Contestaţie la executare. Sentința nr. 4339/2015. Judecătoria CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4339/2015 pronunțată de Judecătoria CRAIOVA la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 4339/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 4339/2015
Ședința publică de la 02 Aprilie 2015
Completul constituit din:
Președinte – F. D. - judecător
Grefier - R. M. B.
Pe rol, judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea S. C. în contradictoriu cu intimata ADMINISTRAȚIA JUDEȚEAMNĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., terții popriți B. T., I. NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile asupra fondului au fost cosemnate prin încheierea de ședință din data de 26.03.2015 care face parte integrantă din prezenta hotărâre când a amânat pronunțarea la data de astăzi când, in aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
La data de 27.10.2014 contestatoarea S. E. a formulat în contradictoriu cu intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. contestație la executare solicitând ca prin hotărârea ce se pronunța să se dispună anularea tuturor actelor de executare silită dispuse în dosarul de executare nr. /16/_ /_, întrucât executarea este nelegală și nu are ca temei o creanță fiscală, anularea înscrisului denumit titlu executoriu nr._ din 29.09.2014, întrucât nu are valoarea unui titlu executoriu și nu constată o creanță fiscală; anularea somației nr. 16/_ /_ primită in data de 14.10.2014 ca o consecință a anulării executării silite;acordarea ajutorului public judiciar pentru taxa judiciară de timbru; cheltuieli de judecată.
Motivând în fapt contestația, petenta arată că în perioada 2006-2010 a urmat cursurile de zi ale Facultății de D. a Academiei de Poliție ”A.I.C.”. Imediat după admitere în cadrul unității de învățământ, la sediul Academiei de Poliție „A.I. C.” București a încheiat contractul cu nr. 1555/28.08.2006 (fila 24) denumit Angajament prin care s-a obligat ca, după acordarea gradului de ofițer de poliție, să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele unde va fi încadrată sau mutată ulterior, în raport de nevoile Ministerului Administrației și Internelor, iar în cazul în care nu își va respecta obligația de a îndeplini serviciul în condițiile alineatului precedent să restituie cheltuielile de întreținere efectuate de Ministerul Administrației și Internelor cu aceasta pe durata școlarizării.
În data de 16.07.2010 a fost înaintată la gradul de subinspector de poliție și repartizată în cadrul Direcția de Combatere a Criminalității Organizate- Brigada de Combatere a Criminalității Organizate C., unde a lucrat în perioada 16.07._13.
La data de 18.11.2013 a renunțat la funcția de ofițer în cadrul B.C.C.O. C. deoarece, în urma concursului organizat de I. N. al Magistraturii în perioada august-septembrie 2013, a fost declarată admisă, astfel că, în prezent, are calitatea de auditor de justiție, potrivit Hotărârii C.S.M. nr. 1236/19.11.2013, specializarea judecător, urmând ca, după examenul de absolvire, organizat în luna mai 2015, să fie numită în funcție de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. II/5291 din 12.12.2013, s-a dispus trecerea sa în rezervă.
În urma emiterii acestui ordin, prin dispoziția zilnică a Inspectorului General al Poliției Române nr. 05/10.01.2014 s-a dispus constituirea unei comisii de cercetare administrativă care să stabilească împrejurările și cauzele care au dus la constituirea așa-zisei pagube, provenită din cheltuieli de întreținere suportate de Ministerul Afacerilor Interne pe timpul cât aceasta a urmat cursurile Academiei de Poliție „A. I. C.” București.
Prin procesul-verbal de cercetare administrativă nr._ din data de 10.02.2014, comisia de cercetare administrativă a stabilit că se fac vinovată de nerespectarea angajamentului nr._ din 28.08.2006, prin care se obliga să-și desfășoare activitatea în cadrul unităților Ministerului Afacerilor Interne o perioadă de 10 ani de la data absolvirii Academiei de Poliție „A. I. C.” București și, prin urmare, îi revine obligația să restituie cheltuielile de școlarizare proporțional cu perioada rămasă până la îndeplinirea termenului de 10 ani, astfel încât a propus comandantului unității emiterea unei decizii de imputare pentru suma de 19.930,92 lei, sumă ce reprezintă în viziunea dumnealor cota parte din cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării pe care le-ar datora Ministerului Afacerilor Interne.
Această sumă a fost calculată având ca temei adresele nr. 4.504.093/27.01.2014 și nr._/21.01.2014 ale Academiei de Poliție „A. I. C.” București (filele 26, 27) care deține evidentele contabile ale cheltuielilor pentru hrană și întreținere pe timpul școlarizării, aplicându-se prevederilor unui OMAI nepublicat în Monitorul Oficial.(1122/05.01.2006).
În continuare, pe baza propunerilor comisiei de cercetare, Inspectorul General al Poliției Române a emis Decizia de imputare nr._ din 14.02.2014, prin care i-a fost imputată suma de 19.930,92 lei, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor.
După ce i-a fost comunicată decizia, a urmat toate procedurile de contestare, astfel, mai întâi, la Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.R. (care în mod absolut ilogic era formată din aceiași membri care făcuseră în prealabil cercetarea administrativă prin care o declară vinovată), drept urmare, după cum era de așteptat, au respins contestația sa, menținând practic propriile dispoziții din procesul verbal de cercetare administrativă (Hotărârea nr._ din 09.04.2014- filele 33-41). A făcut apoi plângere la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor constituită în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care i-a respins-o ca neîntemeiată, prin Hotărârea nr. 69 din 27.06.2014, rămânând astfel definitivă decizia de imputare nr._ din 14.02.2014 (filele 42-46) care o obliga la plata sumei de 19.930,92 lei.
La data de 14.10.2014, Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. i-a comunicat somația nr. 16/_ /_ (fila 48) și înscrisul denumit ”titlu executoriu nr._”(fila 47), prin care i se pretinde ca, în termen de 15 zile, să plătească suma de 19.930,92 lei, reprezentând suma ce a fost stabilită prin Decizia de imputare nr._ din 14.02.2014.
Susține că executarea silită si actele emise în legătură cu aceasta sunt nelegale, impunându-se anularea acestora pentru următoarele motive:
Însăși emiterea Decizia de imputare nr._ din 14.02.2014 este nelegală și se conturează într-un abuz de putere săvârșit de către Inspectoratul General al Poliției Române (în continuare I.G.P.R.), întrucât recuperarea sumelor reprezentând cheltuieli de școlarizare în timpul Academiei de Poliție se face în condițiile dreptului comun și nu în procedura stabilită de OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Face această afirmație pentru următoarele considerente:
Procedura reglementată de O.G. nr. 121/1998 nu este aplicabilă față de aceasta, întrucât nerespectarea angajamentului încheiat cu Ministerul Afacerilor Interne poate atrage doar o răspundere contractuală și nu una delictuală, de natura celei descrise de O.G. nr. 121/1998.
În contra dispozițiilor legale și fără să țină cont de faptul că răspunderea sa poate fi angajată numai pe teren contractual pentru recuperarea cheltuielilor de școlarizare, I.G.P.R. a urmat procedura stabilită pe terenul răspunderii delictuale prin OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Acest act normativ se aplică numai anumitor categorii de persoane (militari și salariați civili din structura instituțiilor prev. la art. 2 din OG 121/1998, după cum specifică art. 9 din același act normative) și antrenează numai un anumit tip de răspundere, nefiind aplicabil absolvenților care nu respectă contractul-angajament (contractul de școlarizare) încheiat cu Ministerul Administrației și Internelor la data admiterii în Academia de Poliție.
Potrivit art.2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, „răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției”.
Aceste dispoziții se raportează la cele ale art. 12 din același act normativ, potrivit cărora „răspunderea materială a militarilor este angajată în cazul producerii unor pagube, după cum urmează: în sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceștia în propria gestiune (lit.A) [...] în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează și eliberează bunuri materiale și valori, fără a avea calitatea de gestionari în înțelesul legii (lit.B) [...] în sarcina comandanților sau șefilor unităților (lit.C) [...] în sarcina autorului faptei (lit.D) [...] în sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracțiune (lit.E)”.
De asemenea, din interpretarea art. 16 din O.G. nr. 121/1998 rezultă că răspunderea poate fi angajată pentru studenții instituțiilor militare de învățământ numai în legătură cu pierderea și degradarea bunurilor ca urmare a folosirii lor în procesul pregătirii pentru luptă sau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deci numai pe planul răspunderii patrimoniale pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Mai mult, art. 10 din O.G. nr.121/1998 stabilește întinderea răspunderii materiale întemeiate pe acest act normativ, dispunând că „valorile pentru care se stabilește răspunderea potrivit prezentei ordonanțe sunt cele aflate în proprietatea, administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a instituțiilor publice prevăzute la art.2”.
Ori, niciuna din valorile care i s-au imputat prin decizia de imputare nu se află în situația descrisă de art. 10 din O.G. nr. 121/1998, ci au trecut în proprietatea sa în temeiul unor dispoziții legale speciale ca urmare a faptului că, în schimbul acestora, a efectuat o contraprestație, respectiv a executat serviciul în cadrul Academiei de Poliție.
Niciuna dintre normele O.G. nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor nu este aplicabilă în situația raporturilor juridice deduse din încheierea contractului de școlarizare, urmând ca în această situație să își găsească aplicarea dispozițiile dreptului comun.
Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 este un act normativ cu caracter special, care se aplică numai situațiilor speciale prevăzute în acesta, aplicarea sa neputând fi extinsă altor situații speciale care generează un alt gen de răspundere civilă, cu reguli și consecințe diferite.
Susține că nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 47 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor întrucât nu a avut nicio datorie față de Ministerul Afacerilor Interne la data trecerii sale în rezervă – data de 12.12.2013, conform O.M.A.I. nr. II/5291 din 12.12.2013. Pe numele său nu exista la acea dată niciun „debit din imputații definitive” (Decizia de imputare ce s-a emis pe numele său poartă data de 14.02.2014- filele 12-14).
Mai susține că paguba care i se impută prin plecarea la cerere din I.G.P.R. nu este în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale în sensul art. 2 din OG 121/1998; la data plecării la cerere din I.G.P.R. nu poate fi încadrată în niciuna din categoriile de persoane prev. de art. 12 din OG 121/1998; cheltuielile care îi sunt imputate nu fac parte din cele prevăzute limitativ în art. 10 din OG 121/1998;. din coroborarea dispozițiilor art. 2, art. 10, art. 12 si art. 16 din OUG 121/1998, rezultă că sfera de incidență a acestui act normativ este dată numai de răspunderea civilă delictuală, nu și de cea contractuală, ca în cazul său, valorile pentru a căror imputare a fost emisă decizia de imputare nu fac parte dintre cele prevăzute de art. 10 din OG 121/1998.
În alte situații decât cele special prevăzute de acest act normativ, devine incident art. 51 din OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, potrivit căruia ”în situațiile neprevăzute de prezenta ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile”.
Nu poate fi primit argumentul că OG 121/1998 s-ar aplica și în cazul răspunderii contractuale întrucât în acest caz ar însemna ca, de fiecare dată când una din instituțiile enumerate la alin. 2 ar considera că un angajat al său nu a îndeplinit o obligație contractuală (indiferent de contract), atunci ar putea emite cu de la sine putere un titlu executoriu împotriva acestuia, aspect care aduce atingere gravă oricărui echilibru contractual, fiind chiar un fapt contrar dispozițiilor art. 5 din Codul civil anterior (aplicabil deoarece raportul de drept s-a născut când acesta era în vigoare), întrucât astfel de contracte ar putea aduce atingere ordinii publice. Nu poate fi deci primită o asemenea deturnare a OG 121/1998 de la scopul pentru care a fost emisă de legiuitor.
În acest sens s-a pronunțat și Judecătoria Sectorului 6 București într-o contestație la executare formulată de un alt absolvent al Academiei de Poliție și constituită în dosarul nr. 7383/2004, hotărârea (anexată filele 49-51, a se citi la 5 din această hotărâre) rămânând irevocabilă, Judecătoria Dragășani într-o contestație la executare constituită în dosarul nr._ (filele 52-55, a se citi pg.6), Judecătoria G. prin sentința 3794 în dosarul_ (filele 85-86, a se citi pg. 3), Judecătoria Curtea de Argeș prin sentința nr.1108 din dosarul nr._ - filele 56-60, a se citi pg.8).
Distinct de precizările făcute la pct. 1, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată pe considerentul că suma reprezentând cheltuieli de școlarizare nu reprezintă o creanță fiscală în înțelesul art. 21 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât nu rezultă din raporturile de drept material fiscal și nici o obligație fiscală a sa, așa cum aceste obligatii sunt definite de art. 22 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal și prin urmare Administratia Finantelor Publice D. nu are competența legală de a proceda la executarea silită a debitului rezultat din decizia de imputare emisă de IGPR-nr._/14.02.2014.
Așa cum a arătat, răspunderea sa poate fi angajată numai contractual în temeiul dreptului comun, după stabilirea prin mijloace de probă, a valorii concrete a cheltuielilor de școlarizare, nefiind aplicabile dispozițiile OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, act normativ care are caracter special.
Creanța pe care o poate pretinde I.G.P.R. nu rezultă dintr-un raport de drept fiscal, ci dintr-un contract (denumit angajament) în care nici nu este stabilit cuantumul creanței, ci numai obligația restituirii unor sume ce vor fi calculate în cazul nerespectării termenului de 10 ani în serviciul Ministerului Afacerilor Interne (fila 24).
Or, potrivit art. 21 alin. 2 din OG nr.92/2003 ”din raporturile de drept material fiscal rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate”. De asemenea, ”dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează” (art.23 alin.1 din OG nr.92/2003).
Drepturile și obligațiile sale s-au născut printr-un contract încheiat în anul 2006, după admiterea în Academia de Poliție și nu aveau nicidecum caracter fiscal. Drepturile sale constau în a i se asigura întreținere pe timpul școlarizării iar obligația corelativă consta în prestarea unei activități salariate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, timp de 10 ani după absolvire. Raportul juridic astfel născut în anul 2006 este unul de drept civil, drepturile și obligațiile ce alcătuiesc conținutul acestuia, putând fi valorificate în condițiile dreptului comun. Altfel spus, executarea silită trebuia făcută în una din modalitățile prevăzute de Codul de Procedură Civilă, normă generală în materie iar nu în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare a creanțelor bugetare, care vizează creanțe constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice.
De altfel, chiar A.N.A.F., prin organele sale teritoriale, recunoaște faptul că natura obligațiilor absolvenților Academiei de Poliție față de instituția în care își desfășoară activitatea nu este una fiscală, ci este guvernată de norme speciale. În acest sens s-a pronunțat Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea în decizia nr. 44/14.05.2010, (filele 61-63), care la pag 5 arată că: “obligațiile de plată (…), respectiv cheltuielile de școlarizare imputate petentului prin decizia de imputare(…), reprezintă restituiri de credite bugetare și nu sunt creanțe fiscale, deci, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 119 din Codul de Procedură Fiscală privind majorările de întârziere ”. De asemenea, face referire la un punct de vedere al Direcției Generale Legislație și Proceduri Fiscale din cadrul A.N.A.F. cu nr._/25.02.2009, conform căruia: „sumele reprezentând cheltuieli de școlarizare imputate prin decizii emise conform legii, nu au natura juridică a unor creanțe fiscale, ci reprezintă restituiri/recuperări de credite bugetare având natura juridică a acestora, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 16 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și se supun regulilor stabilite prin această lege și nu celor prevăzute de Codul de procedură fiscală.”
Direcția abordată de către ANAF în această materie a fost confirmată și de către practica instanțelor judecătorești în cadrul unor acțiuni în contestație la executare introduse de către absolvenți ai Academiei de Poliție, cărora li s-au imputat cheltuielile de școlarizare ca urmare a nerespectării angajamentului încheiat cu această instituție.
Astfel, după cum a precizat deja, prin sentința civilă nr. 2262, pronunță în ședința publică din data de 03.09.2010 (fila), Judecătoria D. a statuat către finalul considerentelor că: “Drepturile și obligațiile contestatorului, născute prin contractual încheiat după admiterea la Academia de Poliție, nu aveau caracter fiscal, ci reprezintă drepturi și obligații de natură civilă, supuse dreptului comun. Astfel fiind, instanța constată că executarea silită trebuia făcută în una din modalitățile prevăzute de Codul de Procedură Civilă, normă generală în materie, iar nu în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare a creanțelor bugetare, care vizează creanțe constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice.”
De asemenea, Judecătoria Curtea de Argeș, într-o acțiune similară, în cadrul hotărârii nr. 1108, pronunțate în ședința publică din 05 octombrie 2011 (filele) a statuat că: ”Se apreciază că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, opinia exprimată de Direcția Generală Legislație și Proceduri Fiscale din cadrul ANAF, în sensul că sumele reprezentând cheltuieli de scolarizare imputate prin decizii emise conform legii, nu au natura juridică a unor creante fiscale, ci reprezintă restituiri/recuperări de credite bugetare având natura juridică a acestora, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 16 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, cu modificările si completările ulterioare, si se supun regulilor stabilite prin această lege si nu celor prevăzute de Codul de procedură fiscală este cea corectă.
Celelalte critici formulate de contestator nu vor mai fi analizate, fiind esențială aprecierea că nu suntem în prezența unei creanțe fiscale, ceea ce atrage nulitate titlului și a tuturor actelor de executare, indiferent de forma și eventualele vicii ale acestora.”
Totodată, Judecătoria Sectorului 6 București, într-o acțiune în contestație la executare similară, formulată în cadrul dosarului 7383/2004, a pronunțat sentința civilă nr. 6542/14.10.2004, în care arăta, printre altele că: “…angajamentul de plată trebuia pus în executare într-una dintre modalitățile de executare silită prevăzute de Codul de procedură civilă, iar nu în modalitățile prevăzute de lege pentru punerea în executare silită a creanțelor bugetare care vizează creanțele constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice ”(a se vedea pag. 5 din hot).
Judecătoria Sectorului 3, în cadrul dosarului nr._/301/2009, în sentința civilă nr. 4231/18.03.2010, cu privire la natura juridică a creanțelor constând în cheltuieli de școlarizare în cadrul Academiei de Poliție A.I. C., a arătat că: “În primul rând, asupra naturii juridice a creanței de_ lei pusă în executare de către intimată în cadrul dosarului de executare nr. …/2009, instanța a apreciat că această creanță este una civilă și nu fiscală, pentru următoarele argumente: Creanțele fiscale sunt definite de art. 21 alin. 1 C.pr.fiscală astfel „Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.” În alin. 2 lit. a Codul de procedură fiscală cuprinde o enumerare a drepturilor de creanță fiscale principale, astfel: „dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale”.
Creanța pusă în executare de către intimată a fost stabilită prin decizia de imputare nr. 2…/06.04.2005 emisă de Serviciul … și reprezintă cheltuieli de școlarizare în cadrul Academiei de Poliție pentru perioada de contract …2005 – ...2008 și curs de specializare (bursă) în străinătate, pentru perioada de contract ...2005 – ...2005. Decizia de imputare a fost emisă în temeiul art. 25 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.(…)
Prin urmare, sumele pentru care a fost emisă decizia de impunere nr. 2…/06.04.2005 reprezintă despăgubiri materiale pe temeiul răspunderii materiale a fostului militar pe temeiul raporturilor de serviciu, raporturi contractuale, fiind o răspundere de dreptul muncii. Or, creanțele rezultate din răspunderea materială de dreptul muncii sunt creanțe civile, în sensul larg al noțiunii de „civil”, și nu se pot încadra în nici una dintre categoriile de creanțe enumerate de art. 21 din Codul de procedură fiscală, ca fiind creanțe fiscale.
Astfel, având în vedere și definiția legală a creanței fiscale, mai sus citată, creanța reprezentând cheltuieli de școlarizare care nu s-a născut din raporturi de drept material fiscal, ci din raporturi de serviciu, care sunt raporturi de muncă în sensul larg al acestei noțiuni.” (a se vedea materialul anexat-sursa: JURISPRIDENȚĂ- -SITE-UL MINISTERULUI JUSTIȚIEI, filele 72-73).
Consideră ca prin nerespectarea contractului de școlarizare nr. 1555 din data de 28.08.2006, fapt juridic în sens restrans, pe care i l-a imputat I.G.P.R. prin emiterea titlului executoriu, a Deciziei de imputare nr._ din 14.02.2014, nu a luat naștere un raport juridic de drept fiscal material, astfel că raportul juridic de drept fiscal procesual este lipsit de fundamentul său esențial, toate actele de executare ce decurg din drepturile procesuale ale statului fiind lovite de nulitate.
Raportul juridic de drept fiscal material, deși are o existență independentă, el are la baza un act juridic sau un fapt juridic în sens restrâns care, prin producerea efectelor sale, constituie baza de impunere pentru obligatiile și creanțele fiscale. Conform dispozitiilor art. 23 alin.1 din Codul de procedura fiscală, odată constituită baza de impunere (deci, odata ce s-a înfaptuit actul juridic sau faptul juridic prevazut de lege) iau naștere drepturile și obligatiile fiscale, adică raportul juridic de drept fiscal material.
Cu titlu de exemplu, actele juridice care pot constitui baza de impunere pentru existența raportului juridic de drept fiscal material pot fi: 1) dobândirea prin cumpărare a unui bun imobil sau a unui autoturism – constituie baza de impunere pentru impozitul pe terenuri, cladiri, autoturisme; 2) realizarea de venituri în temeiul unui contract de munca – constituie baza de impunere pentru impozitul pe venituri din salarii; 3) realizarea de venituri din operatiuni la bursa – constituie baza de impunere pentru impozitul pe venituri din activități independente, exemplele putând continua.
In ce privește faptele juridice în sens restrâns care pot constitui baza de impunere pentru un raport juridic de drept fiscal material, și acestea sunt prevazute expres de lege. Cu titlu de exemplu, indică săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană, în acest caz amenda penală, potrivit art. 425 alin.3 din Codul de procedura penala anterior constituind o creanță fiscală (dispozitiile procesual penale sunt exprese); același lucru poate fi constatat si în cazul amenzilor contraventionale, art. 39 alin.3 din OG 2/2001 prevăzând în mod expres că “ executarea se face în condițiile prevazute de dispozițiile legale privind executarea silită a creanțelor fiscale”.
Problema care se pune în prezenta cauza, este aceea că faptul juridic în sens restrâns al neexecutarii obligatiilor unui contract, respectiv ale angajamentului nr._ din data de 28.08.2006, nu este un fapt juridic în sens restrans care sa fie prevazut în mod expres de vreo dispozitie legală ca fiind baza de impunere care să constituie fundamentul unui raport juridic de drept fiscal material, în condițiile în care OG 121/1998 are în vedere numai răspunderea civila delictuală și numai sfera de aplicare pe care a precizat-o.
Pentru considerentele aratate, organele care au emis titlul executoriu trebuiau sa aplice prevederile art. 51 din aceasta ordonanata, nerespectarea unui contract civil nefiind un fapt juridic prevazut de OG 121/1998 (asa cum au considerat și alte instanțe de judecată în hotărârile anexate la dosarul cauzei) și nu pe cele ale art. 47, neexistând în cauză o creanță de natură fiscală, litigiul dintre contestatoare și I.G.P.R. fiind unul de drept civil ce decurge din pretinsa neexecutare a unui contract de scolarizare.
De altfel, dispozitiile art. 47 din OG 121/1998 nu sunt de natură să stabilească natura juridică fiscală a creanței rezultate din neexecutarea unui contract civil.
In sustinerea celor mai sus afirmate, precizează că a considera că neexecutarea acestui contract civil ar reprezenta baza de impunere pentru nașterea unui raport juridic fiscal de drept material, încalcă și principiul certitudinii impunerii prevazut de art. 3 lit. b din Codul Fiscal (principiu de generala aplicare în Dreptul Fiscal R. așa cum rezultă din coroborarea cu art. 1 alin. 3 din Codul fiscal), potrivit caruia creanțele fiscale trebuie să se bazeze pe “certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care sa nu conducă la interpretări arbitrare […]”, ceea ce nu poate fi considerat că reprezintă scopul OG 121/1998 care îți indică la articolele precizate anterior sfera strictă de aplicare.
In realitate, problema care a facut ca instanțele judecătorești și ANAF, prin Directia Legislatie și Proceduri Fiscale, ca și prin cele două directii judetene ale caror decizii sunt atasate la dosarul cauzei, să aprecieze în mod corect cu privire la natura juridică civilă a creanței pe care o pretinde în cazul de față I.G.P.R. fata de contestatoare, este aceea a deturnarii de catre instituțiile care angajeză absolvenți ai Academiei de Poliție, a OG 121/1998 de la sfera ei limitată și strictă de aplicare, refuzând să facă aplicarea dispozitiilor art. 51 din acest act normativ, asa cum în mod corect au apreciat și celelalte instanțe de judecată.
Precizează că în cazul în care s-ar aplica procedura specială a OG 121/1998 pentru nerespectarea unor contracte civile și s-ar aplica art. 47 din acest act normativ, s-ar ajunge la o situatie inechitabila în materia executarii silite care nu se poate desfășura dupa normele speciale prevazute de OG 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu dobanzile, majorarile și penalitatile prevazute de acest act normativ, ci se poate desfățura numai în condițiile dreptului comun prevazute de Codul de procedură civilă.
Susține că creanța constatată în titlul executoriu nr._, nu este scadentă, așa cum în mod eronat se precizează în acesta.
În titlul exectoriu nr._ din 29.09.2014 (fila 47) se specifică faptul că a expirat scadența/termenul de plată al obligațiilor fiscale înscrise în documentul prin care s-a stabilit si individualizat suma de plată, arătându-se totodată că acesta ar fi data de 14.02.2014.
Această prevedere din respectivul înscris este de două ori falsă: prima dată pentru că nu este vorba de o creanță fiscală, așa cum a arătat mai sus, și a doua oară pentru că nicăieri în cuprinsul titlului executoriu sau al dispozițiilor legale pe care se întemeiază acesta, respectiv O.G. nr. 121/1998, nu se precizează un anumit termen până la care ar fi obligată să achit respectiva sumă.
După cum a precizat mai sus, titlul executoriu în baza căruia a fost pornită executarea silită împotriva sa de către AJFP D. este decizia de imputare numărul_ din 14.02.2014 emisă de I.G.P.R, în cuprinsul căreia se precizează doar suma care i se impută și temeiul legal în baza căreia a fost emisă.
Pe lângă faptul că această decizie de imputare a fost emisă în temeiul unui act normativ care nu era aplicabil raporturilor juridice dintre contestatoare și I.G.P.R., în cuprinsul ei nu se precizează nici termenul până la care trebuie să achite această sumă și nici actul normativ respectiv nu prevede vreunul, adică OG 121/1998.
Așadar, data de 14.02.2014 stabilită de către AJFP D. ca dată până la care trebuia să achite suma respectivă, nu este reală, fiind probabil stabilită de către acesta având la bază prevederile art. 111 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevederi care nu sunt aplicabile, având în vedere faptul că prin decizia de imputare_ din 14.02.2014 nu se constată o creanță fiscală.
Prin urmare, AJFP D. a început executarea silită împotriva sa pentru o datorie care nu era ajunsă la scadență și din acest punct de vedere, executarea silită este nelegală.
Înscrisul denumit titlu executoriu nr._, nu are valoarea unui titlu executoriu, nu îndeplinește condițiile art. 43 din OG nr.92/2003, nefiind motivat în fapt și în drept și nu constată o creanță fiscală.
De asemenea, nu conține obiectul actului, lipsă pentru care art. 46 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede sancțiunea nulității absolute. În acest sens, precizează că mențiunea “sume din recuperarea debitelor provenite din drepturi necuvenite” nu valorează nici obiect, nici motivare în fapt sau în drept a unei creanțe fiscale.
Totodată, lipsește și temeiul legal al puterii executorii a titlului și nu este precizată natura sumei pretinse, nefiind respectate dispozițiile art. 141 alin. 4 din OG nr.92/2003.
Pretinderea faptului că art. 141 ar reprezenta temeiul legal al puterii executorii a titlului, rămâne fără efect întrucât titlul executoriu este decizia de imputare emisă de către I.G.P.R..
Singurul act care poate fi interpretat ca titlu executoriu în privința sa, cel puțin la nivel faptic, este decizia de imputare emisă ilegal de către I.G.P.R. și care poartă numărul_ din 14.02.2014.
Niciun alt înscris nu poate valora titlu executoriu pentru executarea silită a sa, mai ales că înscrisul emis de AJFP D. nu se încadrează nici în rândul actelor administrative fiscale prevăzute de art. 88 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Apreciază că la baza unei proceduri de executare silită care are aceeași cauză, nu pot sta două titluri executorii diferite, unul emis de către I.G.P.R., iar celălalt de către AJFP D., ambele pentru aceeași sumă și izvorând din același raport juridic, cu atât mai mult cu cât art. 141 din OG nr.92/2003 se referă și la titluri executorii emise de către alte autorități.
Emiterea nelegală de către AJFP D. a unui nou titlu executoriu pentru aceeași sumă și izvorând din același raport juridic ca și decizia de imputare nr._ din 14.02.2014 emisă de către I.G.P.R., dă naștere unor consecințe juridice care sunt de natură să o prejudicieze.
Astfel, stabilirea arbitrară de către AJFP D. a datei scadenței la 14.02.2014 este de natură să-i aducă prejudicii prin faptul că începând cu această dată, potrivit art.119 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, încep să curgă dobânzi și penalități de întârziere. Or, decizia de imputare nr._ din 14.02.2014 emisă de către I.G.P.R. s-a făcut în temeiul O.G. nr. 121/1998, iar potrivit art. 11 alin. 1 din acest act normativ, în cadrul răspunderii materiale, militarii sunt obligați să repare prejudiciul efectiv, nu și foloasele nerealizate de unitate, așadar nu ar datora altceva decât ce s-a stabilit prin decizia de imputare.
Pentru aceste motive, se impune anularea titlului executoriu nr._, întrucât este nelegal. Singurul temei al executării ce poate fi invocat de către AJFP D. este decizia de imputare emisă ilegal de către I.G.P.R.
Decizia de imputare nr._/14.02.2014, emisă de IGPR este netemeinică, sumele datorate fiind calculate în mod greșot, prin includerea în cheltuielile de școlarizare a unor sume fictive, reprezentând costuri de cazare pe timpul perioadelor de vacanță și practică la unitățile de poliție din teritoriu, deși în aceste perioade niciun student nu rămâne în spațiile unității de învățământ, care sunt ținute închise. Totodată, la calculul efectiv al acestor cheltuieli de școlarizare s-a avut în vedere procedura prevăzută de un ordin nepublicat în M.Of.( OMAI 1122 din 05.01.2006), ceea ce încalcă caracterul echitabil și previzibil al procedurii, dovada fiind imputarea arbitrară a unor cheltuieli care nu au fost făcute, așa cum va arăta în cele ce urmează.
La solicitarea sa de reducere a cuantumului sumei imputate cu valoarea cheltuielilor de cazare reținute în mod nelegal pentru lunile februarie, iulie, august și septembrie, aferente fiecărui an de studiu (2007, 2008, 2009, 2010), întrucât în aceste intervale nu a beneficiat efectiv de spațiile de cazare ale Academiei de Poliție „A. I. C.”, aflându-se fie în efectuarea stagiilor de practică (lunile februarie și iulie pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010) la unitățile de poliție din teritoriu, fie în vacanță (august și partial în lunile septembrie, decembrie și ianuarie aferente anilor 2007, 2008, 2009, 2010).
Comisia de soluționare a contestațiilor a susținut în hotărârea nr._/09.04.2014 (filele 33-41) că ” a avut în vedere suma cheltuielilor de întreținere ce a fost stabilită și transmisă de către Academia de Poliție A.I.C., prin adresa cu nr._ din 27.01.2014”(f. 5 din Hotărârea) și că „la stabilirea sumei reprezentând cheltuielile de cazare s-a avut în vedere nivelul cheltuielilor efectuate în acest scop de Academia de Poliție,”.(a se vedea fila nr. 4, 5 din Hotărârea menționată).
Plecând de la aceste valori furnizate la cererea Comisiei de către unitatea de învățământ s-a aplicat formula de calcul prevăzută de art. 9 din OMAI 1122 din 05.01.2006, rezultând astfel suma de 6,33 lei datorată pentru fiecare zi de școlarizare.
Ori ceea ce a contestat este chiar valoarea eronată a cheltuielilor de cazare transmisă de către Academia de Poliție A.I.C., prin adresa cu nr._ din 21.01.2014, sumă în baza căreia s-au calculat reținerile ce i-au fost imputate și de la care s-a plecat în aplicarea formulei prev. de art. 9 din OMAI 112/2006. Susține că nu a formulat obiecțiuni cu privire la modul de calcul sau cu privire la aplicarea matematică a metodei de determinare a cheltuielilor, ci pur și simplu a precizat că sumele reprezentând cheltuielile de cazare sunt reținute în mod nejustificat pentru lunile februarie, iulie, august și septembrie, aferente fiecărui an de studiu (2007, 2008, 2009, 2010), întrucât în aceste intervale nu a beneficiat efectiv de spațiile de cazare ale Academiei de Poliție „A. I. C.”, aflându-se fie în efectuarea stagiilor de practică la unitățile de poliție din teritoriu, fie în vacanță.
Reținerea nejustificată a acestor sume reiese cu claritate din tabelul detaliat, conținut în adresa cu nr._ din 21.01.2014 a Academiei de Poliției „A. I. C.”-Biroul Administrarea Patrimoniului Imobiliar, atașată la cerere, precum și din adresa cu nr._ din 27.01.2014 a aceleași instituții (fila 26), în care se arată expres că zilele de vacanță și permisiile au fost scăzute din totalul zilelor de școlarizare la stabilirea cheltuielilor privind hrănirea. Prin urmare, această operație nu a fost efectuată și în privința cheltuielilor de cazare- fila 27. (pentru dovedirea susținerilor atașează în copie adresele nr._ din 27.01.2014 și nr._ din 21.01.2014 transmise de Academia de Poliție, filele 26, respective 27).
Mai mult, Curtea Constituțională, prin decizia nr . 392 din 02 iulie 2014 vizând derularea unei proceduri de cercetare administrativă a unui polițist a arătat cu privire la nepublicarea unui ordin al ministrului MAI în M.Of. că “Asadar, se ajunge la situatia ca un aspect esential care vizeaza executarea si/sau incetarea raporturilor de serviciu sa fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, in cazul de fata, nici macar nu a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, ceea ce este de natura sa confere un caracter iluzoriu posibilitatilor autorului exceptiei de neconstitutionalitate de a se apara in mod eficient. In aceste conditii, persoana cercetata disciplinar nu cunoaste regulile dupa care se desfasoara procedura, avand in vedere ca actul administrativ nu este accesibil si deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinara trebuie sa respecte anumite cerinte de stabilitate si previzibilitate.”.
Deși în cazul său s-a derulat o procedură de cercetare administrativă (a se vedea spre exemplu procesul verbal de cercetare administrative în fază de concept, singura formă care i-a fost înaintată de MAI, atașat în xerocopie, filele 16-22) și nu o procedură disciplinară, considerentele deciziei CCR enunțate mai sus, cu privire la consecințele nepublicării unui OMAI în M.Of, sunt pe deplin valabile, mai ales că potrivit acestui OMAI nr 1122 din 05.01.2006, nepublicat s-au stabilit (arbitrar) niște cheltuieli cu privire la care, în prezent, sunt executat silit de către AJFP D..
Normele privind cercetarea administrativă de imputarea cheltuielilor de școlarizare trebuiau să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate, mai ales că prin cuantumul cheltuielilor de școlarizare (aproape 20.000 lei) și prin modalitatea de recuperare aleasă (executare de către AJFP) procedura în sine poate fi considerată una de natură penală, care necesită mult mai multe garanții prevăzute de art. 6 CEDO, printre care și o procedură accesibilă și previzibilă (a se vedea în acest sens hot Diacenco, p 55, a Curții Europene a Drepturilor Omului).
Nepublicarea OMAI 1122 din 05.01.2006 în Monitorul Oficial, coroborat cu includerea în cheltuielile de școlarizare a unor sume fictive (reprezentând costuri de cazare pe timpul vacanței) au fost de natură să ofere un caracter iluzoriu apărării sale în procedura administrativă desfășurată în fața MAI, care au răspuns mecanic că sumele au fost calculate corect, fără a face vreun demers suplimentar la Academia de Poliție când a invocat cuantumul greșit al deciziei de imputare (a se vedea hotărârea Comisiei de Soluționare a Contestațiile din cadrul IGPR filele 33-41).
Totodată, MAI nu a luat în considerare faptul că în perioada sesiunilor a fost decazarmată, deci Academia de Poliție nu a facut nicio cheltuială cu contestatoarea. Menționează că a solicitat Academiei să-i pună la dispoziție rapoartele de decazarmare însă i-a răspuns că registrele ori sunt secrete, ori sunt ținute doar numeric, nu și alfabetic, fără alte detalii (răspuns atașat la prezenta- fila 74). Acest lucru arată încă o data modalitatea superficială în care s-a efectuat cercetarea și modul arbitrar în care s-a stabilit suma la care este obligată. Menționează că poate demonstra cu martori faptul că a fost decazarmată în perioada sesiunilor, totodată consideră că o instanță independentă este în măsură, pe bază de probe, să stabilească cu exactitate dacă este cazul să plătească școlarizarea și în ce cotă, iar nu, în mod unilateral, o parte a contractului.
Pentru aceste motive apreciază că decizia de imputare este nelegală și netemeinică și în consecință acțiunea trebuie admisă astfel cum a fost formulată.
Decizia de imputare nr._/14.02.2014, emisă de IGPR este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 16 din Constituția României, revizuită, și prevederile Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportate la art. 11 și art. 20 din Constituția României, revizuită, după cum arată și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în hotărârea sa nr. 427 din 30.07.2014 (filele 75-78), într-o procedură demarată de un coleg care se află într-o situație asemănătoare, după cum va arăta în cele ce urmează:
Potrivit art. 712 C.P.C. alin. 2, care reglementează condițiile de admisibilitate ale contestației la executare: ”În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”.
Verificând aceste reguli, fie că ne raportăm la decizia de imputare nr._/14.02.2014, emisă de IGPR, fie că avem în vedere titlul executoriu emis încă o dată de AJFP D. pentru aceeași sumă, se poate observa că niciunul dintre aceste titluri nu reprezintă o hotărâre judecătorească și pentru niciunul legea nu prevede o cale procesuală specifică pentru desființare. Împotriva titlului executoriu emis de AJFP D., singura cale de atac este cea a contestației la executare, o procedură de drept comun aplicabilă în faza executării silite, cuprinsă în cartea a V a Codului de procedură civilă (procedurile speciale sunt prevăzute în cartea a VI a), iar pentru decizia de imputare emisă de IGPR există o acțiune pe calea contenciosului administrativ, care nu reprezintă altceva decât o acțiune de drept comun în materia actelor administrative cu caracter individual sau normativ, după caz-a se vedea în acest sens art. 2 din legea 554/2004, privind contenciosul administrativ care explică semnificația unor termini.
Ca atare, apreciază drept întemeiată și legală opțiunea sa de a se sprijini în acest demers juridic și de a deduce în față acestei instanțe de judecată punctul de vedere emis de către CNCD (organ specializat în identificarea, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit prevederilor OG 137/2000), care, în cadrul unei proceduri demarate de către o persoană aflată într-o situație identică și materializată în hotărârea nr. 427 din 30.07.2014 (filele 75-78), pronunțată în dosarul 280/2014 arată următoarele:
“Colegiul director consideră că petentul se află în situație comparabilă cu absolvenții promoției 2013 și cu cei care au putut părăsi structurile MAI în virtutea prevederilor OUG nr. 54/21.06.2011. Totodată petentul se află în situație comparabilă și cu persoanele care au fost numite într-o funcție publică (procurori), întrucât este auditor de justiție, diferența constând doar în faptul că nu a fost numit, ci a dat examen, ceea ce nu are relevanță privind comparabilitatea situației (imputarea cheltuielilor de școlarizare). Cunoștințele obținute la Academia de Poliție A. I. C. urmează a fi valorificate de petent într-o funcție publică (de procuror sau judecător), în interes public, astfel Statul Român, nu a făcut inutil respectivele cheltuieli de școlarizare.
Fapta de discriminare este determinate de existența unui criteriu (…)
În compartație cu persoanele numite într-o funcție publică, Colegiul director consideră că există un anume criteriu: modul în care un ofițer de poliție poate deveni magistrat: prin numire sau prin examen. Un astfel de criteriu se înscrie în categoria “precum și orice alt criteriu”, conform art. 2 alin. 1 al OG nr. 137/2000.
O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept oricare dintre cele garantate de tratate internaționale, ratificate de România sau cele prevăzute de legislația națională.
În cauza de față cuantumul cheltuielilor de judecată este de natură să atingă dreptul la proprietate. Totodată, se atinge și dreptul de liberă alegere a unei profesii.
În concluzie, imputarea cotei parte din cheltuielile de școlarizare pentru petent devenit auditor de justiție prin examen comparativ cu cei numiți în funcția de procuror, reprezintă discriminare conform prevederilor articolului 2 al OG nr. 137/2000. ”
Pentru obținerea acestui punct de vedere, s-au expus în fața CNCD o . argumente de ordin juridic, pe care înțelege să le învedereze și instanței pentru o bună înțelegere a situație discriminatorii.
Absolvenții Academiei de Poliție A.I.C., promoția 2013 exclusiv, care au promovat examenul de admitere la I. Național al Magistraturii în sesiunea organizată în vara anului 2013 și care au demisionat din structurile Ministerului Administrației și Internelor au fost exonerați de la plata cheltuielilor de școlarizare, în temeiul O.U.G 65/2013, pentru stabilirea unor măsuri privind încadrarea în limita alocată cheltuielilor de personal din Ministerul Afacerilor Interne pentru anul 2013, din data de 26.06.2013, publicată în Monitorul Oficial a României, nr. 386 din 28.06.2013.
În trecut, într-o situație similară și urmărind scopuri identice (atenuarea efectelor crizei economice și protejarea bugetului de stat) statul a înțeles să nu creeze deosebiri nejustificate de tratament, între persoane aflate în slujba M.A.I și care au părăsit acest minister asemeni contestatoarei. Astfel OUG 54/21.06.2011 modificata prin Legea nr.234/2011, pentru stabilirea unor măsuri privind încadrarea în limita alocată cheltuielilor de personal din Ministerul Administrației și Internelor pentru anul 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 21.06.2011, a exonerat de la plata cheltuielilor de școlarizare pe toți absolvenții Academiei de Poliție, fără absolut nici o deosebire, care în perioada vizată, și-au încetat raporturile de serviciu cu acest din urmă minister.
Pe de altă parte, pentru ofițerii de poliție judiciară care au absolvit Facultatea de D. în cadrul Academiei de Poliție și au împlinit în specialitate 5 ani vechime, așa cum cer dispozițiile art. 33 alin. 2 din Legea 303/2004, fără să profeseze însă în Ministerul Afacerilor Interne întreaga perioadă de 10 ani potrivit contractelor de școlarizare (angajamentelor încheiate), nu se emit decizii de imputare întrucât se consideră că aceștia sunt numiți direct în altă funcție publică și sunt incidente prevederile art. 69 alin.1 lit. e din Legea 360/2002.
Prin imputarea cheltuielilor de școlarizare în mod diferențiat (absolvenții Academiei de Poliție, promoțiile 2011, 2013 și cei admiși pe locuri directe după 5 ani vechime, care au demisionat, au fost exonerați de la plata cheltuielilor de școlarizare) consideră că se creează o situație discriminatorie, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituția României, revizuită, și prevederile Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 și art. 20 din Constituția României, revizuită.
Inechitatea creată este cu atât mai evidentă cu cât rațiunea pentru care au fost adoptate OUG 65/2013 și OUG 54/2011 a fost atenuarea efectelor crizei economice asupra sistemului bugetar(...), urmărindu-se printre altele evitarea situațiilor în care MAI ar fi pus în imposibilitatea de a acorda salariile angajaților săi.
În cauza B. contra Romaniei, prin Hotărârea din 06.12.2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există discriminare prin excluderea unei persoane de la aplicarea unei legi, în mod nejustificat. Totodată, la paragraful 59, Curtea a stabilit cu putere de lege că „o distincție este discriminatorie dacă este lipsită de orice justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Prin urmare, pentru incidența prevederilor Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar să existe o diferență de tratament și să nu existe o justificare obiectivă și rezonabilă a acestei diferențe de tratament.
În analiza primei condiții, respectiv, existența unei diferențe de tratament, trebuie realizată o comparație între două persoane aflate în situații echivalente, în concret fiind vorba de persoana sa și o persoană ipotetică, aparținând unei categorii aflate în aceeași situație.
Categoriile de persoane aflate într-o situație echivalentă și pentru care Ministerul Administrației și Internelor nu face aplicarea dispozițiilor OG 121/1998-temeiul de drept al imputării cheltuielilor de școlarizare-sunt promoțiile 2011, 2013 și cei admiși pe loc direct în magistratură, rezultând astfel, în mod cert o diferență de tratament, prin aplicarea unui regim diferențiat, deși toți sa-au obligat la plata cheltuielilor de școlarizare, în situația părăsirii M.A.I., mai devreme de 10 ani, cutuma la nivelul acestei unități de învățământ, fiind încheierea unor angajamente cu candidații declarați admiși la examenul de admitere.
Problema care se pune este că această diferențiere de tratament este lipsită de orice justificare, sau cel puțin apare ca disproporționată, în raport cu scopul urmărit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa (Hot. B. c. Ro., Hot. Luczak împotriva Poloniei-Dosar nr._/01, Hotărâre - 27.11.2007 [Secția a IV-a]), a statuat expres că discriminarea poate rezulta și din lege(contrar răspunsului pe care înțelege MAI să-l abordeze-filele 79-80), mai precis prin excluderea nejustificată a unor categorii de persoane de la aplicarea ei - situație în care că mă regăsesc.
Tragerea sa la răspundere conform procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998 contravine dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 CEDO, motiv pentru care se impune admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Tragerea sa la răspundere conform procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor este contrară art. 1 din Protocolul 1 CEDO.
Având în vedere toate aceste motive, lipsa unui raport juridic fiscal care să dea naștere sumei pretinse și nelegalitatea evidentă a titlului în baza căruia a fost concepută executarea silită (decizia de imputare numărul_/14.02.2014 a I.G.P.R.), solicită să se dispună conform capetelor de cerere.
8. Referitor la capătul de cerere privind acordarea ajutorului public judiciar, arată că nu poate suporta costurile unui proces, având în vedere că bursa obținută, ca auditor de justițe, de altfel singurul său venit, este de 1530 lei (media din ultimele 2 luni, fila 82). În aprecierea acestui petit, solicită să se aibă în vedere că este obligată să își asigure singură chiria și întreținerea în București (localitatea unde a fost repartizată pentru a efectua stagiul de practică pentru anul al doilea), iar, cel mai important lucru care o aduce în situația de a nu putea face față cheltuielilor judiciare îl reprezintă o datorie bancară pe care o suportă lunar în valoare de 780 lei, conform înscrisului doveditor anexat la prezenta fila nr. 83.
Menționează că se încadrează în condițiile stabilite de OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.
Declară pe proprie răspundere că nu a beneficiat de această facilitate niciodată.
Astfel, este respectat și art. 7 din OUG nr. 51/2008, nebeneficiind de ajutor public judiciar niciodată, nu numai în ultimul an.
De asemenea, este îndeplinită și condiția înscrisă în art. 8 alin. 2 coroborat cu art. 9 din OUG nr. 51/2008, având în vedere că are sub 800 lei venitul net lunar în ultimele 2 luni dinaintea prezentei cereri, venit calculat conform art. 9, adică prin luare în considerare a bursei, dar și a sumelor datorate în mod periodic (chirie, înteținere, batoria la BT T. în valoare de 780 lei).
Pentru toate aceste motive costul procesului este de natură să îi limiteze efectiv accesul la justiție.
Forma ajutorului public judiciar pe care o solicită este cea prevăzută de art. 6 lit. d, prin raportare la art. 8 alin 3 din OUG 51/2008, respectiv reducerea de la plata taxelor judiciare de timbru (în proporție de 50% conform art. 8 alin. 2 din OUG nr. 51/2008), iar, în subsidiar, dacă nu se consideră susținută obiectiv cererea sa (deși este dovedită prin actele depuse), solicită să se dispună eșalonarea plății.
În drept, își întemeiază contestația pe dispozițiile art. 711 și următoarele din Codul de procedură Civilă, art. 172 alin.1 și 3 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 173 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rap. la art. 43 și art. 46 din același act normativ, precum și la dispozițiile art. 51 din OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri certificate prin semnătură de către aceasta pentru conformitate cu originalul și martori.
Probe și mijloace de probă:înscrisuri pe care le depune la dosar; 1. C. după decizia de imputare nr._ din 14.02.2014 emisă de IGPR (filele 12-14); 2. C. după ordinul ministrului afacerilor interne nr II / 5291/12.12.2013 (fila 15); 3. Proces-verbal de cercetare administrative în fază de concept (filele 16-22); 4. C. după angajamentul nr._ / 28.08.2006 (fila 24); 5. C. HOTĂRÂRE nr._ din 09.04.2014 a IGPR, oferit pentru prima contestare a subsemnatei împotriva deciziei de imputare (filele 33-41). 6. C. adresă nr._ (fila 26) 7. C. adresă nr._ din 21.01.2014 (fila 27) 8. C. a Hotărârii nr. 69/27.06.2014 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, hotărâre prin care a rămas definitivă decizia de imputare la nivelul IGPR (42-46). 9. C. după înscrisul emis de către AJFP D., denumit titlu executoriu nr. nr._, ce mi-a fost comunicat odată cu somația (fila 47); 10. C. după somația AJFP D. nr. /16/_ /_ din data de 29.09.2014, ce mi-a fost comunicată la data de 14.10.2014 (fila 48); 11. C. după hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr.7383/2004 având ca obiect contestație la executare într-o cauză asemănătoare (filele 49-51); 12. C. de pe hotararea pronuntata de Judecătoria Dragășani în dosarul nr._ (filele 52-55) 13. C. de pe hotararea nr. 3794 pronuntata de Judecătoria G. în dosarul nr._ (filele 85-86) 14. C. după decizia nr. 44/14.05.2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Tulcea (filele 61-63); 15. C. de pe hotararea pronuntata de Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr._ (filele 56-60) 16. C. sentință civilă nr. 469/C./2013 a Judecătoriei G. (filele 64-71) 17. Judecătoria Sectorului 3 Jurisprudență (filele 72-73)18. C. Adresă nr._ din 15.04.2014 privind registrele pentru hrană și cazare (fila 74) 18. C. Hotărâre nr 427 din 30.07.2014 a CNCD (filele 75-78) 19. C. adresă nr. 2399/28.01.2014 a MAI prin care susține că nu poate exista discriminare izvorâtă din lege contrar Hot. B. ctr. Rom (filele 79-80) 20. C. nr. înregistrare a petiției mele la CNCD (fila 81) 21. C. adeverință venit nr. 5347 din 20 octombrie 2014 (fila 82) 22. C. desfășurător rate credit BT T. prin care se atestă că am o datorie lunară pentru încă 3 ani în valoare de 780 lei (fila 83) 23. C. plic pe care se află ștampila cu data comunicării somației și a titlului executoriu de către AJFP D. și anume 15.10.2014 (fila 84). 24. Adresa nr._ din 20.01.2014 (fila 85).
Solicită proba cu martori prin care tinde să dovedească faptul că nu a locuit în cadrul Academiei de Poliție întreaga perioadă pentru care i se cere plata cheltuielilor și nu a beneficiat de hrana invocată. 1. R. V., inspector de poliție, cu domiciliul în ., ap. 10, ., T. M., Teleorman. 2. I. M. M., inspector de poliție, cu domiciliul în .. 36.
În baza art. 411 alin. 1, pct. 2, teza finală din C.proc.civ. solicită judecata în lipsă.
La data de 11.12.2014 intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. a formulat întâmpinare solicitând pentru motivele de fapt și de drept invocate mai jos, respingerea, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată a contestației la executare, cu consecința menținerii titlului executoriu nr._/29.09.2014 și a somației nr._/29.09.2014 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., a executării silite efectuate de autoritatea fiscală.
Solicită respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea autorității fiscale la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, prin Decizia de imputare nr._/14.02.2014, în sarcina lui S. C. s-a stabilit suma de 19.930,92 lei reprezentând diferența din totalul cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării pe care Academia de Poliție „A. loan C.” le-a suportat și cota parte din acestea corespunzătoare perioadei lucrate în Ministerul Afacerilor Interne, până la data de 12.12.2013, în urma încetării raporturilor de serviciu, la cererea acesteia.
Decizia de imputare nr._/14.02.2014 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române a fost înmânată lui S. C. la data de 27.02.2014, care a semnat de primire, dată de la care decizia de imputare a devenit titlu executoriu conform art. 25 alin. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și art. 75 alin. 3 și art. 88 alin. 1 lit. a) din Instrucțiunile nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne.
Căile de atac împotriva Deciziei de imputare nr._/14.02.2014 sunt prevăzute la Capitolul 4, art. 30-43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și la art. 95-126 din Instrucțiunile nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne.
Împotriva deciziei de imputare S. C. a formulat contestație ce a fost respinsă prin Hotărârea nr._/09.04.2014 emisă de Inspectoratul General al Politiei Române - Comisia de Soluționare a Contestatiilor.
Împotriva Hotărârii nr._/09.04.2014 S. C. a formulat plângere ce a fost respinsă prin Hotărârea nr. 69/27.06.2014 a Ministerului Afacerilor Interne
Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.
Învederează că, până la data formulării prezentei întâmpinări, autoritatea fiscală nu a fost înștiințată de existența vreunui dosar pe rolul instanțelor de judecată referitor la Decizia de imputare nr._/14.02.2014, la Hotărârea nr._/09.04.2014 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Comisia de Soluționare a Contestațiilor și la Hotărârea nr. 69/27.06.2014 a Ministerului Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.
Totodată autoritatea fiscală nu a fost înștiințată de existența vreunei hotărâri de suspendare a executării deciziei de imputare date de comandații sau șefii unităților ori comisiile de soluționare a contestațiilor, plângerilor, respectiv, de existența vreunei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus suspendarea executării deciziei de imputare.
Actul administrativ, în speță, decizia de imputare, până la desființarea definitivă, se bucură de prezumția de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și veridicitate. Principiul legalității actului administrativ presupune, pe de o parte ca autoritățile administrative să nu încalce legea, iar, pe de altă parte, ca deciziile lor să se întemeieze pe lege, respectarea acestor exigențe trebuind să fie în mod efectiv asigurată. Prezumția de autenticitate reprezintă trăsătura actului administrativ care prezumă calitatea actului de a fi emis de organul evocat, prin forma sa exterioară (semnături, ștampilă, antet, etc.). Prezumția de veridicitate exprimă calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului, de a corespunde, prin fondul său, întru-totul voinței autorității publice emitente.
Actul administrativ este emis în realizarea puterii publice, trăsătură care generează obligativitatea și executarea sa din oficiu. Astfel, actul administrativ are forță executorie. A nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.
Solicită să se observe că cea mai mare parte din pledoaria din cuprinsul contestației la executare vizează în realitate corectitudinea și legalitatea Deciziei de imputare nr._/14.02.2014 emisă de Inspectoratul Generală al Poliției Române.
Pentru contestarea deciziei de imputare S. C. avea/are la dispoziție o procedură prealabilă reglementată de O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și de Instrucțiunile nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne și una în fața instanței de contencios administrativ și fiscal.
În ceea ce privește instanța judecătorească competentă să soluționeze contestația formulată împotriva actului administrativ și a hotărârilor emise în procedura prealabilă, art. 10 din legea contenciosului administrativ și anume, Legea nr. 554/2004, stabilește că, competența aparține tribunalelor administrativ- fiscale, respectiv, secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel în funcție de instituția sau autoritatea de la care emană actul atacat și în funcție de cuantumul sumei stabilite prin acesta. Instanțele competente sunt, potrivit prevederilor art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele care judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, curțile de apel judecând, conform art. 96 pct. 1 C.proc.civ., în primă instanță, „cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale.”
În ceea ce privește competența teritorială, noua lege a contenciosului administrativ lasă la latitudinea reclamantului dreptul de a sesiza instanța de la domiciliul său ori pe cea de la domiciliul pârâtului.
Conform art. 172 alin. 1 si 3 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare: „Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii” si „Contestația poate fi făcută si împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdictional si dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”
Prin urmare, legiuitorul a condiționat posibilitatea utilizării apărărilor de fond pe calea contestației la executare de inexistența unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora acestea să poată fi invocate.
În sensul celor arătate mai sus a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție pronunțând decizia nr. XIV/05.02.2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 733/30.10.2007: „în aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu completările și modificările ulterioare (în prezent, art. 172 alin. 4 - subl. n.) stabilesc: Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță de judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de Iepe. ”
Or, întrucât pentru contestarea deciziei de imputare este prevăzută o procedură prealabilă și una judiciară la instanța de contencios administrativ și fiscal, proceduri de care S. C. a uzat, consideră că reclamanta nu poate invoca apărări de fond în cadrul prezentei contestații la executare, care aduc în discuție validitatea în fond a actului la care a făcut referire mai sus, iar instanța nu se poate pronunța asupra acestuia, întrucât și-ar depăși competenta.
Era și este inadmisibilă discutarea valabilității deciziei de imputare în procedura contestației la executare împotriva titlului executoriu și a somației emise pentru punerea în executare a deciziei de imputare, în condițiile în care acest act beneficiază de proceduri speciale de contestare.
Concluzionând, în raport de cele invocate mai sus, consideră că Judecătoria C. nu este abilitată de lege să analizeze apărările care vizează legalitatea și temeinicia Deciziei de imputare nr._/14.02.2014 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române și întrucât prezenta contestație la executare se întemeiază și pe astfel de apărări, solicită respingerea ca inadmisibilă.
Referitor la contestația de executare propriu-zisă, învederează următoarele:
Având în vedere prevederile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, Inspectoratul de Poliție al jud. D. - Financiar, alăturat adresei nr._/01.08.2014, a înaintat dosarul privind pe S. C. la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. unde a fost înregistrat sub nr. CV16399/04.08.2014 și redirecționat la autoritatea fiscală competentă, în speță, Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., unde a fost înregistrat sub nr. DJ333563/04.08.2014.
Primind dosarul și constatând că suma de 19.930,92 lei determinată în sarcina lui S. C. nu este desființată, neexistând nici hotărâre de suspendare a executării deciziei de imputare dată de organele competente, iar debitoarea deși încunoștințată despre datorie, nu a procedat la achitarea acesteia și fiind în posesia unui titlu executoriu, organele de executare din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice D. au declanșat procedura de executare silită în temeiul O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. a emis somația nr._/29.09.2014, la care a fost atașat Titlu executoriu nr._/29.09.2014, acte înaintate cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, corespondența fiind primită ia data de 14.10.2014, de tatăl debitoarei.
Somația nr._/29.09.2014 a fost emisă în baza art. 145 din actul normativ mai sus indicat care statuează că: „Executare silită începe prin comunicarea somației”.
Titlu executoriu nr._/29.09.2014 a fost emis în temeiul art. 141 alin. 1 și alin. 11 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Somația nr._/29.09.2014 și Titlu executoriu nr._/29.09.2014 au fost emise în condițiile O.M.F.P. nr. 1107/2012 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative și procedurale, fiind valabile fără semnătura și ștampila organului emitent, astfel cum este stipulat expres la art. 1 din ordinul sus-menționat.
Ulterior emiterii și comunicării somației prin corespondență, Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. a emis, în temeiul art. 149 alin. 11 și alin. 12 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, următoarea adresă de în ființare a popririi asupra disponibilităților bănești: nr._/17.11.2014 către B. T. S.A. pentru suma de 19.931 lei, primită la data de 28.11.2014 iar având în vedere prevederile art. 140 și în temeiul art. 149 alin. 5 din actul normativ mai sus indicat, adresă de înființare a popririi nr._/17.11.2014 către I. Național al Magistraturii primită la data de 28.11.2014.
Totodată despre măsura de executare silită prin poprire a fost înștiințată și debitoarea la data de 20.11.2014.
Având în vedere cele invocate mai sus, consideră că S. C. nu a arătat și nici nu a probat în vreun fel în ce măsură este prejudiciată („vătămată”) prin actele de executare silită la care a făcut referire în prezenta întâmpinare (somație, titlu executoriu, adrese de înființare a popririi).
Or, potrivit art. 711 alin. 1 C.proc.civ. (cu care se completează Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările si completările ulterioare - art. 2 alin.
3), arătăm că legiuitorul reglementând procedura contestației la executare impune obligatia ca partea interesată să dovedească vătămarea produsă prin actele emise, actele să fie întocmite cu nerespectarea prevederilor legale, iar în speța dedusă judecății nu s-a probat existenta acestei vătămări și/sau încălcarea textelor de lege incidente, ceea ce contravine art. 249 C.proc.civ.
În consecință, având în vedere motivele de fapt și de drept arătate mai sus, solicită respingerea, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată a contestației la executare, cu consecința menținerii Titlului executoriu nr._/29.09.2014 și a somației nr.._/29.09.2014.
În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, consideră că este neîntemeiată, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. 1 C.proc.civ..
Nu pot fi reținute în sarcina autorității fiscale aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, iar actele
a căror anulare se solicită sunt temeinic și legal emise.
Mai mult, în situația admiterii contestației la executare devine incident art. 45 alin. 1 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Dacă totuși se apreciază că au fost efectuate pe parcursul judecății și sunt dovedite astfel cum impune art. 452 C.proc.civ., fiind datorate de autoritatea fiscală, la stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, solicită ca instanța să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ. Textul menționat consacră posibilitatea instanței să aprecieze asupra cheltuielilor de judecată avansate și solicitate într-o cauză de părți, o asemenea interpretare fiind în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia în discuție.
Solicită respingerea probei cu martori, întrucât se tinde a lămuri aspecte privind legalitatea și temeinicia Deciziei de impunere nr._/14.02.2014.
Depune, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, în dublu exemplar actele din dosarul de executare existente la momentul întocmirii prezentei întâmpinări: Decizia de imputare nr._/14.02.2014 + dovada de comunicare, Hotărârea nr. 69/27.06.2014,adresa nr._/01.08.2014 de înaintare deciziei de imputare către autoritatea fiscală, somația nr._/29.09.2014 și Titlu executoriu nr._/29.09.2014 + confirmare de primire, adresele de înființare a popririi asupra disponibilităților bănești nr._/17.11.2014 către B. T. și I. Național al Magistraturii + confirmări de primire,
adresă înștiințare poprire nr._/17.11.2014 + confirmare primire.
În conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. 3 C.proc.civ., solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Prin precizarea depusă la data de11.12.2014, contestatoarea a solicitat daune morale în valoare de 2.000 lei de la AJPF D. pentru toate neplăcerile provocate din cauza faptului că a emis în mod nelegal titlul de executare nr. 16/_ /_, dar mai ales că a pus în executare, deja, procedura de poprire împotriva venitului său în întregime, astfel că, în data de 10.12.2014, a fost pusă în postura absolut înjositoare de a nu putea să își asume datoriile curente pe care le are față de terțe persoane (plată chirie în București, unde locuiește în prezent, efectuând stagiul de practică la Judecătoria Sectorului 2 București, plată curent, plată gaze, plată telefon), desființarea popririi din dosarul de executare nr._ din 17.11.2014 (atașată în copie), cu restituirea sumelor poprite in data de 10.12.2014 si a celor care vor fi retinute pe viitor.
La data de 21.01.2015, terțul poprit B. T. SA a formulat întâmpinare solicitând ca instanța să analizeze temeinicia contestației pe baza probatoriului care va fi administrat în cauză, învederând faptul că și-a îndeplinit toate obligațiile aflate în sarcina sa în calitate de terț poprit.
Prin încheierea de ședință din 22.01.2015, instanța a încuviințat pentru contestatore ajutorul public sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbruîn cuantum de 1000 lei.
La data de 02.03.2015 contestatoarea a învederat că renunță la daunele morale solicitate.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
În dosarul de executare nr. 16/_ /_ al intimatei Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. în baza titlului executoriu nr._/29.09.2014 s-a declanșat executarea silită împotriva contestatoarei S. C. întocmindu-se diverse acte de executare (titlu executoriu, somații, înființare poprire). Așa cum a susținut, intimata a pornit executarea silită ca urmare a comunicării deciziei de imputare nr._/14.02.2014 emisă de M.A.I. - IGPR, în cuprinsul căreia se precizează că numitei S. C. i se impută suma de_,92 lei lei, cu titlu de despăgubiri.
În titlul executoriu nr._/29.09.2014, emis de intimată, se specifică faptul că a expirat scadența/termenul de plată al obligațiilor fiscale înscrise în documentul prin care s-a stabilit sau individualizat suma de plată. Se menționează la rubrica „natura obligației fiscale” că este vorba despre sume din recuperarea debitelor provenite din drepturi necuvenite, iar cuantumul sumei datorate este de_ lei.
Contestatoarea a criticat titlul executoriu și actele de executare și sub aspectul formei dar și pentru aspecte de fond. Principala critică, care este esențială în cauză, se referă la caracterul obligației care face obiectul executării, respectiv dacă reprezintă sau nu o creanță fiscală.
Suma reprezentând cheltuieli de școlarizare nu reprezintă o creanță fiscală în înțelesul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât nu rezultă din raporturile de drept material fiscal și nici o obligație fiscală a contestatoarei, așa cum aceste obligații sunt definite de art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În ceea ce privește cheltuielile de școlarizare nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, act normativ cu caracter special, astfel încât creanța pe care o poate pretinde Ministerul Administrației și Internelor nu rezultă dintr-un raport de drept fiscal, ci dintr-un contract (denumit angajament), în care nu este stabilit cuantumul creanței, ci numai obligația restituirii unor sume ce vor fi calculate în cazul nerespectării termenului de 10 ani în serviciul Ministerului Administrației și Internelor.
Ori, potrivit art. 21 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 ,,din raporturile de drept material fiscal rezultă atât conținutul cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate”. De asemenea, ,,dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează” (art. 23 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003).
În cazul de față, drepturile și obligațiile contestatoarei s-au născut printr-un contract încheiat în anul 2006, după admiterea în Academia de Poliție și nu aveau nicidecum caracter fiscal. Drepturile contestatoarei constau în a i se asigura întreținere pe timpul școlarizării, iar obligația corelativă consta în prestarea unei activități salariate în cadrul Ministerului Internelor, timp de 10 ani după absolvire. Raportul juridic astfel născut în anul 2006 este unul de drept civil, drepturile și obligațiile se alcătuiesc conținutul acesteia putând fi valorificate în condițiile dreptului comun.
Astfel, instanța reține că răspunderea materială, așa cum este prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, act normativ ce conține norme speciale în materia răspunderii militarilor, reprezintă o formă a răspunderii juridice care constă în obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege, prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor, fiind o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat/miliar.
Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 prevăd un regim special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2, atunci când militarii au provocat, din vina lor, pagube în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, precum și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu. Ea este așadar tot o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat/militar. Deosebirile dintre aceste două forme de răspundere juridică rezidă numai în aceea că răspunderea materială este o răspundere limitată, privind doar daunele efective, nu și foloasele nerealizate.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998 se stabilește semnificația termenului „militar”, în sensul acestei ordonanțe, și anume: militari în termen, militari cu termen redus, rezervișți concentrați sau mobilizați, elevi și studenți ai instituțiilor militare de învățământ, militari angajați pe bază de contract și cadre militare.
Prin raportare la dispozițiile art. 12-17 din O.G. nr. 121/1998, care detaliază condițiile angajării răspunderii materiale, și categoriile de militari cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv, în sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceștia în propria gestiune, în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează și echilibrează bunuri materiale și valori, fără a avea calitatea de gestionari în înțelesul legii, în sarcina comandanților sau șefilor unităților, în situații legate de gestionarea bunurilor și valorilor unităților, în sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situații decât cele prevăzute la art. 6 alin. 1, în sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracțiune, precum și în cazul pierderii și degradării bunurilor, ca urmare a folosirii lor în procesul pregătirii pentru lipsă sau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în situația pagubelor produse de militari în termen, militarii cu termen redus, elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ și de elevii liceelor militare, instanța apreciază că răspunderea contestatoarei nu este angajată în temeiul acestui act normativ.
În consecință, nu sunt aplicabile în speță nici dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care atunci când militarii sunt trecuți în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajați încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unități militare, unitățile militare care au în evidență debite din imputații definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare pe raza cărora domiciliază debitorii.
În alte situații decât cele special prevăzute de O.G. nr. 121/1998, menționate mai sus, devin incidente dispozițiile art. 51 din Ordonanță, conform cărora „în situațiile neprevăzute de prezența ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile”.
Se apreciază că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, opinia exprimată de Direcția Generală Legislație și Proceduri Fiscale din cadrul A.N.A.F., în sensul că: ,,sumele reprezentând cheltuieli de școlarizare imputate prin decizii emise conform legii, nu au natura juridică a unor creanțe fiscale, ci reprezintă restituiri/recuperări de credite bugetare având natura juridică a acestora, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 16 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și se supun regulilor stabilite prin această lege și nu celor prevăzute de Codul de procedură fiscală”, este cea corectă.
Celelalte critici formulate de contestatoare nu vor mai fi analizate, fiind esențială aprecierea că nu suntem în prezența unei creanțe fiscale, ceea ce atrage nulitatea titlului și a tuturor actelor de executare, indiferent de forma și eventualele vicii ale acestora.
Apărările intimatei în sensul că somațiile au fost încheiate conform Codului de procedură fiscală și că hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din MAI este definitivă nu au relevanță în ceea ce privește aprecierea creanței ca fiind sau nu o creanță fiscală.
Cu privire la inadmisibilitatea contestației la executare, invocată de intimată instanța reține următoarele:
Intimata precizează că pentru contestarea deciziei de imputare exista o altă procedură prevăzută de lege, nici aceasta nu poate fi reținută de instanță ca fiind întemeiată. Astfel, contestatoarea a formulat prezenta contestație la executare împotriva titlului executoriu nr._/29.09.2014 și a tuturor actelor de executare din dosarul de executare nr. 16/_ /_ al intimatei, conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, și nu împotriva deciziei de imputare.
Instanța retine ca pentru titlul executoriu nr._/29.09.2014 emis de intimată, care face obiectul prezentei contestații, nu este prevăzută altă procedură pentru contestarea lui, astfel încât contestația de față este admisibilă conform dispozițiilor Codului de procedură civilă și Codului de procedură fiscală.
Astfel, instanța concluzionează că suma reprezentând cheltuieli de școlarizare, nedecurgând din raporturi de drept material fiscal, nu reprezintă o creanță fiscală în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, și nici o obligație fiscală, așa cum este definită de art. 22 din același act normativ.
Drepturile și obligațiile contestatoarei născute prin contractul încheiat după admiterea la Academia de Poliție, nu au caracter fiscal, ci reprezintă drepturi și obligații de natură civilă, supuse dreptului comun.
Astfel fiind, instanța constată că executarea silită trebuia făcută în una din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, norma generală în materie, iar nu în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare silită a creanțelor bugetare care vizează creanțe constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice.
Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor legale sus-menționate, constatând că executarea silită începută împotriva contestatoarei este nelegală și nu are ca temei o creanță fiscală, instanța urmează să admită contestația la executare și să dispună anularea tuturor actelor de executare silită întocmite în dosarul de executare nr./16/_ /_ al intimatei, inclusiv titlul executoriu nr._ din 29.09.2014 și somația nr._ din 29.09.2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite contestația la executare precizată de contestatoarea S. C., domiciliată în C., .. 37, județul D. în contradictoriu cu intimata ADMINISTRAȚIA JUDEȚEAMNĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., cu sediul în C., .. 2, județul D., terții popriți B. T., cu sediul în Cluj N., .. 8, județul Cluj, I. NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, sector 5, .. 53.
Anulează toate actele de executare silită întocmite în dosarul de executare nr./16/_ /_ al intimatei, inclusiv titlul executoriu nr._ din 29.09.2014 și somația nr._ din 29.09.2014.
Cu apel în 10 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 2 aprilie 2015.
Președinte, Grefier,
F. D. R.-M. B.
Red. F.D.
Tehnored. R.M.B.
6 exe. R.B. 15 Mai 2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4304/2015. Judecătoria CRAIOVA | Plângere contravenţională. Sentința nr. 4376/2015.... → |
|---|
