10/10.06.2013 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea disp.art.27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) și art. 31 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța supremă a stabilit că modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire.
Cum în speța de față, din actele dosarului de executare, rezultă că intimata CNADNR a comunicat contestatorului procesul-verbal prin afișare, fără a proba că anterior a fost urmată procedura de comunicare pe cale poștală, cu aviz de primire, instanța apreciază că procesul-verbal în temeiul căruia a fost pornită executarea silită nu a dobândit caracter definitiv prin expirarea termenului în care putea fi atacate nefiind prin urmare titlu executoriu.
Neavând caracter de titlu executoriu, pe cale de consecință procesul-verbal menționat nu putea fundamenta nici executarea silită ce face obiectul dosarului nr.99/2015 al B. V. Ș., astfel că instanța urmează a anula actele de executare emise în cadrul acestuia.
În ce privește solicitarea formulată de B. V. Ș., de obligare a contestatorului la plata contravalorii fotocopiilor dosarului de executare, în temeiul art.717 alin.2) C.Proc.Civ., instanța o va admite în parte, în sensul că va obliga pe contestator la plata sumei de 2,7 lei, sumă determinată prin raportarea numărului de pagini fotocopiate la un preț mediu de piață per pagină, respectiv 0,20 lei, cu includerea TVA.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul P. V., având CNP_, cu domiciliul procesual ales la C.. av. N. V. din C., ., jud. C., în contradictoriu cu intimata C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, ..401A, sector 6, București.
Anulează actele de executare silită emise în dosarul de executare nr.99/2015 al B. V. Ș..
Admite în parte cererea formulată de B. V. Ș..
În temeiul art.716 alin.2) C.Proc.Civ., obligă pe contestatorul P. V. să achite în contul biroului executorului judecătoresc suma de 2,7 lei, reprezentând contravaloarea copiilor actelor de executare.
Cu drept de apel în termen de 10 de zile de la comunicare, la Judecătoria C.. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
SINCU-B. A. I. M. E. S.
Red. Jud. S.B.A.I./10.07.2015/
Tehnored. Gref. M.E.S./ 20.07.2015/ 4 ex.
Comunicări./ 2 ex/22.07/2015
| ← Succesiune. Sentința nr. 7520/2015. Judecătoria CONSTANŢA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7422/2015. Judecătoria... → |
|---|
