Acţiune în constatare. Sentința nr. 3646/2015. Judecătoria ORADEA

Judecătoria ORADEA - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 3646/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 3646/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA ORADEA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3646/2015

Ședința publică de la 16 aprilie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. V.

Grefier M. C.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul D. A. și pe pârâtele . IFN SA, . IFN SA - SUCURSALA ORADEA, C. E. BANK N.V. PRIN MANDATAR . IFN SA, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Grefierul de ședință expune referatul cauzei, învederându-se instanței că în prezenta cauză s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, după care:

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința din 02 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea soluției pentru astăzi.

Se constată că în termenul de pronunțare, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise.

INSTANȚA

DELIBERÂND

Constată că, prin cererea de chemare in judecata înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.10.2014, sub nr. de dosar_, scutită de plata taxei de timbru în baza art. 29, alin. 1, lit. f) din OUG nr. 80/2013, reclamantul D. A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN S.A: să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 5.1 lit. c și d și 5.2 din convenția de credit nr._ din 10.09.2008, să dispună anularea acestor clauze și înlăturarea lor din cuprinsul convenției, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare de la data perceperii acestuia și până la data efectivă de încetare a perceperii lui, refacerea graficului de rambursare precum și obligarea pârâtei la plata dobanzii legale aferente debitelor, în baza dispozițiilor O.G. 9/2000, calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, sume ce se vor actualiza cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că, între acesta, în calitate de împrumutat și pârâta de rândul 1, . IFN S.A., reprezentată de pârâta de rândul 2, s-a încheiat convenția de credit nr._/10.09.2008, contract de adeziune, ale cărei clauze au fost în totalitate prestabilite de bancă, fără a-i da posibilitate de a modifica ori înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamantul a optat pentru serviciile acestei bănci atras de reclama deosebită pe care pârâta a făcut-o creditului în franci elvețieni, asigurându-l că această monedă este una dintre cele mai “stabile” și determinându-l să contracteze un credit în această valută, cu toate că, pentru achiziționarea imobilului, avea nevoie de euro și nicidecum de franci. I s-a adus la cunoștință oferta băncii și i s-a pus în vedere că o pot accepta sau nu, motiv pentru care nu a pus prea multe alte întrebări legate de contract. Ulterior, evoluția spectaculoasă pentru el, și consideră previzibilă pentru bancă, a francului elvețian, l-a determinat să se aplece mai mult asupra legislației în domeniu, descoperind ca fiind abuzive o . clauze din convenția de credit încheiată cu banca. Potrivit art. 1. al (1) din Legea 193/2000 orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate iar potrivit al. (2), în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Ori, rubrica V din convenție, privind comisioanele și costurile creditului, la art. 5.1 lit. c prevede un comision de administrare lunar, de 0,15%. Aceasta este singura mențiune din cuprinsul convenției care face referire la acest comision de administrare. Nu există în cuprinsul convenției nicio definire a activităților pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare și nici nu sunt indicate nicăieri în contract elementele necesare pentru perceperea acestui comision. Nu se înțelege nici măcar la ce se aplică acel 0,15%. Apreciază că nu este astfel îndeplinită condiția clauzelor contractuale clare, fără echivoc. Consideră această clauză ca fiind abuzivă în raport cu prevederile art. 4 al.1 din Legea 193/2000 potrivit cu care “O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Rezultă din observarea acestui text legal că sunt trei condiții necesar a fi întrunite pentru a ne afla în prezența unei clauze abuzive. Potrivit art. 4 al.3 din Legea 193/2000, prezumția caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite, ce conțin clauze standard, preformulate, poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. În speță, pârâta nu a prezentat proba cu înscrisuri privind negocierea ce a avut loc la data încheierii contractului, singurele în măsură să arate clauzele care au fost negociate, astfel încât dovada negocierii nu a fost făcută. Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamant de la momentul încheierii contractului, nu este suficient pentru a dovedi negocierea ori pentru a înlătura caracterul abuziv al acesteia, în condițiile în care nu am avut posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să refuz încheierea contractului. Pe de altă parte, de observat este că, potrivit art. 15 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, aplicabilă în speță, „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de administrare, era interzis în mod expres de legislația în vigoare la data încheierii convenției.

Crearea, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - Față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul reclamantului-consumator și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Atâta timp cât în cuprinsul convenției nu este descrisă o activitate pe care pârâta o prestează în schimbul acestui comision și nu sunt arătate nici elementele necesare perceperii lui, ceea ce se urmărește în realitate este obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă, iar stabilirea comisionului în discuție reprezintă o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract, în detrimentul său.

Lipsa bunei-credințe - Neîndeplinirea acestei condiții decurge din stipularea unei clauze pentru o prestație inexistentă sau injustă precum și din determinarea sa de a contracta un credit în franci elvețieni în condițiile în care banca avea cunoștință de posibila evoluție a acestei monede (există în cadrul băncilor analiști care se ocupă exact cu acest tip de previziuni) iar acum aruncă răspunderea asupra sa afirmând că trebuia să fi fost atent pentru că mi-am dorit să contractez un credit într-o monedă exotică. Apreciază de asemenea ca fiind abuzive și clauzele referitoare la comisionul de rambursare anticipată precum și la posibilitatea băncii de a revizui nivelul comisioanelor în mod unilateral.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 193/2000, modificată.

Pârâta S.C. C. E. IPOTECAR IFN S.A. a depus întâmpinare (fila 26), prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În motivare, a arătat că, între C. E. Ipotecar, în calitate de creditor și reclamant, în calitate de Împrumutat, s-a încheiat Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._/10.09.2008 prin care s-a acordat o facilitate de credit imobiliar în cuantum de 68.000 CHF. Ulterior, la data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar și C. E. Bank NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. Bank NV, cesiune notificată împrumutatului prin adresa: Nr. 2715345_966412 din data de 08.04.2009, comunicată către reclamant la adresa indicată în Convenția de credit. Ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, C. E. Bank NV a emis proiectul Actului Adițional prin care prevederile contractului erau aliniate la noile cerințe legislative.

Înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN. Având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar, C. E. Bank NV fiind, în prezent, actualul creditor în temeiul Contractului de credit și garanție, pârâta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare după data de 31.03.2009. Faptul că actuala creditoare este cunoscută și de către reclamant este dovedit de transmiterea notificării de cesiune, după cum am arătat în prezentarea situației de fapt. Mai mult decât atât, cesiunea a fost înscrisă pentru opozabilitate în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare. Art. 85, alin. 4, Titlul VI din Legea nr. 99/1999, cu completările și modificările ulterioare, prevede că “Dovada cesiunii se poate face prin copia certificată de pe contractul de cesiune sau de pe contractul de garanție ori prin copia de pe înregistrarea cesiunii la arhivă”. Conform prevederilor art. 99 ale Titlului VI din Legea nr. 99/1999 privind Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare „între cesiunea notificată debitorului său cesiunea acceptată de acesta și cesiunea înscrisă la arhiva, conform prezentului titlu, va avea prioritate cesiunea înscrisă”. În altă ordine de idei, din interpretarea sistematică și literală a prevederilor art. 1, art. 2 lit. a si art. 29 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cesiunile drepturilor de creanță îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare, în cauza, fiind realizată această formalitate, potrivit precizărilor de mai sus. Astfel, conform art. 1 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, respectivul titlu reglementează regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligații civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice, iar conform art. 2 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, sunt supuse prevederilor respectivului titlu, în ceea ce privește ordinea de prioritate, publicitatea și executarea, toate cesiunile drepturilor de creanță. Nu în ultimul rând, art. 29 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, stipulează ca garanțiile reale și sarcinile constituite pe bunuri mobile, care cad sub incidența prezentului titlu, îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în continuare arhiva. Astfel, întrucât C. E. Ipotecar nu mai are calitatea de parte în Contractul de credit apreciem că nu poate fi obligată să restituie sume de bani care nu au intrat în patrimoniul său după cesiunea creditului.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”. Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată și permisă expres de o altă lege, nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situație de contradicție între două legi. Prin inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece același raport juridic nu poate fi legal și ilegal în același timp. Aflându-ne în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, acesta este supus dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale”. Având în vedere natura Contractului, în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract. De asemenea, perceperea comisionului de administrare este admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: “Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Prin urmare, acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie. Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Reclamantul se află în pretinsă eroare în ceea ce privește scopul instituirii comisionului de administrare, a cărui natură reiese chiar din denumire, cât și din explicațiile concrete din Contractul de credit, aceștia redenumindu-l în mod eronat comision de risc. Rolul și modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010: „Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”. Este de necontestat faptul că pe tot parcursul relației cu clienții, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați. Prevederile art. 5.1 lit. c) redau în mod clar, astfel cum este prevăzut de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori coroborată cu OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc și fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată: scopul comisionului în cauză, respectiv de administrare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestuia, respectiv 0,15% pe luna din soldul creditului, precum și modalitatea și termenul de plată a acestui comision, respectiv plătibil începând cu scadența a 13-a, de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului. Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale”. Astfel cum este prevăzut în legea privind creditul ipotecar, lege specială care derogă de la dreptul comun în materie, comisioanele, inclusiv comisionul de administrare si cel de acordare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta la rândul său, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracțiune din rata dobânzii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, natura abuzivă nu poate fi analizată în ceea ce privește costul creditului, sau al adecvării acestuia față de serviciile oferite la schimb. Comisionul de administrare face parte din prețul contractului de credit, așadar nu poat face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Nu se poate susține de exemplu, că comisionul de administrare nu face parte din prețul contractului cât timp face parte din rata lunară pe care o are de plătit clientul și este evidențiat ca atare în scadențar. Aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecințelor pe care le va produce, mai precis – în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula. Ceea ce încearcă reclamantul să facă este să adauge o condiție nouă, care nu este impusă de lege, și anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preț. Or condiția privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul. În acest sens instanța europeană a arătat în cauza Kasler vs OTP că ”având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Iar in ceea ce privește comisionul contestat, cerința este pe deplin îndeplinita prin faptul că obligația sa economica, sub aspectul cuantumului, este determinată și fixă încă de la semnarea contractului. Deci evaluarea consecințelor economice ale clauzei care reglementează comisionul de administrare este întotdeauna posibilă in cazul unui consumator mediu.

Clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor precum și cea privind comisionul de rambursare anticipată nu mai sunt în vigoare: odată cu apariția OUG nr. 50/2010, legiuitorul a impus anumite modificări obligatorii la contractele de credit, unele din aceste modificări vizând și adaptarea contractelor existente (art. 95 din OUG nr. 50/2010) Reclamantul a fost notificat pentru a se prezenta la sediul băncii în vederea prezentării și semnării actului adițional impus de legiuitor, însă nu a înțeles să efectueze acest demers. Cu toate acestea, datorită modului de redactare a OUG nr. 50/2010, anumite modificări erau implementate tacit, indiferent de voința consumatorilor, fiind în avantajul acestora. Una dintre aceste modificări viza și eliminarea clauzelor care permiteau băncilor să modifice în mod unilateral cuantumul comisioanelor (art. 40 alin. 1 și 3 din OUG nr. 50/2010) precum și perceperea comisionului de rambursare anticipată în perioada în care dobânda este variabilă. Așa cum rezultă din Actul adițional, clauzele contestate de reclamant nu se mai regăsesc în Contractul de credit.

Capătul de cerere privind dobânda legală este vădit neîntemeiat, deoarece prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, motiv pentru care solicită să se respingă solicitarea reclamantului de acordare a dobânzii legale. În subsidiar, chiar și în cazul în care s-ar admite acțiunea reclamantului și s-ar dispune obligarea sa la plata dobânzii legale aferente, solicită să se aibă în vedere următoarele aspecte esențiale, în vederea stabilirii duratei aplicabilității acestui mod de reparație a prejudiciului pretins. Dobânda legală nu reprezintă altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății. Cât privește istoricul reglementării dobânzii trebuie punctate următoarele coordonate normative: Codul Civil din 1864, Decretul nr. 311/1954, OG 9/2000, OG 13/2011, Noul Cod Civil. În sistemul Codului civil din 1864, punerea în întârziere în ceea ce privește dobânda în materie comercială curgea de la data scadenței, fără a fi necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a implinit. În reglementarea prezentă a fost păstrată aceeași reglementare în materie comercială, conform obligațiilor bănești purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispozițiile art. 1489 N.C.C. si 1535 N.C.C. Dreptul creditorului de a percepe dobânda moratorie este instituit de la scadență la momentul plății. Astfel, în cazurile incluse în aria de aplicabilitate a Noului Cod Civil, legiuitorul a prevăzut faptul că nu mai este necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a implinit. Cererea ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat este înregistrată de reclamant abia în anul 2014, iar obligația de plată a sumelor (capitalul) la care se solicită acum dobânda legală nu există înainte de soluționarea prezentului dosar. În acest sens, un principiu esențial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid și va produce efecte juridice, cel puțin până la momentul constatării nulității sale și/sau anulării sale de către o instanță de judecată, în sistemul judiciar românesc neexistând nulități de drept.

În privința termenului de executare, prin prevederea cuprinsă în art. 1522 (3) teza a doua din Noul Cod Civil, legiuitorul a tranșat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind că, ori de câte ori creditorul nu stabilește un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, Banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamant, nu erau datorate. În aceste condiții, considerăm ca solicitarea reclamantului de obligare a sa la plata dobânzii legale pentru perioada încasării sumelor și până la restituirea lor efectivă este vădit neîntemeiată.

În drept, a invocat 201 (1) și urm. C.proc.civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, OUG 50/2010.

Raportat la precizarea de acțiune depusă de reclamant la fila 66, prin încheierea din data de 29.01.2015, instanța a dispus introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii, în calitate de pârâtă, pe S.C. C. E. BANK N.V., prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN S.A. (fila 65).

Pârâta S.C. C. E. BANK N.V., prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN S.A. a depus întâmpinare (fila 70), prin care a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. NV. Având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar către C. E. NV fiind, apreciem că subscrisa nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare înainte de data de 31.03.2009. Astfel, întrucât nu avea calitatea de parte în Contractul de credit înainte data de 31.03.2009, apreciază că nu poate fi obligată să restituie sume de bani care nu au intrat în patrimoniul său anterior cesiunii creditului.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat următoarele: cu privire la comisionul de administrare: Nu era interzisă perceperea sa de dispozițiile legale incidente contractului de credit la data încheierii sale, respectiv de Legea 190/1999 sau de Legea 193/2000. Deși nu este aplicabilă contractului în speță, OUG 50/2010 permite expres la art. 36 alin. (1) includerea sa în convenția de credit. Dispozițiile legale incidente contractului nu prevăd necesitatea explicării rațiunii perceperii acestui comision. Cu toate acestea, OUG 50/2010 explică la art. 36 alin. (3) în ce constă comisionul de administrare. În opinia sa, ceea ce încearcă reclamantul este să creeze o condiție suplimentară, neprevăzută de lege, și anume aceea de a explica motivul pentru care percepe un anumit cost, deși rațiunea reiese foarte clar din denumire. Așa cum Banca percepe dobânda fără a defini expres sensul acestei noțiuni în cuprinsul convenției, la fel de clar rezultă din cuprinsul noțiunii de comision în ce constă contraprestația Băncii, chiar dacă această noțiune nu a fost definită expres. Dacă s-ar reține această linie de argumentație a reclamantului s-ar putea constata și nulitatea clauzei de a percepe dobânda pentru suma împrumutată, ipoteză ce nu ar putea fi primită. Prevederile art. 5.1 lit. c) redau în mod clar, astfel cum este prevăzut de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori coroborată cu OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc și fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată: scopul comisionului în cauză, respectiv de administrare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestuia, respectiv 0,15% pe luna din soldul creditului, precum și modalitatea și termenul de plată a acestui comision, respectiv plătibil începând cu scadența a 13-a, de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit. Comisionul de administrare este evidențiat într-o coloană separată în scadențarul anexă la Contractul de credit. Consumatorii au la dispoziție, în același scadențar, o coloană separată în care este exprimată suma totală de plată în fiecare lună (compusă din dobândă și comision), așadar toate informațiile privind obligațiile nu numai că nu sunt ascunse, dar au fost evidențiate în mod expres în contract. Faptul că reclamantul a ignorat această obligație de plată datorită cuantumului redus al procentului aplicat nu demonstrează decât cel mult lipsa de diligență a acestuia. Apreciază că în speță s-ar fi impus o atenție sporită a împrumutaților având în vedere contractarea unui credit într-o monedă exotică, pe o perioadă îndelungată de timp. În măsura în care reclamantul a putut să calculeze valoarea prejudiciului creat prin achitarea comisionului de administrare, se întreabă, desigur, retoric, cum nu a reușit să observe și să evalueze acest cost la încheierea contractului. Faptul că acesta a ales să încheie în aceeași zi contractul de credit, fără a studia îndeaproape oferta de credit, nu ii poate fi imputabil decât acestuia, iar nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține anularea unor clauze contractuale. Odată înmânată oferta de credit, Banca avea obligația de a o menține cel puțin 30 de zile, așadar împrumutații ar fi avut posibilitatea de a încheia contractul la o altă dată. Mai mult, nu se poate considera că acest cost i-a fost impus de Bancă, întrucât această ipoteză nu ar putea fi admisă decât în condiții de monopol. În realitate, împrumutatul a avut posibilitatea de a opta pentru serviciile oricărei alte bănci, precum și de a alege din multitudinea de produse bancare ale C. E..

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul părților.

Analizând actele și lucrările cauzei, instanța constată următoarele:

În fapt, între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, prin Sucursala Oradea, în calitate de creditor, și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._/10.09.2008 prin care s-a acordat o facilitate de credit imobiliar în cuantum de 68.000 CHF (filele 10-19).

Ulterior, la data de 31.03.2009, între C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. Bank NV, cesiune notificată împrumutatului prin adresa nr. 2715345_966412 din data de 08.04.2009, comunicată către reclamant la adresa indicată în Convenția de credit.

Ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, C. E. Bank NV a emis proiectul Actului Adițional prin care prevederile contractului erau aliniate la noile cerințe legislative, Act adițional care a fost implementat tacit de bancă, nefiind semnat de reclamant (filele 55-58).

Raportat la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de fiecare dintre pârâte, instanța o va respinge. Astfel, având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV, iar C. E. Bank NV este, în prezent, actualul creditor în temeiul Contractului de credit și garanție, pârâta de rândul 1 nu ar putea fi obligată la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare după data de 31.03.2009. Invers, pârâta de rândul 2 nu ar putea fi obligată la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare anterior datei de 31.03.2009.

Însă, ambele pârâte se impun a fi menținute în proces, pentru opozabilitatea hotărârii, dat fiind că, din punctul de vedere al reclamantului, contractul de credit trebuie privit ca un tot unitar, indiferent de persoana creditorului, sens în care instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de fiecare dintre pârâte.

Pe fond, instanța reține că acest contract de credit bancar intra sub incidenta Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, întrucât reclamantul are calitatea de consumator, iar banca pârâtă de comerciant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000:

(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Conform alin. 4 din același text legal, lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Conform alin. 5 din același text legal, fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Conform alin. 6 din același text legal, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Conform prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, republicată, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condițiile în care profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.

Raportat la comisionul de administrare credit, instanța va reține că, la art. 5.1, lit. c) din Convenție, s-au stipulate următoarele: c) Comision de administrare lunar: 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a.”

Instanța va aprecia că această clauză nu are caracter abuziv, nefiind interzisă nici de legislația în vigoare la data încheierii contractului părților, nici de legislația în vigoare actuală. Astfel, existenta acestui comision de administrare este prevăzută si de art. 36, alin. 3 din OUG nr. 50/2010, fiind perceput, conform legii, pentru „monitorizarea/ înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/ rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.”

Instanța va reține că rațiunea comisionului de administrare nu are legătură cu nicio pierdere a băncii, nefiind vorba despre un comision de risc, ci are legătură cu o . activități desfășurate de bancă (monitorizarea/ înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/ rambursării creditului acordat consumatorului). Așadar, în speță, clauza privind comisionul de administrare a fost redactată în mod suficient de clar și inteligibil, Banca prevăzând un comision fix, în cotă procentuală,aplicată la soldul curent al creditului. Mai mult, cuantumul lunar al acestuia a fost relevat distinct și clar în graficul de rambursare, care constituie anexă la contractul de credit.

În acest context, raportat la cele detaliate mai sus, instanța va considera că perceperea comisionului de administrare a creditului a fost și poate fi justificată în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.

Așadar, prin stipularea acestui comision, instanța consideră că, între drepturile și obligațiile părților nu s-a creat un dezechilibru semnificativ, atât reclamantul cât și pârâta cunoscând, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt drepturile și obligațiile lor în legătură cu acest comision.

Astfel, chiar dacă aceste clauze sunt clauze standard, preformulate, totuși aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Consumatorul a cunoscut de la încheierea contractului care este cuantumul acestui comision și, în măsura în care aprecia că acestea era prea împovărător, putea apela la o altă unitate bancară care ar fi oferit un comision de administrare mai mic.

Nu se poate reține susținerea reclamantului, potrivit căruia contractul de credit a fost unul de adeziune, fiindu-i impus de bancă, în contextul în care singurele comisioane contestate au fost cele de administrare și de rambursare anticipată, or, dacă ar fi fost așa cum susține reclamantul, ar fi trebuit să fie contestate toate clauzele convenției.

Pe de altă parte, nu se poate susține că reclamantul nu a cunoscut ce reprezintă acest comision de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă din chiar denumirea sa, de ,,administrare’’, nefiind vorba despre termeni care să nască dubii cu privire la semnificația acestora. Mai mult, aceste noțiuni nu presupun, pentru înțelegerea lor, cunoștințe de specialitate.

Pentru toate aceste motive, instanța apreciază că cererea reclamantului de a se constata că art. 5.1., lit. c, privind comisionul de administrare credit din Contractul de credit bancar constituie o clauză abuzivă, este neîntemeiată, această cerere urmând să fie respinsă, ca atare, de către instanța de judecată.

Ca o consecință directă a respingerii, ca neîntemeiată, a acestei cereri, instanța va respinge, ca neîntemeiate, și cererile accesorii, respectiv cererea privitoare la modificarea clauzelor contractuale, în sensul eliminării acestor prevederi din contract, precum și cererea privind obligarea pârâtelor la despăgubiri, constând în suma plătită cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă și rata inflației.

Analiza clauzelor prevăzute la art. 5.1., alin. 1, lit. d din Convenția de credit:

Potrivit art. 5.1., lit. d) din convenție, reclamantul s-a obligat la plata unui ,,comision de rambursare anticipată reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din C., 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din C. și 0% aplicat la suma plătită anticipat după primii 10 ani de la data primei trageri din C.; Comisionul de rambursare anticipată este datorat integral, la data efectuării rambursării’’.

Art. 67-69 din OUG nr. 50/2010, adoptată prin Legea nr. 288/2010, aplicabilă în speță conform art. 95, prevăd:

,,ART. 67

(1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

(2) O astfel de compensație nu poate fi mai mare de:

a) 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an;

b) 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.

(3) Creditorul stabilește o metodă de calcul a compensației clară și ușor verificabilă, pe care o va face cunoscută consumatorului din stadiu precontractual.

ART. 68

Nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri:

a) rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop asigurarea riscului de neplată;

b) contractul de credit este acordat sub forma "descoperitului de cont";

c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

ART. 69

Orice compensație nu poate depăși cuantumul dobânzii pe care consumatorul ar fi plătit-o în perioada dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit’’.

Având în vedere ansamblul acestor texte de lege, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de rambursare în avans, în cuantumurile prevăzute în convenția de credit inițială, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul reclamantului și contrar bunei–credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1., lit. d) din convenția de credit.

Conform art. 13 alin 1 din Legea nr. 193/2000, ,,instanța, în cazul în care constata existenta clauzelor abuzive în contract, […] dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființa, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.”

Instanța va reține că, urmare a adoptării OUG nr. 50/2010, pentru a pune în concordanță convenția de credit cu aceste dispoziții legale, trebuia încheiat un act adițional între părți, conform art. 40 alin 1 din OUG nr. 50/2010, prin care să se stabilească un comision de rambursare anticipată, în cuantumul și condițiile prevăzute de art. 67 din OUG nr. 50/2010.

Un astfel de act adițional a fost implementat de banca pârâtă în mod tacit, acest act regăsindu-se la filele 55-58 din dosarul cauzei. Acest act adițional prevede la pct. 4.1. următoarele: ,,Clauzele referitoare la costurile rambursării anticipate se modifică și vor avea următorul conținut:

Comision de rambursarea anticipată:

-Comision de rambursare anticipată de 1 % aplicat la suma rambursată anticipat, dacă perioada rămasă de la data depunerii sumelor necesare pentru efectuarea rambursării anticipate și a cererii de rambursare anticipată și ultima dată de rambursare a creditului stabilită conform graficului de rambursare este mai mare de un an;

-Comision de rambursare anticipată de 0,5 % aplicat la suma rambursată anticipat, dacă perioada rămasă de la data depunerii sumelor necesare pentru efectuarea rambursării anticipate și a cererii de rambursare anticipată și ultima dată de rambursare a creditului stabilită conform graficului de rambursare nu este mai mare de un an…

Nu se solicită plata comisionului de rambursarea anticipată în perioada în care rata dobânzii aferentă creditului nu este fixă’’.

Așadar, în prezent, clauzele din convenția de credit privindcomisionul de rambursare anticipată, astfel cum acestea au fost modificate prin Actul adițional implementat de banca pârâtă în mod tacit, respectă întru totul prevederile art. 67-69 din OUG nr. 50/2010.

Pentru acest motiv, instanța va respinge cererea reclamantului de înlăturare din cadrul convenției a acestor clauze.

Analiza clauzelor prevăzute la art. 5.2. din Convenția de credit:

Art. 5.2. din Convenția de credit prevede următoarele: ,,Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința Împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.3.’’, adică prin afișarea noului cuantum la avizierele sediilor băncii pârâte și pe site-ul oficial al băncii, la momentul intrării în vigoare al noului cuantum.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii sau comisioanelor plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

În principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii și a comisioanelor în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța constată că motivul prevăzut în contract este, conform art. 5.2., ,,politica de creditare a băncii’’.

Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a cuantumului comisioanelor, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul ,,politica de creditare a băncii’’ nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă motivul este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un ,,motiv întemeiat’’ ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii cuantumului comisionului, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Este adevărat că, art. 5.2. coroborat cu art. 4.3., ultimul alineat, din contract, prevede că, în cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la modificarea comisionului de către bancă, nu restituie integral creditul, dobânda și orice alte sume datorate, creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă.

Însă, articolul enunțat mai sus este lipsit de aplicabilitate, fiind evident ca împrumutatul nu are posibilitatea rambursării integrale si . scurt a unor sume atât de importate ca cele in discuție, astfel că, indiferent de alte considerații, clauzele analizate - și anume posibilitatea băncii de a modifica unilateral cuantumului comisioanelor - sunt abuzive.

În consecință, instanța va constata caracterul parțial abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzelor prevăzute la art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, și anume doar teza referitoare la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, fără semnarea unui act adițional de către reclamant.

Un astfel de act adițional a fost implementat de banca pârâtă în mod tacit, acest act regăsindu-se la filele 55-58 din dosarul cauzei. Acest act adițional prevede expres la pct. 4.2., alin. 2 următoarele: ,,nu se vor majora comisioanele …, cu excepția costurilor/modificărilor de costuri impuse de legislație’’.

Așadar, prin acest act adițional, s-a înlăturat posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral și discreționar cuantumul comisioanelor, motiv pentru care instanța va respinge cererea reclamantului de înlăturare din cadrul convenției a clauzelor prevăzute la art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, aceste clauze nemaifiind în vigoare în prezent.

Concluzionând, instanța va admite, în parte, cererea de chemare in judecata formulată și, în consecință: va constata caracterul parțial abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzei prevăzute la art. 5.1., lit. d) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, privind comisionul de rambursare anticipată.

Va constata caracterul parțial abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzelor prevăzute la art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, și anume doar teza referitoare la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, fără semnarea unui act adițional de către reclamant.

Va respinge în rest celelalte cereri formulate în cauză, pentru argumentele ce preced.

Constatând culpa procesuală parțială a pârâtelor, în baza art. 453, alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanța le va obliga în solidar să achite reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu parțial de avocat, conform chitanței nr. 2015/05.01.2015 (fila 123).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepțiile invocate de pârâte.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul D. A., domiciliat în Oradea, ., ., . procedural ales în Oradea, ., jud. Bihor, în contradictoriu cu pârâtele C. E. BANK (ROMÂNIA) SA, cu sediul în București, ., Clădirea Anchor Plaza – Corp C, etaj 1, sector 6, cu număr de ordine în Registrul Comerțului J40/_/2004, având CUI_ și sediul procesual ales la ,,R. & M. SPARL’’ din București, Sector 1, ., Nr. 31, C. E. BANK (ROMÂNIA) SA – Sucursala Oradea, cu sediul în Oradea, .-19, . 3, parter, și S.C. C. E. BANK N.V., cu sediul în Olanda, . Cj Amsterdam, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN S.A., cu sediul în București, ., Anchor Plaza – corp C, etaj 1, sector 6, cu număr de ordine în Registrul Comerțului J40/_/2004, având CUI_, și sediul procesual ales la ,,R. & M. SPARL’’ din București, Sector 1, ., Nr. 31 și, în consecință:

Constată caracterul parțial abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzei prevăzute la art. 5.1., lit. d) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, privind comisionul de rambursare anticipată.

Constată caracterul parțial abuziv, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, al clauzelor prevăzute la art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.09.2008, și anume doar teza referitoare la posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, fără semnarea unui act adițional de către reclamant.

Respinge în rest celelalte cereri formulate în cauză.

Obligă în solidar pârâtele să achite reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Oradea.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 aprilie 2015.

Președinte, Grefier,

V. M. C. M.

Red.jud. V.M.

Dact.gref.C.M.

Data red.– 22.04.2015

Nr. ex. – 6

Emis 4 comunicări

- reclamant - D. A.

- pârât - C. E. BANK N.V. PRIN MANDATAR . IFN SA

- pârât - . IFN SA

- pârât - . IFN SA - SUCURSALA ORADEA

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 3085/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 3650/2015.... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 3646/2015. Judecătoria ORADEA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 3646/2015. Judecătoria ORADEA