Plângere contravenţională. Sentința nr. 399/2015. Judecătoria GHERLA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 399/2015 pronunțată de Judecătoria GHERLA la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 399/2015
ROMÂNIA Operator de date cu caracter personal nr.3188
JUDECĂTORIA G.
JUDEȚUL C.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 399/2015
Ședința publică de la 08 Aprilie 2015
Instanța formată din:
PREȘEDINTE: C. S.
GREFIER: M. G. M.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulată de petentul A. T. în contradictoriu cu intimatul I. C., având ca obiect plângere contravențională.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă petentul personal și martorul M. R. G., lipsă fiind reprezentanții intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța procedează la identificarea martorului pe baza cărții de identitate, după care se ia o declarație acestuia, cele declarate sub prestare de jurământ potrivit art. 319 Noul Cod procedură civilă, fiind consemnate în proces verbal și atașat la dosar. (f. 21).
Petentul arată că nu mai are probe de propus în cauză.
Nemaifiind alte probe de propus în cauză, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri judiciare.
Petentul solicită admiterea plângerii așa cum a fost formulată.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin plângerea contravențională formulată și înregistrată la data de 18.08.2014 sub nr. de mai sus, împotriva procesului-verbal de contravenție . nr._/27.07.2014 întocmit de către Poliția Rutieră G. petentul A. T. a solicitat instanței să dispună anularea procesului-verbal din ca netemeinic .
În motivarea plângerii sale, petentul a arătat că s-ar fi făcut un abuz împotriva sa, iar agentul de poliție a reținut o faptă de care nu se face vinovat.
Petentul face referire la prevederile O.G. nr.2/2001.
În probațiune i-a fost atașat cererii de chemare în judecată, în xerocopie, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor și înscrisuri.
Prezentei cereri îi sunt aplicabile dispozițiile noului cod de procedură civilă.
În temeiul art.194-197 din noul cod de procedură civilă s-au parcurs etapele de regularizare și comunicare a cererii de chemare în judecată; în această etapă, intimatul I. C. a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.
În cauză au fost încuviințate, considerându-se pertinente, concludente și utile soluționării, proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar din oficiu instanța a dispus audierea martorului asistent menționat în procesul verbal de contravenție, al cărei declarații se află la dosarul cauzei. F.21
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt și în drept următoarele:
Instanța constată că este competentă, conform art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 să soluționeze prezenta plângere, prezumtiva faptă contravențională fiind săvârșită în circumscripția sa teritorială, respectiv în municipiul G. și că plângerea s-a formulat în termenul legal de 15 zile de la comunicarea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzut de art. 31 alin. 1 din OG 2/2001.
În fapt, prin procesul-verbal . nr._/27.07.2014 întocmit de către Poliția Rutieră G. petentul A. T. a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 270 lei, pentru faptul că, în data de 27.07.2014 a condus autovehiculul marca Peugeot Partner cu nr. de înmatriculare_, pe . G. și nu a purtat centura de siguranță din dotarea autovehiculului, faptă încadrată juridic în dispozițiile art. 36 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.
Procesul-verbal sus-menționat nu a fost semnat de contravenient .
În drept, potrivit dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, instanța are obligația legală de a analiza legalitatea și temeinicia procesului verbal de constatare și de a hotărî asupra sancțiunii aplicate.
Preliminar, instanța subliniază că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 183/2003, procesul verbal de contravenție se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, prezumție ce are o natură relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară. De asemenea, potrivit art. 249 C.proc. civ., obligația de administrare a probei contrare aparține contestatorului.
Principala problemă care se pune în această situație este dacă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care face referire și contestatorul în plângerea sa, este aplicabil legislației contravenționale din România, iar în cazul unei concluzii pozitive, compatibilitatea prezumției de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție precum și a răsturnării sarcinii probei cu garanțiile oferite de art. 6 din Convenție (în materie penală).
Analizând cereri formulate de persoane care au fost sancționate contravențional invocând încălcarea de către instanțele naționale a art. 6 din Convenție, prin nerespectarea garanțiilor prevăzute în acest text cu privire la „acuzațiile în materie penală”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: „Distincția între contravenții și infracțiuni existentă în legislația internă a unora dintre statele semnatare ale Convenției, nu poate avea ca efect scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a garanțiilor oferite de art. 6 din Convenție acuzațiilor în materie penală” (cauza Öztürk c. Germaniei, 21februarie 1984, paragr. 50-56);
Pentru a determina dacă o contravenție poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Convenției, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care definește fapta aparține, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura faptei și, în sfârșit, natura și gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenției (cauza Ziliberberg c. Moldovei din 1 februarie 2005, paragr. 29). Criteriile enunțate, de regulă, nu sunt analizate cumulativ, dar dacă analiza separată nu permite a se ajunge la o concluzia că acuzația este de natură penală, atunci se impune abordarea cumulativă (cauza Garyfallou c. Greciei din 22 septembrie 1998, paragr. 56)
În ipoteza în care norma legală pretins a fi fost încălcată se adresează tuturor cetățenilor și nu vizează doar o categorie de persoane cu statut special iar scopul aplicării sancțiunii este de prevenire și pedepsire, suntem în prezența unei acuzații în materie penală (cauza Ziliberberg c. Moldovei). Prin urmare, având în vedere că normele ce incriminează contravenții au o aplicabilitate generală, iar scopul acestora este acela de prevenire și pedepsire, contravențiile vor avea o natură penală. Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, dat fiind faptul că este suficient că doar unul dintre cele trei criterii să fie îndeplinit, pentru calificarea unei acuzații ca fiind de natură penală, nu mai are relevanță gradul de severitate al sancțiunii aplicate. În aceste condiții, chiar și o amendă cu un cuantum scăzut aplicată pentru săvârșirea unei contravenții, va avea natura unei sancțiuni penale (cauza Öztürk c. Germaniei).
În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, statuând că legislația contravențională din România intră sub incidența art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Deciziile 183/2003, 197/2003, 259/2003).
În aceste condiții, raportat la jurisprudența Curții de la Strasbourg precum și la cea a Curții Constituționale, instanța reține că judecarea cauzelor ce au ca obiect plângeri împotriva proceselor-verbale de contravenție trebuie să asigure garanțiile prevăzute de art. 6 (în materie penală) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Următoarea problemă care se pune este dacă legislația contravențională națională asigură garanțiile prevăzute de art. 6. Astfel, în practică s-a pus problema dacă instituirea prezumție de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție, precum și răsturnarea sarcinii probei nu are drept consecință încălcarea prezumției de nevinovăție.
Curtea Constituțională a analizat acest aspect (Decizia nr. 183/2003), raportându-se atât la dispozițiile constituționale cât și la jurisprudența Curții de la Strabsbourg, statuând că prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție. În sprijinul acestei soluții au fost aduse următoarele argumente:
1. Deși judecarea cauzei se realizează potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, legea cadru în materie contravențională, OG nr. 2/2001, prevede o . dispoziții derogatorii, care sunt de natură a asigura respectarea prezumției de nevinovăție. Astfel, art. 34 al. 1 stabilește, fără distincții, că instanța competentă să soluționeze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanță, și organul care a aplicat sancțiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.
2. Art. 34, al. 2 din ordonanță prevăd ca hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia sa fie obligatorie. „Așa fiind, și sub acest aspect, prevederile legale criticate sunt în deplin acord cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare”.
Referindu-se la natura prezumției de nevinovăție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta nu este o garanție absolută. Curtea a statuat în cauza Salabiaku c. Frantei că această garanție “nu poate fi tratata la modul absolut, ci există chiar posibilitatea admiterii sale limitate“. În aceeași cauză, referindu-se chiar la admisibilitatea prezumțiilor de fapt și de drept în cadrul unui proces penal, Curtea a statuat că “prezumțiile de fapt sau de drept operează în orice sistem de drept. Evident, în principiu, Convenția nu interzice inserarea unor asemenea prezumții în dreptul intern. Totuși, în materie penală, astfel cum s-a arătat și în cauza Vos c. Franței, prezumțiile de fapt sau de drept trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să țină cont de gravitatea situației prezumate și să păstreze o limită pentru ca dreptul de apărare să poată fi exercitat.
De asemenea, în cauza Pham Hoang c. Franța, Curtea a statuat căo astfel de prezumție nu ar trebui niciodată să se aplice în mod automat și ar trebui ca persoana supusă anchetei să aibă posibilitatea de a o ataca în instanță. Persoana în cauză ar trebui să aibă posibilitatea să folosească mijloace de probă variate sau să ofere explicații rezonabile în vederea răsturnării prezumției.
Analizând jurisprudența Curții Constituționale și a Curții de la Strasbourg, instanța reține că legislația contravențională română oferă toate garanțiile prevăzute de art. 6 (în materie penală) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și deci, nu încalcă prezumția de nevinovăție a contestatorului. Argumentele care au sta la baza acestui raționament sunt următoarele:
1. Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la acest aspect, reținând, așa cum s-a arătat, că legislația contravențională română oferă toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție, iar decizia acesteia este definitivă și obligatorie pentru instanțele judecătorești. Prin urmare, instanța reține că va fi obligată să respecte această interpretare. Singura situație în care instanța nu va fi obligată să respecte această decizie este aceea în care s-ar constata că interpretarea instanței de contencios constituțional este contrară jurisprudenței Curții de la Strasbourg. Numai că, așa cum s-a arătat, jurisprudențele celor două instanțe sunt în același sens.
2. Curtea de la Strasbourg a statuat că prezumțiile de fapt și de drept sunt compatibile cu art. 6 (în materie penală), dacă sunt îndeplinite două condiții: 1. să fie utilizate în limite rezonabile, care să țină seama de importanța mizei (pentru învinuit), precum și de garantarea dreptului la apărare; 2. acestea nu operează automat (nu sunt absolute), iar cel în defavoarea căruia operează acestea (contestatorul) are la îndemână mijloace de probă variate pentru a putea dovedi faptul că sunt neîntemeiate.
Instanța apreciază că datorită numărului mare de contravenții săvârșite, se impune sancționarea acestora printr-o procedură accelerată, fiind contrar interesului general, dar și a interesului contestatorului, ca procedura să fie exclusiv judiciară, și să se desfășoare potrivit codului de procedură penală. În aceste condiții, existența unei proceduri administrative prealabile (deosebit de rapidă și de simplă), urmate, la dorința celui sancționat, de procedura judiciară, este soluția optimă. De asemenea, procedura judiciară specială în materie contravențională asigură liberul acces la o instanță independentă și posibilitatea de administrare a oricărui mijloc de probă prevăzut de lege în vederea răsturnării prezumției de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție. În aceste condiții, dreptul la apărare al contestatorului subzistă fără îndoială. Și nu în ultimul rând, în această procedură, rolul activ al judecătorului este mult lărgit, în comparație cu reglementarea generală (art. 20 C. proc. civ.), acesta având obligația de a verifica din oficiu legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție, și de a administra în acest scop toate probele pe care le consideră necesare. În aceste condiții, se poate spune că legislația națională oferă garanții chiar superioare art. 6, din Convenție, contestatorul putând obține anularea procesului-verbal de contravenție, chiar și în urma adoptării unei poziții pur pasive.
În concluzie, instanța reține că aplicarea prezumției de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție în răspunderea contravențională instituită în legislația internă nu contravine art. 6 CEDO.
Aplicabilitatea acestei prezumții presupune însă cu necesitate existența prealabilă a unui proces-verbal de constatare a contravenției încheiat cu stricta respectare a prevederilor legale și cuprinzând mențiunile obligatorii prevăzute de art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 2/2001.
Analizând conținutul procesului-verbal sub aspectul legalității întocmirii acestuia, instanța constată că acesta cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 16 și 17 din O.G. nr. 2/2001, sub sancțiunea nulității, fiind încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, instanța reține că petentul contestă procesul-verbal de constatare a contravenției sub aspectul consemnării unei situații de fapt care nu corespunde realității.
În raport de faptul că petentul a înțeles să conteste situația de fapt reținută în procesul-verbal atacat, acesta avea obligația legală de a proba cele afirmate, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 249 cod proc.civilă, însă nu a adus nici o probă contrară celor menționate în procesul verbal.
Martorul asistent menționat în procesul verbal de contravenție de agentul constatator, a fost audiat de instanță și care a declarat că a semnat procesul verbal depus la dosar, însă nu-și amintește nimic din cele petrecute și nici nu îl cunoaște pe petent. F 21
Prin urmare, dat fiind faptul că procesul-verbal contestat se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, și nu au fost administrate probe contrare acestei prezumții, instanța reține că starea de fapt relevată de acesta corespunde realității.
Deși nu înlătură existența contravenției și vinovăția, fapta contravențională reținută în sarcina petentului constituie totuși împrejurări ce relevă un grad de pericol social redus al contravenției săvârșite, căruia trebuie să-i corespundă în plan sancționator o măsură echivalentă, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001.
Astfel, având în vedere criteriile prevăzute de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 raportate la împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, lipsa producerii unor urmări, instanța apreciază că scopul sancțiunii contravenționale poate fi atins și prin aplicarea sancțiunii avertismentului, potrivit art. 7 și art. 5 teza I din O.G. nr. 2/ 2001.
În consecință, va admite în parte plângerea formulată de A. T. împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/27.07.2014 în contradictoriu I. C. și în consecință va înlocui sancțiunea amenzii în sumă de 270 lei, aplicată petentului prin procesul verbal de contravenție, cu sancțiunea avertismentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMLE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte plângerea contravențională formulată de către petentul A. T. - B., SZEMLER F., nr. 3, ., J. B. în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul General al Poliției Române. I. C., cu sediul în localitatea C.-N., ., jud. C. și, în consecință:
Înlocuiește sancțiunea amenzii în cuantum de 270 lei, astfel cum a fost aplicată prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/27.07.2014, cu sancțiunea avertismentului.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. StănilăMatedan G. M.
Red.Dact. CS/CS/04.05.2015
Tipărit/MGM/04.05.2015/5 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 50/2015.... | Fond funciar. Sentința nr. 401/2015. Judecătoria GHERLA → |
|---|
