Pretenţii. Sentința nr. 7099/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7099/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 7099/2015
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 7099/2015
Ședința publică de la 26 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE I. Z.
Grefier L. C.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant I. M. și pe pârât B. C. ROMÂNĂ SA, având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive; restituire sumă - Lg. 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 20.04.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 06.05.2015, apoi pentru data de 20.05.2015 și ulterior pentru astăzi, 26.05.2015, când în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 08.10.2014, sub nr._, reclamantul I. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta . caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la:
- art. 2.10.a din conditiile generale din contract;
- art 9 lit c privind comisionul de administrare;
- art 9 lit f privind comisionul de urmărire riscuri;
- obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 793,80 euro, in echivalent lei la data plătii, achitata cu titlu de comision de risc, precum si la plata sumei de 141,75 euro plătita cu titlu de comision de administrare, sume calculate de la data primei anuităti si pâna la data introducerii actiunii, actualizata cu rata inflatiei, la care se adăuga dobânda legala aferenta.
Cu cheltuieli de judecată.
Astfel, cu privire la art 2.10.a din conditiile generale din contract arata ca aceasta este abuziva si este contrara clauzei din pct 5 din contract, banca rezervându-si discretionar dreptul de a modifica rata dobânzii, iar aceasta exprimare face ca clauza să fie interpretata doar in favoarea împrumutătorului. Reclamanta a arătat că, faptul că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, ceea ce reprezintă o clauză abuzivă, deoarece prevederea contractuală nu stabilește costul resurselor de creditare, nu stabilește modul în care acestea pot varia, nu se poate aprecia dacă modificare ratei dobânzii este întemeiată sau nu, pe baza unor criterii obiective, clauză care poate fi, interpretată doar în favoarea băncii.
Cu privire la comisionul de administrare arata ca acesta contravine prev art 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv prev art 4 din aceeasi lege. Mai arata ca, deși si-a exprimat nemultumirea cu privire la existenta comisionului de ris, administrare si fata de variatia aleatorie a dobânzii,i s-a comunicat ca doar doua din cele trei pot fi modificate: respectiv rata dobânzii să devina fixa si comisionul de risc să fie eliminat, precizând ca comisionul de administrare nu poate fi eliminat si, in situatia in care reclamantul nu este de acord cu mentinea lui, actul aditional nu se va mai incheia. Astfel, pârâta nu i-a explicat care ar fi acele operatiuni efectuate si in ce ar consta in moc concret activitatea de monitorizare care servesc scopului, respectiv cel al utilizării si restituirii creditului de către el. Pentru aceste motive a refuzat să incheie actul aditional cu pârâta. Atât cu privire la comisionul de administrare si urmărire riscuri nu exista in contract o definitie a acestor notiuni. Pârâta si-a incalcat obligatia de informare corecta si completa, cit si obligatia de a nu crea dezechilibre semnificative prin clauzele impuse consumatorilor. Contractul este unul preformulat de banca, standardizat, in care consumatorul nu are posibilitatea sa intervina, putind doar sa adere sau nu la el.
În drept, au fost invocate prevederile art. 194 Cod proc civ., art.4 din Legea nr.193/2000, art 3 al 1 din OUG nr 9/2000, art 969 din vechiul Cod Civil.
În susținerea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei prin înscrisuri atasate la dosar ( filele 9-20 ds).
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu art.29 lit.i din O.U.G. nr. 80/2013.
Pârâta S.C. B. C. Română S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect restituirea prestatiilor, iar pe calea cererii reconventionale a solicitat inlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispozitiile legale aplicabile, cu luarea in considerare a următoarei oferte comerciale: dobânda fixă 10,9%, mentinerea valorii procentuale a comisioanelor de administrare si urmărire riscuri, dar cu aplicarea acestora la soldul creditului, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu. A arătat că nu există de asemenea un dezechilibru al prestațiilor părților,suficient pentru a justifica existența caracterului abuziv al clauzelor.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane și dobânzi prin prisma sancțiunii aplicabile, pârâta-reclamantă a arătat că reclamanții-pârâți au solicitat modificarea unor componente din prețul Contractului de credit și restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale cu titlul de costuri aferente creditului acordat de ea.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a arătat că, contractele de credit reprezintă contracte reale, cu titlu oneros, unilaterale, cu executare succesivădin partea împrumutatului, iar anularea/modificarea/încetarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, pentru a se evita o îmbogățire fără justă cauză a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut, concluzie întărită de reglementările speciale din dreptul consumului, care prevăd o sancțiune specifică, distinctă de nulitate, care nu operează cu efect retroactiv și care, prin urmare, nu permite restabilirea situației anterioare, respectiv, încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul nulității.
Pe fondul cauzei, pârâta-reclamantă a arătat, în esență, că nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului, prevăzând în mod expres că analiza caracterului abuziv nu poate viza cuantumul prețului, modalitatea de stabilire a acestuia și nici oportunitatea/justețea prețului prin raportare la serviciile prestate, legea exceptând aceste elemente de la control ca urmare a faptului că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator, fiind principalul element pe care îl ia în calcul atunci când încheie un contract, dispoziții prin care se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că prevederile contractuale pe care reclamanții-pârâți le reclamă a fi abuzive vizează în mod direct și exclusiv elementele constitutive ale prețului contractului: dobânda și comisioanele care exprimă o componentă a costului / prețului creditului (componentă ce trebuie plătită), respectiv, contravaloarea unui serviciu prestat din partea băncii și care nu pot fi supuse controlului instanței din perspectiva pretinsului caracter abuziv, aspecte statuate de paragraful 50 din Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Kasler, C-26/13 cât și de ÎCCJ, S../27.11.2012, concluzie preluată de prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
În ceea ce privește comisioanele, pârâta-reclamantă a arătat că și în ipoteza în care s-ar susține că niciun comision nu corespunde unei obligații ce face parte din obiectul principal al contractului, acestea sunt totuși, excluse de la analiza caracterului lor abuziv, pentru că ele sunt percepute în contrapartida unor servicii reale efectuate de bancă, plățile făcute cu acest titlu având caracterul unor "remunerații" a serviciilor prestate, ori caracterul adecvat al remunerației pentru serviciile prestate de împrumutător nu poate face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13-paragraful 58 din Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Kasler, C-26/13.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că soluția de admitere în parte a cererii introductive de instanță are efectul scoaterii clauzelor referitoare la dobândă și la mecanismul său de determinare, din instrumentum-ul semnat, respectiv, efectul eliminării acestor clauze din negotium-ul "negociat", în etapa pre-contractuală, situație în care contractul nu ar putea continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale, lipsindu-i dobânda și clauzele contractuale în baza cărora aceasta este determinată și că în lipsa comisionului de administrare, contractele încheiate cu împrumutații, și-ar pierde caracteristici fundamentale, care disting subclasa contractelor de credit bancar, de cele de împrumut, în care împrumutător nu este o bancă / o instituție financiar-bancară.
În ceea ce privește caracterul clar al clauzelor contractuale, pârâta-reclamantă a arătat că comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere și ea în cazul particular de față să fie la adăpost de abuzuri și că prevederile contractuale denunțate ca abuzive pe calea acțiunii de față sunt clare și inteligibile, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, cuprinzând cifre și procente exprimate matematic în modul cel mai simplu și concis, pentru clarificarea exactă a modalității prin care se determină cuantumul dobânzii și al comisioanelor.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale, pârâta-reclamantă a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.193/2000, calificarea neputând fi făcută în baza unor criterii subiective sau numai în baza calității de consumator a uneia din părți și că reclamanții-pârâți trebuiau să demonstreze că articolele contestate din Contractul de credit și actul adițional dedus judecății nu au putut fi/nu au fost negociate cu ea, că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și că au fost introduse în contract contrar cerințelor bunei-credințe.
În ceea ce privește cerința negocierii, pârâta-reclamantă a arătat că în acord cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, pentru a aprecia că o clauză nu are caracter abuziv este suficient să se constate că debitorul a avut posibilitatea să negocieze contractul, indiferent dacă a existat sau nu o negociere în fapt și că în fapt, atât în perioada precontractuală, când au avut loc întâlniri între viitorii împrumutați și reprezentanții Băncii, în care a fost întocmit dosarul de creditare și au fost definitivate forma și conținutul final al contractului, cât și în momentul încheierii contractului, reprezentanții Băncii au prezentat și explicat reclamanților-pârâți toate costurile prevăzute de clauzele Contractului de credit, astfel încât, în măsura în care reclamanții-pârâți nu erau de acord cu unele dintre clauzele contractuale, puteau să obiecteze față de inserarea acestora în contract sau să propună un alt cuantum al acestora, atitudine pe care aceștia nu au adoptat-o.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a arătat că reclamanții-pârâți nu și-au exprimat voința de a negocia, astfel încât negocierea nu a fost posibilă din culpa lor, banca declanșând mecanismul negocierii prin emiterea unei oferte conținând elementele esențiale ale viitorului contract, dar că reclamanții-pârâți nu au făcut o contraofertă și împrejurarea că în cauză a fost încheiat actul adițional nr. 1/15.05.2014, prin care au fost reduse costurile de creditare, prin micșorarea atât a dobânzii, cât și a comisionului de administrare, denotă că B. este deschisă la negocieri și a venit în întâmpinarea reclamanților-pârâți atunci când aceștia au adresat o cerere Băncii.
Pârâta-reclamantă a mai arătat că în ordinea juridică comunitară, contractele de adeziune nu sunt interzise de plano și, prin urmare, nici considerate ilicite și că s-ar putea spune că normele UE și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție simplă, prin care o clauză preformulată este considerată nenegociată și nu abuzivă, însă această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară, dar că în situația de speță, Contractul de credit dedus judecății nu a fost impus, fiindcă oferta de a contracta nu a provenit de la bancă, ci de la reclamanții-pârâți, care au avut libertatea de a opta pentru acest tip de credit, pentru modalitatea de calcul a dobânzii (fixă, variabilă, mixtă) și a comisioanelor și chiar pentru instituția bancară care urma să îi acorde împrumuturile în condițiile în care este doar una dintre instituțiile financiare care desfășoară activități de creditare de pe piața românească.
Pârâta-reclamantă a mai arătat că reclamanții-pârâți erau familiarizați cu modul de funcționare a contractelor de credit, cunoșteau condițiile de creditare ale BCR deoarece contractul de credit dedus judecății a fost încheiat pentru refinanțarea unui alt credit pe care îl aveau la BCR, apreciind astfel că oferta sa este cea mai echilibrată și mai adecvată nevoilor lor.
În ceea ce privește pretinsul caracter preformulat al contractului, pârâta-reclamantă a arătat că la încheierea Convențiilor de Credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale și se discută și se negociază Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților, particularizate la situația acestora, structură duală pe care o are și convenția dedusă judecății, putând fi considerate clauze standardizate/preformulate doar clauzele cuprinse în Condițiile Generale ale contractului, iar nu și cele cuprinse în Condițiile Speciale care sunt diferite de la un client la altul.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că toate elementele care influențează cuantumul total al comisioanelor și al dobânzii au fost stabilite de reclamanții-pârâți, cum ar fi valoarea creditului și perioada de creditare, ea propunând modalitatea de calcul a dobânzii și a comisioanelor prin aplicarea unor anumite formule și procente și stabilind destinația comisioanelor, lucruri perfect justificate în contextul în care, până la urmă, comisioanele sunt instrumente economice, folosite de toate instituțiile bancare, care se calculează la fel și au aceeași destinație indiferent de banca împrumutătoare și că reclamanții-pârâți aveau opțiunea de a negocia modalitatea de calcul a dobânzii și de a discuta utilitatea comisioanelor raportată la situația concretă, dovadă fiind faptul că nu tuturor consumatorilor li s-au perceput aceleași comisioane, la fel cum nu tuturor consumatorilor li s-a perceput același cuantum al comisioanelor sau al dobânzilor.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul, că acordul încheiat este circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile împrumutatului, banca neputând face altceva decât să prezinte clientului opțiunile existente, că pune la dispoziția consumatorului un model de contract preconstituit, reprezentând punctul de plecare în negocierea condițiilor de creditare, oferind ulterior consumatorului posibilitatea de a influența acel conținut și că pasivitatea consumatorului, care nu studiază mecanismele de formare a costului creditului și nu înțelege destinația comisioanelor percepute, nu poate fi imputată BCR, care este obligată doar să informeze pe consumator asupra condițiilor contractuale și să fie deschisă la negociere, nu și să se asigure că, consumatorul a înțeles în detaliu toate clauzele contractuale și nici să accepte toate propunerile consumatorului și că simplul fapt al nenegocierii unei clauze nu îi conferă caracter abuziv, fiind necesar ca și restul condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) să fie verificate.
În ceea ce privește cerința bunei credințe, pârâta-reclamantă a arătat că articolele denunțate nu sunt contrare bune credințe, deoarece buna sa credință la încheierea Contractului de credit se prezumă, ceea ce înseamnă că reclamanții-pârâți trebuie să demonstreze cu mijloacele prevăzute de lege, manoperele dolosive pe care BCR le-a folosit atunci când a inserat modalitatea de calcul a dobânzii și comisioanele în Contractul de credit, că din faptul propunerii unui draft de contract supus mai apoi atenției viitorului cocontractant, nu poate fi reținută de plano ideea că inserarea clauzelor a fost făcută cu rea-credință și că sensul căutat de legiuitorul comunitar, dar și de cel național, este acela de a sancționa orice manoperă a vreunui profesionist de a induce în eroare consumatorul în etapa negocierilor și definitivării formei de semnare a contractului, făcându-l să creadă că în contract nu sunt inserate anumite clauze, ori că unele sunt, când realitatea este contrară.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că nu poate fi pierdut din vedere că raportat la situația de fapt dedusă judecății, creditul a fost acordat la cererea expresă a reclamanților-pârâți, prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, că reclamanții-pârâți au putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost, inclusiv pentru dobândă și comisioane, că reclamanții-pârâți nu a fost convinși să încheie Contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către Bancă a oricăror manopere dolosive cu privire la oferta comercială a Băncii, că ceea ce a fost prezentat în etapa precontractuală a și fost inserat în cuprinsul contractului semnat, că banca a luat în considerare interesele legitime ale reclamanților-pârâți, în acord cu Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii: practici abuzive redactat de Comitetul Economic și Social European, că una dintre principalele soluții pentru crearea unei piețe transparente a creditelor este o și mai mare standardizare a produselor de creditare, că, contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților-pârâți, însă o executare uno icto din partea sa, că la data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, ea și-a îndeplinit corespunzător obligațiile convenționale față de cocontractanții săi, că dreptul său de a percepe comisioane corespunde obligație corelative de plată a prețului ce revine reclamanților-pârâți, că, cauza contractului față de BCR nu mai subzistă în condițiile în care obligația sa deja executată nu își găsește echivalentul în plata prețului astfel cum a fost agreată de părți, inclusiv prin perceperea comisioanelor agreate, că, contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al BCR asupra activității de creditare și că acordul clienților cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat", este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestora, pe care trebuie să le respecte, astfel cum și ea, la rândul său, a respectat obligațiile contractuale.
În ceea ce privește cerința dezechilibrului semnificativ, pârâta-reclamantă a arătat că articolele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ deoarece, dimpotrivă, admiterea unei astfel de acțiuni abuzive și o eventuală decizie de eliminare a acestor clauze, determină un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce ar duce practic la acordarea unui credit și prestarea unor servicii conexe creditării cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit, aprecierea dezechilibrului contractual presupunând o analiză logico-juridică, și nu pur matematică.
În ceea ce privește clauza privind dobânda, pârâta-reclamantă a arătat că aceasta nu creează un dezechilibrul semnificativ deoarece rigoarea cu care trebuie analizat algoritmul de calcul al acesteia trebuie să integreze ideea libertății de inițiativă economică consacrată constituțional și ideea deplinei libertăți contractuale, că dezechilibrul nu poate fi găsit, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obține aceeași parte la contract, dacă negocia mai bine sau mai slab, că dezechilibrul se poate reține numai dacă respectivul cuantum al dobânzii este disproporționat față de utilitatea sumei de bani pusă la dispoziție împrumutatului, de către bancă, dar că în speță nivelul dobânzii percepute în baza contractelor deduse judecății este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare, reclamanții-pârâți vorbind despre dezechilibru contractual, numai în mod generic, pierzând din vedere conținutul obligațiilor asumate, care, din punct de vedere juridic, sunt echilibrate față de natura contractului și de faptul că obligația caracteristică împrumutătorului este una uno ictu, în timp ce obligația împrumutatului este una eșalonată în timp.
În ceea ce privește posibilitatea sa de a modifica discreționar/în mod unilateral dobânda curentă, pârâta-reclamantă a arătat că această susținere apare ca neîntemeiată deoarece posibilitatea de modificare a dobânzii de către bancă fără consimțământul împrumutatului operează nu în mod arbitrar, ci doar în funcție de dobânda de referință a Băncii, care la rândul său variază în funcție de costul resurselor de creditare, iar costul resurselor de creditare este determinat prin raportare la indici obiectivi, având la bază indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (Euribor/Robor), primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare, costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale, costurile asociate rezervelor minime obligatorii, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR, costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor, modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă, costuri care se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, rata dobânzii contractuale fiind independentă de voința Băncii având în vedere influența indicatorilor/factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați, aspect statuat și de practica judiciară.
Sub același aspect, pârâta-reclamantă a mai arătat că prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referință BCR, în funcție de opțiunea clientului, că părțile prin convenția de creditare au convenit o dobândă curentă variabilă raportată la variația dobânzii de referință a BCR și că atât timp cât dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare, este evident că și reclamanții-pârâți au avut cunoștință de ea încă de la momentul semnării contractului putând estima oricând costurile creditului, în contract existând baza necesară determinării dobânzii la un moment dat, sens în care nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către BCR și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamanții-pârâți datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile pe care aceștia le-au consimțit.
În ceea ce privește clauza privind afișarea dobânzii de referință la sediul BCR, pârâta-reclamantă a arătat că aceasta nu este abuzivă deoarece din moment ce legea nu prevede o modalitate de comunicare a dobânzii modificate, iar părțile au agreat prin contract comunicarea noului procent al indicelui de referință prin afișare, această clauză nu poate fi considerată ca fiind contrară legii, aspect statuat și de practica judiciară Decizia 1245/23.03.2011 a ÎCCJ .
În ceea ce privește clauza privind comisionul de administrare pârâta-reclamantă a arătat că aceasta nu creează un dezechilibrul semnificativ deoarece comisioanele defăimate ca abuzive cunosc o reglementare legală și vin să acopere costurile operațiunilor conexe creditării, fiind percepute în coordonate similare de către toți prestatorii de servicii financiar-bancare, fiind percepute de bancă în contra-partida unei prestații efectuate în favoarea reclamanților-pârâți, sens în care susținerile reclamanților-pârâți că aceste comisioane nu ar avea nicio acoperire într-o contraprestație din partea Băncii și că ar reprezenta o dobândă mascată sunt neîntemeiate.
In sustinere au fost atasate incrisuri ( filele 55-363 ds).
Întâmpinarea a fost comunicată reclamantului care au formulat răspuns la întâmpinare pe care l-au depus prin serviciul registratură de la data de 15.12.2014, prin care, în esență, a reiterat susținerile din acțiunea introductivă de instanță solicitând respingerea apărărilor pârâtei-reclamante, dar si respingerea exceptiei inadmisibilității. In ceea ce priveste cererea reconventionala, solicita respingerea acesteia având in vedere ca oferta nu poate fi adresata instantei, o clauza pentru a fi adoptata numai in urma rezultatului acordului de vointa al ambelor părti.
In cursul judecătii, instanta a respins exceptia inadmisibilității, iar pârâta a arătata ca nu mai intelege să sustină exceptia suspendării cauzei.
Au fost încuviințate și administrate proba prin înscrisuri și interogatoriul reclamantului, ale cărui răspunsuri sunt atasate la dosar.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Între pârâta S.C. B. C. ROMÂNĂ S.A., în calitate de bancă împrumutătoare și reclamantul I. M., în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.357/10.12.2007, în temeiul căruia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 3600 euro (filele 10 ds).
În contract, la pct. 5, a fost stipulată clauza cu privire la dobânda curentă, potrivit căreia: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,9% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,5 p.p.”.
La punctul 9 lit. c din contractul de credit a fost stipulată clauza conform căreia „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare de 1,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.
La punctul 9 lit f din contractul de credit a fost stipulată clauza conform căreia „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de urmărire riscuri de 9,80 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.
În preambulul Directivei 2008/48/CE 2008 se arată că pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.
Raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. B. C. ROMÂNĂ S.A.) și consumator (reclamantul I. M. ), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată, creditul fiind contractat pentru nevoi personale (refinanțare).
Conform dispozițiilor art. 4 al.6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Astfel cum prevede art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.
Prin urmare, dobânda și comisionul de administrare reprezintă parte a costului total al creditului, dar nici art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 și nici Directiva nr.93/13 nu exclud automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Reclamantul consideră că dispozițiile din contractul de credit privind modalitatea de modificare a dobânzii, comisionul de urmărire riscuri si comisionul de administrare reprezintă clauze abuzive, conform prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele mentionate anterior nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamantul, întrucât contractul este unul tip, preformulat, cu clauze standardizate, nenegociabile, aspect care rezultă și din răspunsurile părților la interogatoriu. Chiar dacă reclamantul consumator are posibilitatea de a opta pentru un anumit tip de contract, aceasta nu semnifică negocierea clauzelor contractului care face obiectul prezentei cauze.
De altfel, art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor standard, prestabilite, prezumție ce poate fi răsturnată prin dovedirea de către banca pârâtă a caracterului negociat al contractului ori al unor clauze ale acestuia. Or, în prezenta cauză, pârâta nu a probat negocierea directă și efectivă cu reclamantul a clauzelor privind modalitatea de modificare a dobânzii curente, comisionul de riscuri și comisionul de administrare, sarcină ce îi incumbă potrivit art.4 al.3 din Legea nr.193/2000, astfel că prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Împrejurarea că reclamantul a avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau și a semnat contractul de credit, nu poate determina inaplicabilitatea prevederilor Legii nr.193/2000, având în vedere că legiuitorul a urmărit să protejeze consumatorii care au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Dispozițiile Codului civil de la 1864 consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ., conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând situațiile în care clauze contractuale consimțite de parte prin semnarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 din contractul de credit, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Articolul 1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000 condiționează posibilitatea furnizorului de servicii bancare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Analizând modul de formulare a clauzei de la art 2.10.a, instanța constată că banca pârâtă nu a stabilit în cuprinsul contractului indici de referință obiectivi, concreți, previzibili și verificabili, la care să se poată raporta modificarea unilaterală a dobânzii curente, ceea ce conduce la interpretarea clauzei doar în favoarea băncii și la modificarea dobânzii în mod discreționar, fără posibilitatea pentru consumator de a cunoaște data modificării dobânzii de referință variabilă, cuantumul acesteia, dacă modificarea a fost judicios dispusă și fără să ofere consumatorului posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare a dobânzii.
De asemenea, reține instanța că prin afișarea dobânzii de referință variabilă la sediile BCR, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, de informare imediată a clientului în cazul modificării ratei dobânzii în mod unilateral de către pârâtă.
Prin urmare, cu privire la clauza stipulată de art 2.10.a din contractul de credit, instanța constată existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, contrar bunei credințe și de natură a-l prejudicia pe consumatorul reclamant.
În momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, reclamantul s-a aflat într-o situație de inferioritate față de banca pârâtă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea acestuia de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze și fără a-l informa la momentul perfectării convenției în mod corect și echidistant.
Astfel, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, încalcă principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la art 2.10.a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.357/10.12.2007.
În ceea ce privește comisionul de administrare, la punctul 9 lit. c din contractul de credit a fost stipulată clauza conform căreia „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare de 1,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.
Conform pct.3.9 din condițiile generale ale contractului de credit, comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct.1 din contract, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.
Cu privire la comisionul de administrare, respectiv comision de urmărire riscuri stabilite de art. 9 c contract de credit și art. 3.9 din condițiile generale, respectiv art. 9 lit. f din contract si art 3.8 din contract, instanța va reține că susținerile reclamantului sunt întemeiate. Astfel, clauzele de la art. 9 din contract și 3.8 si 3.9 din Condițiile generale ale convenției de credit au ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului ( parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv. Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”. Cum jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că și această interpretare trebuie să fie în acord cu orientarea Curții. Or, se retine ca nu exista vreo prevedere contractuală care să ofere informații cu privire la destinația și justificarea acestor comisioane. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că prețul contractului nu echivalează cu noțiunea de cost total al acestuia, primul reprezentând contravaloare serviciilor oferite, iar cel de-al doilea urmărind realizarea tuturor intereselor instituțiilor de creditare. Astfel, și în ideea în care s-ar admite faptul că aceste comisioane ar face parte din preț, ca element esențial al unui contract, ce nu poate fi modificat de principiu decât prin acordul părților, interpretarea corectă a scopului legii 193/2000 trebuie să conducă la recunoașterea posibilității unui control legal, cenzurat de respectarea condițiilor stricte, imperative și cumulative, impuse de lege.
Decizia Inaltei Curți invocate de pârâtă, constituie la momentul analizei o orientare izolată, fără a se putea impune cu titlu obligatoriu, similar unei decizii în interesul legii sau a unei decizii de casare cu trimitere, situațiile de fapt prezentând diferențe semnificative de la un contract la altul și de la o instituție bancară la alta. Mai mult, deciziile curții supreme din Marea Britanie sau Germania nu pot fi invocate ca precedent judiciar sau în mod similar dezlegărilor date de CJUE, față de acestea din urmă existând temeiuri pentru opozabilitate și forță obligatorie.
Exprimarea legiuitorului român este suficient de clară în legea 193/2000 în sensul respectării obiectului contractului sau al echilibrului între preț și servicii sau bunuri.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica, în mod corespunzător, scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de administrare.
În ceea ce privește susținerea că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau ( sub aspectul valorii și sub cel al perioadei) și a fost de acord (prin semnarea convenției și necontestarea actului adițional) cu plata comisionului de risc, aceasta nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive, interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Nu există indicii referitoare la înțelegerea în altă manieră decât cea uzuală, a clauzelor inserate în contractul de credit, de către reclamant. Folosirea unor termeni inteligibili presupune în egală măsură definirea corespunzătoare a scopului perceperii unor astfel de comisioane. Or, definirea scopului nu se poate realiza prin enumerarea tuturor riscurilor privind executarea silită în contextul existenței unor garanții paralele oferite expres prin contract ( garanți personali sau garanții reale imobiliare). Astfel, scopul devine confuz și nejustificat. Noutățile legislative și dezvoltarea subiectelor legate de comisioanele de risc, de administrare au determinat înțelegerea scopului urmărit de instituțiile de creditoare.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții contractuale, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor alte garanții, a unui alt preț cu titlul de comision de administrare, respectiv comision de urmărire riscuri, intimata a urmărit să transfere în sarcina reclamantului toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de administrare, respectiv comision de urmărire riscuri în cuantumurile mentionate mai sus, vine în contradicție cu această situație de fapt. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de administrare, respectiv a comisionului de urmărire riscuri nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze ( de percepere a comisionului de administrare), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente. În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 ale Lg. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speță, art. 2.10.1 si art 9 din convenții nu ar fi existat).
D. urmare, va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 793,80 euro, in echivalent lei la data plătii, achitata cu titlu de comision de risc, precum si la plata sumei de 141,75 euro plătita cu titlu de comision de administrare, sume calculate de la data primei anuităti si pâna la data introducerii actiunii, actualizata cu rata inflatiei, la care se adăuga dobânda legala aferenta.
Având în vedere solicitarea reclamantului, instanța va obliga pe pârâtă să elimine clauzele contractuale mai sus menționate din convenția de credit și condițiile generale ale acestuia.
În ceea ce privește cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, instanța reține că pârâta-reclamantă a imprimat acesteia un caracter subsidiar, respectiv a solicitat analiza acesteia doar în ipoteza în care instanța va aprecia ca fiind abuzive clauzele contractuale.
Așadar, în ceea ce privește stabilirea efectiva a modalității de calcul a dobânzii prin inserarea anumitor elemente în locul altora și prin stabilirea unui cuantum al comisionului de administrare, respectiv al comisionului de riscuri, instanța atenționează pârâta-reclamantă ca în niciun caz nu se poate substitui instituției bancare și să aprecieze ca oportună o anumită modalitate de calcul. Cu alte cuvinte, banca, în calitatea ei de profesionist, are dreptul să stabilească algoritmul de calcul, cu obligația respectării unei clarități și transparențe în calculul ratei, astfel încât reclamanții-pârâți să aibă posibilitatea de a o cunoaște, instanța judecătorească neputând interveni, în sensul modificării, unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții.
Mai mult de atât, art. 13 din Legea 193/2000 trebuie interpretat în acord cu Hotărârea Curții Supreme de Justiție Europene din 14 iunie 2012, în cauza C‑618/10, Banco Español de Crédito SA, prin care s-a reținut că: “Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.”
În considerentele hotărârii, pct. 71-72, s-a reținut că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat în sensul că permite instanței naționale, în cazul în care constată existența unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să modifice conținutul respectivei clauze în loc să se limiteze numai la a stabili că aceasta nu se aplică în ceea ce privește consumatorul în cauză.
În această privință, instanța de trimitere trebuie să verifice care sunt normele naționale aplicabile litigiului cu care este sesizată și să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, punctul 27).
Ca atare, astfel cum s-a reținut mai sus, în baza art. 13 din lege, instanța poate dispune modificarea contractului, în sensul înlăturării dobânzii aplicate, iar a dispune stabilirea unei alte dobânzi ar însemna rescrierea clauzei din contract ceea ce contravine scopului Directivei 93/13/CEE, fiind nejustificată susținerea pârâtei-reclamante potrivit căreia instanța națională poate elimina clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv în acord cu cauza C-26/13 Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt.
Așadar, în acord cu cauza C-26/13 Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, contrar susținerilor pârâtei-reclamante, deși Curtea a reținut în paragrafele 80,82 că nu rezultă de aici că, într-o situație precum cea din litigiul principal [care presupunea analiza unei clauze esențiale], articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, deoarece această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile si obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive, în paragraful 83 Curtea a circumstanțiat această posibilitatea la ipoteza în care într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, dacă nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, instanța fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis.
Cu alte cuvinte, Curtea a validat raționamentul de eliminare a clauzei abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, doar în ipoteza în care ca urmare a constatării acestuia caracter, instanța ar fi obligată să anuleze contractul în ansamblul său, cu expunerea consumatorului la consecințe deosebit de prejudiciabile, situație neincidentă în speță în condițiile în care prin raportare la modul de soluționare a caracterului abuziv al clauzelor denunțate pe calea acțiunii de față, convenția de credit astfel cum a fost modificată prin actul adițional, poate funcționa în continuare.
Așadar, admiterea cererii reconvenționale a pârâtei-reclamante, ar reprezenta o încălcare a principiului libertății contractuale, potrivit cărora nimeni nu poate fi obligat să intre într-un contract și al principiului forței obligatorii a contractelor, potrivit căruia contractul nu poate fi modificat prin voința unei singure părți, ci doar cu acordul ambelor părți.
Pentru aceste considerente, cererea pârâtei reclamante apare ca neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
În temeiul dispozițiilor art. 453 C.p.civ., fata de modul de solutionare a actiunii, va respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea civilă formulată de reclamantul I. M., CNP:_, cu domiciliul în IAȘI, ., ., ., J. IAȘI și cu sediul ales la Cabinet avocat M. Branici,cu sediul în Iași, ., J. IAȘI în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ SA, J_, cu sediul în sector 3, București, B- dul regina E., nr. 5.
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă în contradictoriu cu reclamantul pârât.
Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale, cuprinse în art. 9 lit c referitor la comisionul de administrare si art 9 lit f referitor la comisionul de urmărire riscuri din convenția de credit nr 357/10.12.2007 și art. 2.10 din condițiile generale ale acesteia.
Obligă pe pârâtă să elimine clauzele contractuale mai sus menționate din convenția de credit și condițiile generale ale acestuia.
Dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 793,80 euro, in echivalent lei la data plătii, achitata cu titlu de comision de risc, precum si la plata sumei de 141,75 euro plătita cu titlu de comision de administrare, sume calculate de la data primei anuităti si pâna la data introducerii actiunii, actualizata cu rata inflatiei, la care se adăuga dobânda legala aferenta.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere ce urmează a fi depusă la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.05.2015 .
PREȘEDINTE,PENTRU GREFIER DE SEDINTA AFLAT IN C.O. SEMNEAZA
GREFIERUL ȘEF AL SECTIEI CIVILE ,
Red./Tehnored. Z.I./4 ex/30.07. 2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9550/2015. Judecătoria IAŞI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6923/2015. Judecătoria... → |
|---|
