Acţiune în constatare. Sentința nr. 3354/2015. Judecătoria ORADEA

Comentarii

0

Sentința nr. 3354/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 06-04-2015 în dosarul nr. 3354/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA ORADEA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3354/2015

Ședința publică de la 06 Aprilie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE O. G. C.

Grefier C. D.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții C. V. F. și C. M. și pe pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu se prezintă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se constată că prin serviciul registratură s-au depus la data de 02.04.2015 concluzii scrise din partea reclamanților.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 23.03.2015, fiind consemnate în acea încheiere, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 06.04.2015, când în aceeași compunere și pentru aceleași motive a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asuprea cererii de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 10.12.2014, sub dosar cu nr._, scutită de plata taxei de timbru în baza art. 29, alin. 1, lit. f) din OUG nr. 80/2013, reclamanții C. V. F. și C. M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., următoarele:

1. Sa se constate ca prevederile cuprinse la punctul 3.5 din cadrul Condițiilor Generale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.05.2008. privind comisionul de risc reprezintă o clauza abuziva in sensul prevederilor art. 4 alin. I Legea 193 din 2000;

2. Sa se constate ca prevederile cuprinse la punctul 5 lit. a din cadrul Condițiilor Speciale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.05.2008, privind comisionul de risc reprezintă o clauza abuziva in sensul prevederilor art. 4 alin. 1 Legea 193 din 2000;

3. Sa se constate ca prevederile cuprinse in pct. 5.1 lit. a din cadrul actul adițional cu nr. 1/ 15.11.2010 la convenția de credit cu nr._ din data de 26.05.2008 privind transformarea comisionul de risc in comision de administrare reprezintă o clauza abuziva in sensul prevederilor art. 4 alin. 1 Legea 193 din 2000;

4. Sa se constate ca prevederile cuprinse in pct. 5.1 lit. b din cadrul actul adițional cu nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit cu nr._ din data de 26.05.2008 privind, transformarea comisionul de risc in comision de administrare reprezintă o clauza abuziva in sensul prevederilor art. 4 alin. 1 Legea 193 din 2000;

5. Sa se constate că prevederile cuprinse in cadrul

6. Sa se constate, in temeiul art. 6 din Legea 193 din 2000, faptul ca prevederile contractuale atacate si cuprinse in cadrul punctului 3.5 din Condițiilor Generale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.05.2008, punctului 5 lit. a din cadrul Condițiilor Speciale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.05.2008, cat si punctul 5.1. lit. a din actul adițional nr. 1/ 15.11.2010 la convenția de credit cu nr._ din data de 26.05.2008 precum si punctul 5.1. lit. b din actul adițional nr. 2/ 15.11.2010 la convenția de credit cu nr._ din data de 26.05.2008 nu au produs efecte juridice si pe cale de consecința:

7. Sa se dispună, in temeiul art. 6 din Legea 193 din 2000, continuarea derulării Convenției de Credit cu nr._ din data de 16.05.2007 precum si a actului adițional la aceasta convenție fără clauzele constatate ca fiind abuzive;

8. Sa se dispună restituirea sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de risc respectiv comision de administrare si încasate de către parata, de la data încheierii contractului si pana la data restituirii efective;

9. Cu cheltuieli de judecata constând in onorariu avocațial pentru prezenta faza procesuala.

Reclamanții au arătat că, în fapt, la data de 26.05.2008, intre reclamanți si parata a fost încheiata o convenție de credit având număr de înregistrare_. Convenția fiind încheiata la sucursala situata in loc. Oradea. Prin acest contract reclamanții au împrumutat o suma in cuantum de 29.000 de CHF (franci elvețieni) pentru o perioada de 300 de luni, iar pentru garantarea acestui credit reclamanții au instituit la dispoziția paratei de rândul unu o garanție imobiliara asupra imobilului situat in jud. Bihor, loc. Oradea, . G., nr. 10, .. 44, nr. de CF 5112 Seleus, nr. cad. 126/7/44, reprezentând in natura apartament cu 2 camere si dependințe. In cadrul acestui contract la pct. 5 lit. a, a fost stabilit faptul ca prin contract se va percepe un comision in cuantum de 0.22% aplicat soldului creditului, care va fi plătit lunar in zilele de scadenta, pe toata durata derulării contractului, denumit comision de risc, iar ia pct. 3.5 din cadrul Condițiilor generale aferente aceluiași contract a fost instituita obligația in sarcina reclamanților de a achita acest comision de risc in cuantum stabilit in cadrul convenției semnate.

De menționat faptul ca anterior deschiderii prezentului litigiu, reclamanții au primit un act adițional la convenția de credit cu nr. de înregistrare_ din 26.05.2008, care la pct. 5.1 lit. a stabilea faptul ca acesteia pentru viitor vor fi obligați sa achite un comision de administrare in cuantum de 0,22% pe luna - cuantum identic cu cel al comisionul de risc anterior achitat de către reclamanți. De asemenea la data de 15.11.2010 reclamanții au mai semnat un act adițional la convenția de credit cu nr. de înregistrare_ din 26.05.2008 prin care ia pct. 5.1 lit. b se stabilea in sarcina reclamanților un comision de administrare în cuantum de 0,11% pe luna. Având in vedere aceasta stare de fapt care se poate raporta la prevederile Legii 193 din 2000, reclamanții considera clauzele contractuale inserate in convenția încheiata, precum si in actul adițional ca fiind abuzive, iar argumentele care susțin aceasta concluzie vor fi prezentate in cele ce urmează.

Argumente juridice aferente prezentei cereri de chemare in judecata. Astfel ca si fundament legal pentru prezenta cerere de chemare in judecata, reclamanții nu pot si nu vor invoca prevederile OUG 50 din 2010, pentru ca aceasta dispoziție legala a fost adoptata ulterior semnării convenției de credit din data de 16.03.2007, dintre reclamanți si parata. Pentru prezenta cerere de chemare in judecata ca si fundament legal va fi invocat, după cum rezulta si din cadrul petitului acțiunii, prevederile legale cuprinse in cadrul Legii 193 din 2000 privind clauzele abuzive. În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 1 din Legea 193 din 2000 se stabilește faptul ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă. prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Plecând de la aceasta dispoziție legala putem sa observam existenta unor condiții care trebuiesc a fi îndeplinite in contextul in care dorim ca o clauza contractuala sa fie considerata ca fiind abuziva. Astfel, in primul rând trebuie sa fie vorba despre o clauza contractuala care nu a fost negociata, ori prezenta clauza contractuala nu a fost negociata, reclamanților fiindu-le pus in fata un contract tipizat, care deja cuprindea clauzele contractuale redactate, neacordându-li-se un termen pentru a putea lectura conținutul contractului, aceștia fiind nevoiți sa il semneze in acel moment. De asemenea dovada faptului ca întreg contractul este unul standard si nu unul negociat in prealabil este faptul ca in măsura in care reclamanții ar fi declarat ca nu sunt de acord cu inserarea unor clauze contractuale, aceasta atitudine nu ar fi generat o negociere pe acele clauze contractuale care ridica probleme, ci parata ar fi refuzat încheierea contractului. Practic contractul, așa cum au mai subliniat este unu standard, iar parata s-a folosit de poziția dominanta, pe care o deține in mod evident, raportat la condițiile superioare patrimonial, pentru a impune semnarea acestuia in modalitatea in care a fost redactat, fara a considera necesar realizarea unei negocieri prealabile. De observat faptul ca ÎCCJ a stabilit in cadrul jurisprudenței sale faptul ca - " O clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează - în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe - un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este considerată a fi abuzivă" (secția comercială, Decizia nr. 1646 din 18 aprilie 2011). O alta condiție necesara in vederea stabilirii caracterului abuziv al clauzelor atacate, care rezulta din același art. 4 alin. l Legea 193 clin 2000, reprezintă crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților contractante.

Ori se poate observa din simpla lecturare a drepturilor si obligațiilor contractuale instituite in sarcina pârtilor contractante faptul ca reclamanții au obligația de a achita un comision lunar, indiferent cum este acesta denumit de risc ori administrare in cuantum destul de apreciabil, care are o sarcina de a acoperi un eventual risc care nu s-a produs, iar la sfârșitul derulării contractului, comisionul nu este restituit de către parata, generând astfel o sarcina financiara suplimentara pentru reclamanți, care destabilizează echilibrul contractual. Mai mult in contextul in care părțile contractuale au încheiat un contract cu titlu oneros comutativ, aceasta clauza contractuala prin care parata dobândește o suma de bani lunar cu titlu de comision de risc ori administrare (ceea ce presupune un contract aleatoriu), nu apare ca având fundament legal. Nu trebuie neglijat faptul ca odată cu . OUG 50 din 2010, parata nu a făcut decât sa modifice denumirea comisionului de risc, dar in sine finalitatea acestuia nu a fost modificata. Nemaivorbind de faptul ca deja ICCJ s-a pronunțat cu privire la comisionul de risc in sensul ca "atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că. prin introducerea comisionului de risc. fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit".

La fel este cazul si in cadrul prezentului raport juridic dedus judecații, vorbim deja de garanții constituite in vederea satisfacerii creanței deținute de către parata (contractul de ipoteca imobiliara), iar instituirea unui comision de risc care duce la perceperea unei sume de bani si care nu este restituita la momentul finalizării contractului, in măsura in care nu se produce vreun risc, este total abuziva deoarece rupe echilibrul contractual.

În ceea ce privește sancțiunea care trebuie sa fie aplicata ca urmare a constatării ca fiind abuziva a clauzelor contractuale atacate, legiuitorul vine si evidențiază in cadrul art. 6 din Legea 193 din 2000 faptul ca „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Putem observa faptul ca suntem in prezenta unei sancțiuni speciale - lipsirea de efecte juridice, dar nu ca urmare a constatării vreunei nulități, pentru ca legiuitorul nu a evidențiat incidența vreunei nulități, ci doar lipsirea de efecte juridice (mai degrabă duce spre ideia de clauza nescrisa) si menținea flintei contractului, in măsura in care aceasta se poate, cu eliminarea acestor clauze contractuale constatate ca tund abuzive. Cu toate acestea, recunosc practica majoritara a ICCJ in cadrul căreia se stabilește faptul ca " consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective " (Secția a II-a civilei Decizia 686 clin 21 februarie 2013 ). Ca urmare a aplicării sancțiunii specifice stabilite de lege se pune problema plaților efectuate pana la momentul constatării ca fiind abuzive a acestor prevederi contractuale, iar aici sancțiunea odată aplicata trebuie sa duca la producerea de efecte retroactive, in sensul obligării restituirii sumei încasate in mod abuziv si practic nedatorate.

Având in vedere toate aceste argumente, solicită instanței de judecata admiterea cererii de chemare in judecata așa cum a fost formulata cu cheltuieli de judecata constând in onorariu avocațial.

În drept, reclamanții au invocat art. 969 Cod civil, art. 4, 6 si urm. Legea 193 din 2000.

Pârâta a depus întâmpinare (fila 73), prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți. Pe cale de excepție, a invocat: Excepția lipsei de obiect si a lipsei de interes in formularea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit ca urmare a faptului ca la data promovării prezentei cereri clauza care reglementa comisionul de risc nu mai exista, fiind înlăturata prin efectele actului adițional la contract implementat in baza prevederilor OUG 50/2010 si a Legii 288/2010. A invocat punctul de vedere pronunțat de Curtea de Apel Oradea in Decizia nr. 29/10.03.2009, prin care se arata ca poate exista un interes in invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, atâta timp cat clauzele respective sunt in ființa. Or, in prezenta speța clauza prevăzuta la art. 5 lit. a nu mai exista, prin implementarea tacita a actului adițional la convenția de credit in anul 2010.

A mai invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare in judecata prin care in esența se solicita constatarea caracterului abuziv si pe cale de consecința a nulității unor clauze contractuale, care vizează din punctul său de vedere obiectul contractului. In lumina prevederilor art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE si dispozițiile Legii 193/2000 nu se poate solicita, iar instanța de judecata nu va putea constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, atâta vreme cat acestea vizează însuși obiectul acestui contract. . din jurisprudența Curții Europene stabilește ca, de principiu, art. 4 si articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului Europei din 5 aprilie 1993 privitoare la clauzele abuzive ar trebui interpretata in sensul ca acestea nu se opun unei reglementari naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului dar, cu toate acestea, instanța de judecata ar trebui sa faca o analiza prealabila si sa cenzureze acțiunile care au o finalitate pur speculativa si care nu reflecta deloc intenția si scopurile urmărite de consumator la momentul inițierii raportului sau juridic cu Banca. O astfel de analiza prealabila nu ar incalca principiul liberului acces la justiție al cetățeanului. . la justiție este un drept garantat de Constituție, insa instanța de judecata ar trebui sa analizeze cu precădere daca consumatorul care intentează o asemenea acțiune este de buna credința sau nu. Depune alăturat Decizia nr. 4685/2011 a înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțata in acest sens. Menționează totodată ca practica înaltei Curți de Casație si Justiție este constanta in acest sens, aceasta opinie fiind menținută si prin Decizia nr. 197/24.01.2013 precum si de alte hotărâri pe care le depunem cu titlu de practica judiciara.

A mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea la restituirea sumelor plătite către banca cu titlu de comision de risc si de administrare ca urmare a faptului ca de la data semnării Convenției de credit si pana la momentul depunerii prezentei acțiuni, au trecut mai bine de 6 ani, iar dreptul la acțiune pentru perioada 26.05._11 fiind prescris. Prescripția dreptului la acțiune ar trebui sa curgă din momentul efectuării primei prestații, fiind vorba despre prestații succesive principiul "repunerii părților in situația anterioara" este inaplicabil in cazul contractelor cu executare succesiva. Prescripția dreptului la acțiune este o noțiune care a fost introdusa in dreptul civil tocmai pentru a sancționa "pasivitatea", conduita consumatorului care indiferent de data promovării acțiunii sale, are dreptul a solicita restituirea unei sume de bani, numai in limita a 3 ani, obligație născuta de la data efectuării primei prestații, fiind in prezenta unui veritabil drept de creanța, fara nici un fel de derogare. Prescripția s-a introdus in dreptul civil pentru garantarea principiului securității raporturilor juridice civile si totodată pentru a apară dinamica raporturilor juridice civile, motiv pentru care chiar daca o clauza contractuala devine ineficace, in cadrul contractului de executare succesiva efectele acesteia nu pot retroactiva, pentru prestațiile si contraprestațiile părților, putând cel mult sa opereze pentru viitor. Faptul ca reclamanții au ales in mod aleatoriu o data de referita la care sa isi formuleze cererea in judecata având ca obiect constatare clauze abuzive despre existenta cărora au avut cunoștința inca din momentul semnării convenției de credit, nu o îndreptățește sa deroge de la condițiile generale privitoare la dreptul de prescripție pentru a solicita restituirea unor sume de bani plătite in mod benevol Băncii, aceasta asumându-si prevederile legale in materie. Reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea legii nici in ceea ce privește Legea 193/2000, nici in ceea ce privește Decretul Lege 167/1958, ambele aplicabile raporturilor juridice deduse judecații.

Pe fond, a arătat că intre reclamanți si bancă s-a încheiat Convenția de credit în litigiu, in baza căreia reclamanților li s-a pus la dispoziție integral suma de 29.000 CHF cu titlu de împrumut, in condițiile si termenele stabilite in mod expres si asumate de ambele parți, contractul de credit reprezentând legea părților in baza prevederilor art. 969 cod civil - in vigoare la data nașterii raporturilor juridice intre parți. In speța, exista un act adițional implementat in mod tacit prin puterea legii, ca urmare a lipsei comunicării din partea reclamanților a notificării in termenul stabilit prin Legea Speciala 288/2010 către banca. Prin Actul Adițional, banca nu a introdus absolut niciun fel de comision nou, iar in ceea ce privește nesemnarea acestora, potrivit prevederilor art. 95 din OUG 50/2000 - aplicabil prezentei spete, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerata acceptare tacita. Mai mult, după apariția Legii 288/2010, s-a prevăzut un termen de 60 de zile pentru a refuza implementarea actului adițional, iar in lipsa depunerii unei notificări in acest sens, actul adițional rămâne implementat tacit. Banca nu poate fi sancționată pentru ca a respectat un text legal impus prin legislația ulterioara încheierii contractului de credit. Atâta vreme cat reclamanta nu a notificat banca si nu a făcut niciun demers de contestare a niciunui comision, după apariția Legii 288/2010, in termenul legal de 60 de zile implementat de aceasta lege, la art. 95, adică pana cel târziu in data de 03.03.2011, aceștia nu pot solicita instanței de judecata sa intervină peste voința părților pentru modificarea sau înlăturarea vreunei clauze contractuale negociata si asumata inițial de parți, actul adițional Ia convenția de credit fiind considerat prin puterea legii implementat tacit in conformitate cu textul de lege invocat mai sus. Depune in acest sens practica judiciara.

A mai arătat că acțiunea reclamantei este neîntemeiata, iar instanța de judecata nu ar trebui sa intervină intre parți si nu ar avea posibilitatea de a modifica clauze contractuale asumate in mod expres sau tacit de acestea, doar pentru simplul motiv ca, mult ulterior semnării contractului de credit si derulării sale "fara probleme", clientul Băncii - in speța si reclamanta de azi, considera in mod brusc si cu totul nejustificat ca anumite prevederi contractuale (in speța pct. 5 lit. a si 3 lit. d, 5 lit. c, 5 lit. f din condițiile speciale ale convenție de credit nr._/22.08.2007 si art. 8 si 10 din Condițiile generale ale aceleiași convenții de credit) asumate inițial fara niciun fel de protest si executate in timp, ar fi abuzive prin prisma prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea 193 /2000 in vigoare si in momentul semnării convenției de credit, articol care reprezintă o transpunere a art. 4 din Directiva 93/13/CEE. Conform art. 4 al Directivei 93/13/CEE din 1993 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului contractului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de-o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil" Conform prev. Art. 4 din Legea 193/2000, " (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv." Consideră ca in speța nu sunt întrunite niciuna din condițiile prevăzute de textul de lege invocat mai sus pentru ca instanța sa aibă atributul si puterea de a stabili caracterul abuziv al clauzelor contractuale si de a le înlătura/modifica.

In primul rând, solicită instanței ca, in momentul analizării cererii de chemare in judecata sa nu pornească de la un criteriu subiectiv greșit si preconceput, indus in mod deliberat de reclamantă, in sensul considerării reclamantei consumator - beneficiar al contractului de credit ca fiind . inferioritate fata de Banca, ca aceasta "ar fi fost constrânsă" de nevoile economice sa intre . (profesionala) cu banca, ceea ce ar fi condus la ideea acceptării din partea reclamantei a oricăror condiții impuse de bancă la momentul semnării convenției de credit, fara niciun fel de negociere. Așa cum va detalia mai jos si cum va demonstra prin însăși interogatoriile reclamantei, situația este cu totul alta.

Reclamanții încearcă sa inducă totodată instanței de judecata ideea ca Banca, "profitând" de așa-numitele nevoi ale consumatorului, ar încerca sa obțină un venit ilicit, contrar bunelor moravuri (de exemplu inserând in contract comisionul de risc) si cu rea credința ar impune consumatorului "necunoscător" un contract avantajos Băncii numai in scopul exclusiv de a obține profit. Pornind de la aceste prezumții greșite, reclamanta isi legitimează aparent cererea de chemare in judecata, considerând ca cele doua condiții prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 ar fi aplicabile in speța, având astfel posibilitatea sa ceara instanței de judecata sa "intervină " peste voința pârtilor asumata expres in baza art. 969 Cod Civil - in vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre parți, cu motivația ca forța obligatorie a contractului este valabila numai daca contractul nu ignora sau nu incalca legea. Legea 193/2000 este o norma cu caracter special care prevede o procedura speciala pentru constatarea caracterului abuziv al unui contract sau a unor clauze contractuale, in cazul in care sunt indeplnite anumite condiții si cu consecința modificării doar pe viitor a acelui contract concomitent cu sesizarea contravenționala. Așadar in temeiul acestei legi nu putem vorbi despre obligarea retroactiva la plata unei sume de bani către consumator, neavând nici un articol in legea 193/2000 care sa reprezinte temeiul juridic al unei atare solicitări, legea indicând in mod explicit consumatorului calea de urmat si anume Codul Civil.

Ca urmare a acestui fapt, instanța de judecata ar trebui sa coroboreze susținerile reclamantei întemeiate in baza prevederilor Legii 193/2000 cu dreptul comun in materia cauzelor de nulitate sau ineficacitate ale contractului sinalagmatic, modificarea sau înlăturarea din contractul de credit a unor clauze contractuale expres asumate inițial de parti in lipsa unor dovezi clare produse de reclamant, nefiind una dintre aceste condiții in reglementarea dreptului comun. Mai mult, reclamanta nu dovedește cu nimic susținerile făcute in fata instanței, iar in lipsa unui probatoriu care sa le susțină afirmațiile acțiunea ar trebui respinsa ca nedovedita in lumina prevederilor art. 1169 Cod civil. Pentru a înlătura argumentele reclamantei, învederează următoarele: Contractul de credit (de prestări servicii bancare) este un contract sinalagmatic specific activității bancare, in care ambele parți isi asuma drepturi si obligații corelative. Esențialmente, acest contract este încheiat Ia solicitarea expresa a consumatorului si din inițiativa sa proprie. Consumatorul nu se afla . inferioritate fata de Banca aleasa, acesta a optat in cunoștința de cauza pentru contractare după un studiu vast de piața efectuat si după analizarea tuturor ofertelor existente la momentul respectiv pe piața. Consumatorul nu este un simplu om de pe . ce manca" si de aceea merge la banca pentru a se împrumuta, ci consumatorul acestor contracte de credit știe exact ce isi dorește si anume sa dispună imediat de o suma mare de bani "in . o ramburseze . mai lung si cu costuri cat mai mici. Costurile creditului sau prețul creditului sunt elementul cel mai bine cunoscut si analizat de consumator anterior si concomitent semnării contractelor de credit, aceasta fiind si dovada alegerii unei banei care a prezentat pe piața o oferta foarte avantajoasa, cum este cazul .. Așadar, creditul reprezintă un ajutor pentru clientul Băncii pe care acesta l-a solicitat din proprie inițiativa, la un moment din viata sa si pentru un scop bine determinat (afaceri, studii, achiziție imobile, nevoi personale etc). Ajutorul consta in acordarea de către Banca ". transa", de regula "in . mari de bani. Aceasta suma de bani are insa la rândul ei un cost pentru banca, fiind astfel perfect legal, moral si licit ca Banca sa perceapă un "preț" pentru serviciile bancare care i-au fost solicitate, acesta fiind in esența obiectul sau de activitate. Acest preț se compune din dobânda, comisioane si taxe. Activitatea bancara se bazează ca orice activitate comerciala (profesionala ) pe cerere si oferta, pe acceptarea acesteia si pe plata întocmai a serviciilor bancare achiziționate de la diverse banei. Serviciile bancare ale băncilor cu capital privat sunt guvernate de principiul concurentei, dinamicii circuitului civil si totodată trebuie sa respecte principiul "securității raporturilor juridice civile". Dar aceste principii trebuie respectate si de consumator, nu numai de banca.

La momentul contractării, prețul creditului sau costul creditului este un element care se negociază, in sensul ca Banca oferă consumatorului un serviciu pe care acesta 1-a solicitat din proprie inițiativa, prezentându-i in scris, clar, concis si inteligibil costul total eșalonat al acestui serviciu, iar consumatorul accepta sau nu. fara obiecțiuni încheierea contractului, singurul scop imediat al acestuia fiind doar sa "isi vadă toți banii in cont". Consumatorul demarează/inițiază astfel un raport juridic civil complex cu Banca, aceasta din urma devenind practic partenerul finanțator al consumatorului pentru o perioada medie sau lunga de timp. Scopul ilicit si lipsa bunei credințe la momentul semnării contractului de credit dar mai ales ulterior in derularea contractului, trebuie analizate si raportat la consumator, aceste elemente fiind definitorii pentru Banca atât la momentul analizării dosarului de credit, semnării contractului, cat si pe parcursul derulării relațiilor contractuale cu clienții săi.

Reclamanta susține ca Banca, încălcând principiul bunei credințe, ar crea un dezechilibru in detrimentul consumatorului insa nu isi analizează si propria conduita din momentul contractării si ulterior in derularea contractului cu banca. Este nelegala, imorala, neprofesionala si lipsita de orice urma de fair play si de buna credința conduita reclamantei - consumator de credit - partener pe termen mediu si lung ai Băncii care, după ce a contractat in deplina cunoștința de cauza si a derulat contractul de credit câțiva ani si dupa ce a beneficiat integral si imediat de suma de bani solicitata pentru a-si satisface diverse nevoi, semnând in cunoștința de cauza toate clauzele contractuale, mai ales cele referitoare la costurile creditului, sa acționeze in judecata Banca pentru a obține o scădere a costurilor inițial asumate si acceptate prin propria lor voința. Consideră ca nimeni nu isi poate invoca propria culpa in executarea unui contract sau necunoașterea legii, Legea 193/2000 fiind in vigoare de peste 11 ani deci si in momentul semnării contractului de credit din speța. Cu toate acestea valul de acțiuni având ca obiect "constatare clauze abuzive" a apărut ca urmare a "unui spirit de turma" asemănător cererilor vizând restituirea taxelor de poluare, marea diferența care nu se face insa intre aceste cauze este aceea ca ..A este o persoana juridica de drept privat care a fost aleasa de clienți in mod individual si deliberat, reclamanta nefiind obligat de nimeni sa contracteze cu banca noastră, Banca nedeținând o poziție de monopol pe piața creditelor din România.

Făcând o analiza atenta a fiecărui dosar de credit, se va observa ca atât dobânda negociata cat si stabilirea comisionului de risc s-a făcut in mod diferit de la caz la caz, in urma analizei exigibilității fiecărui dosar in parte, acesta nefiind introdus in convenția de credit decât in mod explicit si exprimat . concis si inteligibil (a se vedea scadențarele la contractele de credit), fara a lăsa loc de niciun fel de interpretare din partea niciuneia dintre parți. Pe de alta parte, comisionul de risc, ca parte din prețul total al contractului, a fost cunoscut de reclamant inca din momentul semnării contractului, fiind detaliat atât in condițiile speciale ale contractului, cat si in planul de rambursare, motiv pentru care nu se poate invoca de către reclamant ca acesta nu 1-a cunoscut sau nu 1-a putut cunoaște la momentul semnării contractului. Mai mult, in prezenta speța, avem un act adițional la contractul de credit care a fost acceptat tacit de reclamant ca urmare a faptului ca acesta, nu a notificat banca in niciun fel in termenul legal, motiv pentru care actul adițional a fost implementat si ulterior executat in continuare de ambele parți.

In atare situație, nu putem vorbi despre o lipsa de inițiativa de negociere din partea băncii referitor la contractul de credit, fiind vădita lipsa de interes a reclamantei in derularea contractului de credit sau modificarea lui ca urmare a modificărilor legislative apărute in timp. Considera ca in speța a dovedit diligenta de negociere a contractelor de credit, iar pe de alta parte, reclamanta nu si-a dovedit cu nimic propriile susțineri. Totodată, referitor Ia faptul ca subscrisa nu ar fi negociat clauzele ca urmare a faptului ca ar fi avut contracte pretiparite, solicită sa se înlăture si aceasta motivație, care este una generica si superficiala. Legea 193/2000 si Directiva 93/13/CEE nu reprezintă instrumente de interzicere a unor tipuri de contracte, ci aceste legi stabilesc doar ca trebuie respectate anumite criterii la întocmirea unui contract in scopul evitării creării unor dezechilibre in detrimentul consumatorilor. Aceasta lege nu trebuie folosita de consumatori decât in acest scop, nu abuziv si speculativ cum este folosita in prezentul litigiu.

Reclamanții nu dovedesc niciun fel de interes actual si legitim in promovarea la aceasta data a cererii de chemare in judecata, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale asumate si derulate cu mult timp in urma. reclamanta nu aduce la dosar niciun fel de proba din care sa rezulte legitimitatea acțiunii lor, argumentându-si acțiunea doar pe considerente de ordin teoretic, având in cele mai multe cazuri concursul instanței de judecata a cărei practica la nivel municipal este oarecum constanta. Insa, considera ca aceasta practica se poate schimba prin prisma motivelor pe care le-a invocat si totodată ținând cont si de practica înaltei Curți de Casație si Justiție care prin Decizia nr. 4685/2011 - pe care o depunem la dosar - si care tranșează problema dedusa judecații atât prin prisma dreptului intern dar si prin prisma practicii judiciare in materie la nivel european, stabilind ca "dobânda anuala, comisioanele, etc.. intra in sfera noțiunii de "preț al contractului de credit" atâta vreme cat ele reprezintă contraprestații lunare solicitate de banca in virtutea creditului acordat si ele nu pot intra in sfera de control a caracterului abuziv, așa cum este definit de Legea 193/2000.

Având in vedere cele de mai sus, considera ca Banca este cea care acorda o prezumție de buna credința clientului - beneficiar al creditului -, punând la dispoziția acestuia integral o suma mare de bani, urmând ca ea sa fie restituita pe o perioada lunga de timp 15-30 de ani. In atare situație nu putem vorbi despre rea credința sau despre crearea unui dezechilibru in defavoarea consumatorului . contract, Banca executându-si integral si imediat obligațiile sale. Ajungerea la bun sfârșit a contractului de credit depinde in mod exclusiv de client, care si-a asumat in perfecta cunoștința de cauza atât prestația Băncii, dar si contraprestația sa.

Banca fiind o societate de prestări servicii bancare nu trebuie sa isi asume riscuri necalculate, contractele semnate de aceasta nefiind aleatorii, de aceea toate costurile creditului au fost prezentate clientului "la vedere" si foarte explicit, clar si concis. Afirmațiile reclamantei privitoare la garantarea creditului cu o ipoteca nu isi găsesc aplicabilitatea in speța, ipoteca fiind complementara comisioanelor asumate si negociate de parți, ea având un cu totul alt rol in derularea contractului de credit. Mai mult, pe parcursul timpului s-a dovedit ca garanțiile oferite de consumatori sunt nevandabile sau litigioase, ca locurile de munca ale acestora NU le mai permit restituirea la zi si conform scadențarelor a creditelor, iar aceste situații sunt favorabile celor care mai au de îndeplinit prestații, fata de banca, deoarece avantajul major obținut de client a fost obținerea si folosirea integrala a prestației Băncii. Se pune atunci întrebarea de ce "reaua credința" sau "dezechilibrul creat" sunt atribuite numai Băncii la semnarea contractului si ulterior in derularea contractului de credit ? In atare situație, revenind la comisionul de risc, acesta nu reprezintă o specula, cum greșit se interpretează de reclamantă, el nu creează niciun fel de dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. Motivația ca acest comision de risc ar reprezenta o parte importanta din valoarea ratei lunare nu este in măsura sa atragă aplicabilitatea prev art. 4 din Legea 193/2000. Consumatorul a știut exact la momentul semnării contractului de credit care ii va fi rata lunara precum si existenta si întinderea comisionului de risc toate taxele si comisioanele au fost detaliat prezentate in cuprinsul contractului si a anexelor acestuia, in contract era stipulat foarte inteligibil ca acest comision de risc este perceput in vederea acordării creditului, toate acestea fiind acceptate de consumator, al cărui scop a fost sa primească banii imediat. O clauza dintr-un contract sinalagmatic nu este abuziva doar pentru ca beneficiarul creditului, din dorința acerba de a se "vedea cu banii in buzunar" dorea cu orice preț sa fie eligibil si drept consecința nu a acordat importanta cuvenita acestei clauze contractuale. Acest lucru nu înseamnă ca contractul nu a fost negociat sau ca cineva a obligat reclamanta . semneze. Cei care doreau creditul in mod acerb erau clienții, reclamanta de azi, care se bucurau sa isi vadă banii in cont si nu ii mai interesa nimic altceva. Acest lucru se poate analiza si prin prisma condițiilor impuse azi de bănci in vederea obținerii unui credit bancar, fapt care duce aproape la inexistenta acordării acestora. A veni sa spui după cativa ani ca nu ai știut ce semnezi, a veni sa ceri banii înapoi de la banca, deși Banca si-a respectat integral si fara obiecțiuni obligațiile fata de tine, este cel puțin imoral si pune mari semne de întrebare la scopul inițial urmărit de client la momentul semnării creditului, înseamnă ca acesta a fost singurul scop al clientului Băncii inca de la început. D. fiind faptul Legea 193/2000 era in vigoare la data semnării contractului de credit, se vede obligată sa interpreteze in asemenea maniera conduita clienților săi, care o reclama azi in fata instanțelor de judecata si care in cunoștința de cauza, "învățați fiind", au preferat sa vina la Banca deoarece avea dobânzi mai mici decât alte Bănci, pentru ca mai apoi, in viitor " sa îi forțeze" mana prin intermediul instanței de judecata si folosindu-se de temeiuri juridice care nu ar trebui sa fie incidente in speța, in vederea scăderii costurilor unui credit deja obținut. Cel care dorește sa creeze un dezechilibru in derularea contractului de credit este exact consumatorul reclamant, clientul său, care, in speranța obținerii imediate a unor sume de bani prin intermediul instanței de judecata, nu ia in calcul faptul ca in viitor relațiile contractuale dintre acesta si bancă se vor mai derula mult timp, iar faptul ca se află . poate crea un dezavantaj major, datorita legislației bancare actuale, in ipoteza unor reeșalonări de plata, termene de gratie etc.

Este evidenta reaua credința a consumatorului deoarece acesta nu dorește rezilierea contractului de credit, adică rambursarea sumelor de bani pe care le mai are de achitat de fata de noi si inițierea unor relații contractuale cu alte banei de exemplu, ci dorește in mod evident numai o scădere a costului creditului, dorind sa continue cu noi executarea unui contract "amputat de instanța de judecata" in urma unei analize superficiale a legislației bancare interne si europene, care nu este deloc coroborata cu prevederile Legii 193/2000, aceasta lege la rândul sau preluând in mod eronat si distorsionat prevederile europene in materie.

Referitor la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției, nici aceasta clauza nu constituie o clauza abuziva, ținând cont de toate susținerile de mai sus si ținând cont de faptul ca reclamanta a negociat toate clauzele contractule, nefiind așadar întrunite prev art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 rep., iar pe de alta parte aceasta nu constituie o clauza abuziva, întrucât în aceste schimbări semnificative se încadrează și modificarea dobânzii de referință, precum si a dobânzii interbancare. Or, dobânda de referință și dobânda interbancara reprezintă indicatori publici, despre care orice persoana, client sau nu al băncii, poate lua la cunoștința si cu atât mai mult cunoaște ca ea poate fluctua, fiind vorba despre credite pe o durata foarte lunga de timp. Pe de alta parte, clauza prevăzuta la pct. 3 lit. d din contract nu se aplica decât contractelor care nu au fost încheiate cu o dobânda fixa. Or in speța creditul a fost acordat cu o dobânda fixa. De aceea, consideră ca aceasta clauza prev. la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției este întrutotul în acord cu prevederile legale, inserarea clauzei în contract neconducând la un dezechilibru contractual intre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care această dobândă revizuibilă poate avea atât un curs ascendent, cât și unul descendent, în funcție de variațiile indicatorilor publici mai înainte menționați, iar subscrisei, nedeținând nicio putere cu privire la variațiile acestor indicatori publici, eliminându-se, astfel, orice presupusă influență a sa în ceea ce privește modificarea unilaterală a dobânzii în propriul său interes

În acest sens, prin Adresa nr. 1795/19.04.2010 însăși Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului dispune faptul că „pentru clienții V. care au contracte de credit în care nu se precizează faptul că dobânda este fixă, prin actul adițional se va înlocui clauza de la punctul 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, cu clauza (...) rata dobânzii urmând să varieze în funcție de evoluția indicelui Euribor (sau Libor în funcție de moneda creditului) la 3 luni. Având in vedere că această formulă de calcul al dobânzii a fost validată de către A.N.P.C,iar pe de alta parte aceasta formula nu poate decât sa profite clientului Băncii ea nu poate fi calificată ca fiind abuzivă. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București într-o speță similară, prin Decizia nr. 482 din data de 19.11.2012, în Dosarul nr._/3/2011, în care s-a reținut faptul că "acordul dat de ANPC cu privire la mecanismul de stabilire a dobânzii reprezintă și el o garanție a conduitei corecte și a bunei credințe a Băncii în raporturile contractuale cu reclamanta, precum și un prim filtru de legalitate din perspectiva atribuțiilor autorității, astfel cum rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 2 din HG nr. 882/2010 privind organizarea și funcționarea A.N.P.C. Depune alăturat atât adresa, cat si Hotărârea Curții de Apel București.

Concluzionând: Legea 193/2000 nu ar trebui sa reprezinte o pârghie pentru consumator de a "specula" la un moment dat partenerul contractual - Finanțatorul sau si ea ar trebui sa vizeze realmente cazurile de abuzuri grave ale unor comercianți monopoliști sau de rea credința care operează pe piața, din categoria cărora cu siguranța ..A nu face parte. . la momentul de referința a fost banca cea mai serioasa si cea mai accesibila pentru creditele de consum către populație, având cele mai accesibile oferte de pe piața bancara, toate aceste aspecte nefiind analizate deloc de instanțele de judecata. Ba din contra, aceste realități au fost prezentate ca o metoda de inducere in eroare a clienților in vederea contractării in scopul de a obține profit ilicit.

F. de cele de mai sus, solicită respingerea cererii de chemare in judecata, cu cheltuieli de judecata.

In drept, a invocat art. 969 Cod Civil Vechi - in vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre parți, Directiva 93/13/CEE dispozițiile Legii 193/2000, OG 50/2010, Legea 288/2010 intrata in vigoare la 02.01.2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În probațiune a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, între reclamanții C. V. F. și C. M., în calitate de împrumutați, și pârâta de rândul 1 V. R. S.A., reprezentată de pârâta de rândul 2 V. R. S.A. – SUCURSALA ORADEA, s-a încheiat Convenția de credit nr._ din data de 26.05.2008, având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în cuantum de 29.000 CHF (franci elvețieni), pe o perioadă de 300 luni (filele 13-24).

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzii și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții reale imobiliare, fiind constituită o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea reclamanților, conform art. 7 din Condițiile speciale ale convenției de credit.

De asemenea, reclamanții au cesionat in favoarea băncii polița de asigurare încheiată in vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului de garanție imobiliara – conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.

De menționat că garanția imobiliară constituită de reclamanți acoperă minim 75% din valoarea creditului, fiind evaluată în acest sens, așa cum rezultă din art. 8 din partea Condiții Speciale ale Convenției de Credit. În conformitate cu art. 3 lit. a) din aceeași parte ,,Condiții Speciale’’, dobânda aferentă creditului este fixă, în cuantum de 3,99% p.a., aceasta putând însă face obiectul revizuirii de către Bancă, astfel cum se prevede în art. 3 lit. d) din aceeași parte, coroborat cu art. 3.10 din partea Condiții Generale.

În conformitate cu art. 5 lit. a) din partea Condiții Speciale, Banca a prevăzut plata unui comision de risc în cuantum de 0,22%, aplicată asupra soldului creditului, plătibil lunar la scadența ratei de rambursare, pe toată durata de derulare a Convenției.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanța apreciază că această excepție este neîntemeiată. Astfel, admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezultă din prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, republicată, prevederi potrivit cărora consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. În consecință, consumatorii au dreptul să solicite și repararea prejudiciului cauzat prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000, atât sub forma înlăturării clauzelor abuzive, cât și sub forma recuperării sumelor plătite în baza clauzelor abuzive. Prin urmare, acțiunea formulată de reclamanți este admisibilă în ce privește toate capetele de cerere ale acesteia.

Pentru motivele mai sus arătate, instanța va respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocate de către pârâtă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite către Bancă cu titlu de comision de risc și de administrare, instanța consideră că și această excepție este neîntemeiată. Astfel, profesioniștilor le este interzisă stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, interdicție stabilită în mod expres, prin art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, republicată. Încălcarea de către profesioniști a acestei interdicții legale este asimilată unei fapte ilicite de către legiuitor. Mai mult, nerespectarea acestei interdicții legale de către profesioniști este sancționată ca și contravenție, prin art. 16 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, republicată. De aceea, cererea reclamanților de restituire a sumelor achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și de administrare este consecința directă a constatării, de către instanță, a caracterului abuziv al clauzei, respectiv al faptei ilicite săvârșite de către profesionist. În consecință, potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat, termenul de prescripție începe să curgă de la data când reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, adică, în cauza de față, de la data când instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Cum cererea de constatare a caracterului abuziv face obiectul prezentei cauze, instanța consideră că termenul de prescripție de 3 ani încă nu a început să curgă.

În consecință, instanța va respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă.

În ce privește excepția lipsei de obiect și a lipsei de interes în formularea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, instanța consideră că și această excepție, sau mai bine spus, aceste excepții, sunt neîntemeiate.

Astfel, chiar dacă, printr-un act adițional ulterior, implementat tacit de către pârâtă, comisionul de risc a fost abrogat, interesul reclamanților în promovarea acțiunii este reprezentat de scopul acestora de a recupera sumele plătite cu titlu de comision de risc, în baza unei clauze abuzive. În consecință, acțiunea reclamanților este fondată pe un interes real și legitim, iar obiectul acțiunii reclamanților există, în mod evident, fiind reprezentat de cererea acestora privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc și restituirea integrală a acestuia.

Pentru aceste motive, instanța va respinge, ca neîntemeiate, și excepțiile lipsei de obiect și a lipsei de interes invocate de reclamantă.

În ce privește fondul acțiunii formulate de către reclamanți, instanța reține următoarele:

La pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._/26.05.2008, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Pct. 3.5. din Condițiile generale ale convenției oferă o definiție a comisionului de risc, stabilind că ,,pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale’’.

Instanța constată că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului identificat la pct. 7 din contractul de credit.

Pe fond, instanța reține că este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Analizând clauzele prevăzute de la art. 5.1 lit. a) din ,,Condițiile speciale’’ și art. 3.5. din ,,Condițiile generale’’ privind comisionul de risc, instanța va reține următoarele:

La pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de Credit, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Pct. 3.5. din Condițiile generale ale convenției oferă o definiție a comisionului de risc, stabilind că ,,pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale’’.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 (legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În cauza C-484/08-Hotărârea 2010-06-03 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid-CJUE a dispus că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare națională care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Instanța constată că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât convenția de credit a fost un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii si cel al perioadei, și au fost de acord prin semnarea convenției cu plata comisionului de risc, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.

Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 din vechiul Cod civil – aplicabil în speță - conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit, este necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanții) și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale, reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.

Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc.

Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci asupra imobilului proprietatea reclamanților – conform art. 7 din Condițiile speciale ale convenției de credit - și prin cesiunea în favoarea băncii a poliței de asigurare încheiata in vederea acoperirii tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției imobiliare – conform art. 7 lit. b) din Condițiile speciale ale convenției de credit.

În plus, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Nu trebuie ignorate nici dispozițiile pct. 4 din condițiile speciale al convenției, care instituie un comision de penalizare și o rată a dobânzii penalizatoare, în cazul neachitării la scadență a ratelor, deci sancțiuni pecuniare pentru reclamant, a căror contravaloare ar constitui venit în favoarea pârâtei dacă reclamantul nu ar achita la scadență ratele.

Instanța constată că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. În aceste condiții comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,22%, lunar, din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.

Se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului), banca percepe două costuri - dobânda și comisionul de risc -, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, astfel cum cer art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant și trebuie să fie transparente, condiție neîndeplinită în speță.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că, prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul reclamanților și contrar bunei–credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit în litigiu.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din ,,Condițiile speciale’’ și pct. 3.5. din ,,Condițiile generale’’ ale Convenției de credit nr._/26.05.2008 privind comisionul de risc, in sensul art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000.

Raportat la cererea de înlăturare din convenție a clauzei privind comisionul de risc, se rețin următoarele:

Conform art. 13 alin 1 din Legea nr. 193/2000, ,,instanța, în cazul în care constata existenta clauzelor abuzive în contract, […] dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființa, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.”

Instanța va retine ca, prin efectele Actului Adițional nr. 1/15.11.2010 (filele 26-32), implementat tacit in temeiul OUG nr. 50/2010, clauza referitoare la comisionul de risc a fost eliminata, acest comision fiind înlocuit printr-un comision de administrare, astfel ca va constata că cererea de eliminare din convenție a clauzei privind comisionul de risc a rămas fără obiect.

Analiza modificării comisionului de risc în comision de administrare.

Potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b) din OUG nr. 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010 „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza de acte adiționale acceptate de consumator”.

În acest sens, instanța va reține că, prin art. 3, pct. 5.1, lit. a) din Actul adițional nr. 1/15.11.2010 (filele 26-32), nesemnat de reclamanți, s-a introdus comisionul de administrare în cuantum de 0,22% - același cuantum pe care îl avea comisionul de risc în convenția de credit inițială.

În contextul în care, prin acest act adițional, s-a modificat doar denumirea comisionului, nu și natura sa juridică, cuantumul acestuia sau rațiunea înființării sale, instanța va constata că art. 3, pct. 5.1, lit. a) din Actul Adițional nr. 1/15.11.2010 la Convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul de administrare, constituie o clauză abuzivă, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Raportat la cererea de înlăturare din convenție a clauzei privind comisionul de administrare, se rețin următoarele:

Conform art. 13 alin 1 din Legea nr. 193/2000, ,,instanța, în cazul în care constata existenta clauzelor abuzive în contract, […] dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființa, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.”

Astfel, prin art. 2, pct. 5.1, lit. b) din Actul adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit (filele 33-38), s-a instituit un comision de administrare în cuantum de 0,11% pe lună, aplicabil la soldul creditului, datorat si plătibil de către împrumutați băncii, lunar, pe toata durata creditului, pentru administrarea de către banca a creditului, din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutaților.

Instanța reține că reclamanții au semnat acest act adițional fara obiecțiuni.

Reclamanții au solicitat instanței să constate și caracterul abuziv al clauzei din actul adițional nr. 2/15.11.2010, prin care s-a menținut comisionul de administrare. Însă, instanța va considera că, deși a menținut acest comision de administrare, parata a schimbat un aspect esențial, și anume cuantumul acestuia, de la 0,22% (cât era în convenția de credit inițială și ulterior în actul adițional nr. 1/2010) la cuantumul de 0,11%, prin urmare acest comision s-a redus la jumătate din cuantumul inițial.

Pentru aceste considerente, instanța apreciază că, în acest caz, nu suntem in prezenta unei simple redenumiri a comisionului de risc in comision de administrare.

Existenta comisionului de administrare este prevăzuta si de art. 36 din OUG nr. 50/2010, iar reclamanții au fost de acord și au negociat cu banca reducerea comisionului de administrare la jumătate din cuantumul inițial.

În acest sens, instanța va reține că, potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b) din OUG nr. 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010, „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza de acte adiționale acceptate de consumator”.

Instanța va reține că reclamanții au semnat actul adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit fara obiecțiuni, la art. 6, alin. 2 consemnându-se că reclamanții ,,declară că au studiat cu atenție, că au primit toate explicațiile necesare și că au înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la Convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțeleg să procedeze la semnarea acestuia’’.

D. urmare, instanța va considera că actul adițional nr. 2/15.11.2010 a fost semnat de reclamanți fără obiecțiuni, după negocieri purtate cu banca, negocieri în urma cărora au primit condiții de creditare mai avantajoase.

Pentru aceste considerente, instanța apreciază ca, prin art. 2, pct. 5.1, lit. b) din actul adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit (filele 33-38) nu s-a creat in defavoarea reclamanților si contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, ci dimpotrivă, prin acest act s-a creat o situație mai favorabila reclamanților, in calitate de consumatori.

Pentru acest motiv, instanța va respinge cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2, pct. 5.1, lit. b) din Actul adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit si, implicit, va respinge si cererea reclamanților de obligare a paratei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, ulterior intrării în vigoare a actului adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al unora dintre clauzele indicate mai sus, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu acest titlu, potrivit graficului de rambursare a creditului, căpătă caracterul de plăți nedatorate.

În consecință, pârâta va fi obligată să restituie reclamanților sumele de bani achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și de administrare, de la data încheierii Convenției de credit nr._/26.05.2008 și până la data intrării în vigoare a Actului adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit.

În concluzie, instanța va admite în parte acțiunea, conform dispozitivului prezentei.

Constatând culpa procesuală parțială a pârâtei, în baza art. 453, alin. 1 Cod de procedură civilă, instanța o va obliga pe aceasta să achite reclamanților suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr. 48/31.03.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de către pârâta S.C. V. R. S.A.

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C. V. F., CNP_, și C. M., CNP_, ambii domiciliați în Oradea, ., nr. 10, ., județul Bihor, împotriva paratei . ROMÂNIA SA, cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, etaj 3-8 și 10, sector 2, și, în consecință:

Constată caracterul abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din ,,Condițiile speciale’’ și pct. 3.5. din ,,Condițiile generale’’ ale Convenției de credit nr._/26.05.2008, privind comisionul de risc.

Constată caracterul abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzei prevăzute la art. 3, pct. 5.1, lit. a) din Actul Adițional nr. 1/15.11.2010 la Convenția de credit nr._/26.05.2008, prin care s-a introdus comisionul de administrare.

Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele de bani achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și de administrare de la data încheierii Convenției de credit nr._/26.05.2008 și până la data intrării în vigoare a Actului adițional nr. 2/15.11.2010 la convenția de credit.

Respinge în rest celelalte pretenții formulate de reclamanți.

Obligă pârâta să achite reclamanților suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Oradea.

Pronunțată în ședința publică din 06 aprilie 2015.

Președinte Grefier

C. O. G. D. C.

Red. C.O.G.

Dact. D.C./5ex/23.07.2015

Comunicări 3ex- C. V. F.

-C. M.

-.

← Pretenţii. Sentința nr. 3353/2015. Judecătoria ORADEA		Anulare act. Sentința nr. 3355/2015. Judecătoria ORADEA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Rezoluţiune contract. Sentința nr. 1870/2015. Judecătoria ORADEA Plângere contravenţională. Sentința nr. 3331/2015. Judecătoria ORADEA Plângere contravenţională. Sentința nr. 3352/2015. Judecătoria ORADEA Pretenţii. Sentința nr. 3353/2015. Judecătoria ORADEA Anulare act. Sentința nr. 3355/2015. Judecătoria ORADEA Pretenţii. Sentința nr. 3368/2015. Judecătoria ORADEA Plângere contravenţională. Sentința nr. 3362/2015. Judecătoria ORADEA Plângere contravenţională. Sentința nr. 2405/2015. Judecătoria ORADEA