Acţiune în constatare. Sentința nr. 1660/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1660/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 1660/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr. 1660/2015
Ședința publică de la 02 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. A.
GREFIER:G. D. U.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant G. L. I. și pe pârâta P. B. ROMANIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile si susținerile parților au avut loc la data de 12.01.2015, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea data, parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea succesiv la data de 19.01.2015, 26.01.2015 și apoi la aceasta data când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/299/2014 reclamanții M. C. T., VOINILA F. C., G. L. I., M. C., B. C., CLOSCA NINEL, DIMBOI V. au chemat în judecată pe pârâta P. B. ROMANIA SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: a) cap.II pct. 3.2, cap.II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._43506/22.05.2008, precum și a cap. I pct. 1 din actul adițional nr. 1/18.01.2010; b) cap. II pct. 3.2, cap.II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._26310/11.02.2008, precum și art. 5 din actul adițional nr. 1/26.01.2010; c) cap. II, pct. 3.2, cap. II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 310402G_/09.09.2008; d) cap. II pct. 3.2, cap. II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._72509/10.09.2008; e) cap. II pct. 3.2, cap.II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 310402G_/24.06.2008; f) cap. II pct. 3.2, cap. II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._73864/25.03.2008; g) cap. II pct. 3.2, cap. II pct. 4 din contractul de împrumut pentru refinantarea unui credit de consum nr._15637/29.04.2008; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu dățile încheierii contractelor de credit raportat la evoluția indicelui LIBOR și marja fixă a băncii; obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la marja fixă a băncii de la data încheierii contractelor de credit; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și cu titlu de dobândă excedentară; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului de regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 22.05.2008 s-a încheiat între M. C. T., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._43506/22.05.2008, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 12.285,00 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 11.02.2008, s-a încheiat între Voinila F.-C., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._26310, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 12.285,00 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 09.09.2008, s-a încheiat între G. L. I., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 310402G_, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_.90 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 10.09.2008, s-a încheiat între M. C., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._72509, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_,98 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 24.06.2008, s-a încheiat între B. C., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 310402G_, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_.50 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 25.03.2008, s-a încheiat între Closca Ninel T., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._73864, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_.00 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
La data de 29.04.2008, s-a încheiat între Dimboi V., în calitate de împrumutat pe de o parte și pârâta, în calitate de împrumutătoare, pe de altă parte, contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._15637, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_.00 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.
Au precizat reclamantii ca modalitatea in care banca si-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobanzii a transformat contractele de credit din comutative in aleatorii, astfel ca respectiva clauza intra in contradictie nu numai cu legislatia privitoare la protectia consumatorilor, dar si cu art. 948 pct. 3 si art. 964 C. civ. De asemenea, au aratat ca comisionul de acordare reprezinta o clauza abuziva intrucat perceperea acestuia nu este justificata in mod clar si echivoc in cadrul contractului, nu se mentioneaza care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision si ca clauza de risc valutar este o clauza abuziva, intrucat raportat la momentul incheierii contractului si la circumstantele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i da posibilitatea influentarii naturii acestuia, creeaza un dezechilibru major intre drepturile si obligatiile asumate de parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de catre consumator cu toate consecintele negative asupra posibilitatii de respectare a obligatiilor contractuale. Au aratat reclamantii ca avand in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmarea clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, se impune stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derularii contractului precum si denominarea in moneda națională a plăților conform regulamnetului valutar care prevede obligativitatea efectuarii platilor intre rezidenti ce fac obiectul comertului cu bunuri si servicii in moneda nationala.
Prin încheierea de ședință din data de 27.10.2014 s-a dispus disjungerea dosarului nr._/299/2014, fiind înregistrat prezentul dosar nr._ avand ca obiect cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul G. L. I. impotriva paratei P. B. ROMANIA SA.
In drept, reclamanții au invocat disp. Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori; OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată; OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitatului, cu modificările și completările ulterioare; OUG nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor; art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm Noul Cod de procedură civilă, art. 480, 992 din Vechiul cod civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE, decizia C-26/13 a CJUE în cazul A. Kasler și Karlerne vs OTP.
Parata a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neintemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
In dovedire, s-a administrat proba cu înscrisuri și cu proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizand probele administrate in cauza, instanta retine in fapt si in drept urmatoarele:
La data de 09.09.2008, între reclamant, în calitate de împrumutat și pârâtă, în calitatate de Bancă, s-a încheiat contractul de imprumut pentru refinantarea unui credit de consum nr. 310402G_, prin care pârâta P. B. Romania SA a acordat reclamanților un credit în valoare de_,90 CHF pentru o perioadă de 120 luni.
Prin art. 3.2 din contract s-a prevăzut că dobânda este variabilă, in functie de evalutia pietei financiar-bancare si/sau a costului finantarii gestionarii creditului, fiind diferentiata ca si nivel, in doua perioade, conform Cap. III Termenii împrumutului. La data incheierii contractului, ratele dobanzii practicate pentru cele doua perioade sunt cele mentionate in Cap. III Termenii Imprumutului. Pe parcursul derularii contractului, banca isi rezerva dreptul de a modifica ratele de dobanda mentionate in Cap. III Termenii Imprumutului. Noile procente de dobanda se aplica asupra soldului existent al Imprumutului la data modificarii acestora. Noile rate ale dobanzii vor fi comunicate imprumutatului/imprumutatului solidar prin notificare scrisa și prin afișare la sediile unităților. Împrumutatul/împrumutatul solidar in urma notificării se va prezenta la Bancă in vederea ridicării noului grafic de rambursare. Noua dobândă se va aplica indiferent dacă împrumutatul/împrumutatul solidar se prezintă sau nu la bancă in vederea ridicării graficului de rambursare, Banca fiind exonerată de această obligație. În cazul majorarii ratelor de dobândă, împrumutatul/împrumutatul solidar are/au dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noilor rate ale dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă . În această situație, împrumutatul/împrumutatul solidar se obligă să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății, in acelasi interval de 30 de zile, Banca nepercepand comision de rambursare in avans. Dobanda este calculată zilnic prin aplicarea ratei dobânzii la soldul împrumutului, luând în calcul o lună de 30 de zile si un an de 360 zile.
Conform Cap. III – Termenii împrumutului, rata dobânzii pentru primele 80 de luni din perioada creditului este de 11,25 %, rata dobânzii pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului este de 8,95 %, dobânda anuală efectivă ( D.) este de 13,24 %.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociați care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale industriale sau de producție, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.
Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului activ. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie astfel să verifice următoarele condiții:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Aceste condiții sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce privește buna credință, instanta are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului.
In speta, instanta retine ca reclamantul a aratat că a semnat personal contractul de credit din data de 09.09.2008, astfel incat, in raport de prevederile art. 969 C.civ., acesta produce efecte obligatorii intre partile contarctante.
De asemenea, a precizat in cadrul raspunsului la interogatoriu ca nu a solicitat inainte de incheierea contractului modificarea vreunei clauze sau lamuriri suplimentare cu privire la vreo clauza (intrebarea nr. 12) si că a citat contractul de credit in anul 2014 (intrebarea nr. 18).
Astfel, in privinta cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevazute la art. 3.2, instanta retine ca prevederea unei dobânzi variabile și posibilitatea modificării acesteia în mod unilateral de către bancă, în conformitate cu evolutia pietei financiar – bancare si/sau costul finantarii gestionarii creditului, nu constituie în sine o clauză abuzivă. De altfel și art. 37 lit. d) din OUG nr. 50/2010 menține o astfel de posibilitate, obligând însă la indicarea în contract a modului de calcul a dobânzii, a periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea acesteia.
Potrivit art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, in speta, o asemenea posibilitate este conferita consumatorului - reclamant de art. 3.2.
Este incontestabil că potrivit art. 3.2 din contract parata și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului însă a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate, motivele în care poate opera o astfel de modificare – respectiv în conformitate cu evolutia pietei financiar – bancare si/sau costul finantarii gestionarii creditului.
Acest motiv invocat de bancă pentru schimbarea ratei dobânzii este întemeiat în condițiile în care pentru a obține sumele de bani necesare pentru desfășurarea activității, banca se împrumută la rândul său pe piața interbancară iar cursul pe această piață este supus fluctuațiilor.
Prin urmare, atunci când banca se împrumută la un preț mai mare pe piața interbancară, va pretinde la rândul său propriilor clienți un preț (dobândă) superior pentru sumele de bani acordate cu titlu de împrumut, și aceasta tocmai pentru a putea onora angajamentele asumate. Derularea relațiilor contractuale în acest mod nu echivalează cu existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În mod legal, la data încheierii contractului de credit, nu i se putea pretinde paratei să detalieze suplimentar circumstanțele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă, câtă vreme art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului iar nu și a condițiilor în care aceasta se realizează. Mai mult decât atât, această prevedere legală stipulează expres că, în anumite circumstanțe, sunt permise clauzele prin care un furnizor de servicii financiare, modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumator, atunci când există un motiv întemeiat.
Este de remarcat și faptul că această clauză prin ea însăși permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului ci și în folosul acestora. Într-adevăr dacă piața financiar-bancară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv în cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacția economică firească a băncii, în scopul de a-și păstra portofoliul de clienți. Față de această împrejurare nu s-ar putea susține că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
În raport de aceste considerente, instanța apreciază că nu este întemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzute la art. 3.2 din contractul de credit.
În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța reține că potrivit punctului 4, imprumutatul este de acord sa plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea imprumutului (denumit comision de acordare), calculat ca procent aplicat la suma solicitata ( minim 60 euro sau echivalentul in RON/CHF) si va fi reținut din împrumut la data acordării creditului.
Potrivit Cap. III – Termenii imprumutului, comisionul de acordare este de 5 %.
Legat de solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la pct. 4 privind comisionul de acordare, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.
În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea pct. 4 din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamant consumator prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4 din contractul încheiat de părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv pentru următoarele argumente:
Astfel, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a unui comision de 5% din valoarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 120 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanta, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la pct. 4, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval prelungit (120 luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată o suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului (_,90 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (120 luni), instanța apreciază că dispozițiile pct. 4 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederea inserată la pct. 4 din contract este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, contrar afirmațiilor reclamantului, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision, de altfel explicată și de instanță în paragrafele anterioare.
Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea ca caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la pct. 4 din contractul de credit .
In ceea ce priveste cererile avand ca obiect obligarea paratei la recalcularea dobanzii incepand cu data incheierii contractului de credit raportat la evolutia indicelui Libor si marja fixa a bancii precum si obligarea paratei la calcularea si perceperea pe viitor a dobanzii raportat la variatia indicelui Libor si la marja fixa a bancii de la data incheierii contractului de credit, instanta apreciaza că formula în care să devină operaționali acești factori de referință nu poate fi decât cea potrivit voinței părților.
Astfel, instanta retine ca prin contractul incheiat la data de 09.09.2008, partile au stabilit ca rata dobanzii este variabila in functie de evolutia pietei financiar-banacre si/sau a costului finantarii gestionarii creditului, valoarea acesteia la data incheierii contractului fiind de 11,25 % pentru primele 80 luni si 8,95 % pentru ultimele 40 de luni.
Prin actul aditional de conformare a contractului de credit cu dispozitiile OUG nr. 50/2010, dobanda curenta a fost stabilita in functie de LIBOR la 3 luni + marja bancii fixă de 11,80 % pentru prima perioada ( pentru primele 80 de luni) si de 9,40 % pentru a doua perioada ( pentru ultimele 40 de luni). Astfel, obligatia instituita de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobanda variabila a fost respectata de catre banca prin actul aditional de implementare a dispozitiilor OUG nr. 50/2010. Astfel, parata a pus in practica vointa legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, de la momentul intrarii in vigoare a dispozitiilor OUG nr. 50/2010, de posibilitatea bancii de a mai putea modifica marja sa ( posibilitate pe care legea nu i-o ingradea pana la aparitia OUG nr. 50/2010).
Astfel, în lipsa unor motive pertinente, instanța de judecată nu poate cenzura voința părților, respectiv caracterul variabil al dobanzii si modalitatea de determinare, ci poate doar eventual constata caracterului abuziv al unei astfel de clauze, cu consecința înlăturării acesteia din contract, urmând ca părțile, prin același acord de voință exprimat la încheierea contractului să negocieze în continuare condițiile de derulare a contractului.
În nici un caz însă instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților, prin determinarea unei noi formule de calcul, indiferent că se solicită acest lucru pentru trecut sau pentru viitor.
Ceea ce reclamantul urmărește este introducerea încă de la momentul încheierii contractului a unei formule de calcul pe care aceasta o menționează în cererea de chemare în judecată. O astfel de solicitare nu poate fi primită întrucât instanța de judecată nu poate cenzura voința părților sub aspectul caracterului variabil al dobânzii, precum și a modalității concrete de calcul a dobânzii, ci poate doar constata caracterului abuziv al unei clauze, cu consecința înlăturării acesteia din contract, urmând ca părțile, prin același acord de voință exprimat la încheierea contractului să negociere în continuare condițiile de derulare a contractului. În nici un caz însă instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților.
Un argument în acest sens este acela că efectul declarării nulității unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat chiar de dispozițiile Legii nr. 193/2000 care, la art. 6, prevede că clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunțat și Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”.
În motivarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că din textul articolului 6 alin. 1 din Directivă rezultă că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situația în care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanțelor naționale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.
Din cuprinsul prevederilor contractuale rezultă că părțile au convenit la momentul încheierii contractului o rată a dobânzii cu condiții speciale de determinare a acesteia, urmand ca ulterior, prin actul aditional de conformare a contractului de credit cu dispozitiile OUG nr. 50/2010, dobanda curenta sa fie stabilita ca fiind calculata in functie de LIBOR la 3 luni + marja bancii fixă ( de 11,80 % pentru primele 80 de luni si de 9,40 % pentru ultimele 40 de luni). Aceasta întrucât la momentul încheierii contractului o astfel de obligație constand in stabilirea ratei de dobanda dupa formula marja fixa - indice Libor nici nu putea fi impusă finanțatorului, în lipsa unui temei legal corespunzător.
Totodată, față de petitele deduse judecății, printre care și cele privind stabilirea unei formule de către instanță, nici eventuala constatare ca abuzivă a mențiunii privind caracterului variabil al dobânzii în funcție de evolutia pietei financiar – bancare si/sau costul finantarii gestionarii creditului nu este de natură a conduce la o altă concluzie.
Nulitatea unei clauze nu poate conduce la modificarea altora, în lipsa unui acord de voință al părților în acest sens.
Impunerea de către instanță a unei formule de calcul a dobânzii către una dintre părțile contractante de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o ingerință a instanței în contractul părților, prin luarea în considerare exclusiv a punctului de vedere al consumatorului cu privire la modalitatea în care ar trebui să varieze dobânda.
Prin urmare, instanta va respinge aceste capete de cerere ca neintemeiate.
De asemenea, instanta va respinge ca neintemeiata si cererea avand ca obiect obligarea paratei la restituirea tuturor sumelor incasate abuziv, fara temei legal, in baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare, dat fiind caracterul accesoriu al acesteia, in raport de solutia pronuntata pe capatul de cerere avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei referitore la plata comisionului de acordare.
De asemenea, instanta va lua act de renuntarea reclamantului la cererea avand ca obiect obligarea paratei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobanda excedentara.
In ceea ce priveste cererile avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si eliminarea acesteia, stabilizarea ( inghetarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului si denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala, instanta retine urmatoarele:
Clauza prevăzută la art. 8.1 din contractul nr. 310402G_ din 09.09.2008 instituie obligația reclamantului, în calitate de împrumutat, de a-și îndeplini obligațiile de plată asumate în temeiul acestui contract în moneda în care a fost acordat creditul, în speță CHF, pana la rambursarea integrala a sumelor datorate in temeiul contractului.
Insa, aceasta clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Stipularea acestor clauze constituie o aplicare firească a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C.civ., în temeiul căruia împrumutul bănesc trebuie restituit în moneda în care a fost dat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a menține un echilibru între obligațiile asumate de părțile care au înțeles să dea și respectiv să primească un împrumut într-o altă monedă decât cea folosită în locul în care împrumutul a fost perfectat, dată fiind existența unei posibilități semnificative ca moneda creditului să aibă un curs de schimb variabil pe durata contractului. Acceptând încheierea unui contract de împrumut bănesc într-o monedă străină, părțile și-au asumat implicit și în concordanță cu art. 1578 C.civ., consecințele ce decurg din posibilele variații ale cursului de schimb. Evoluția cursului de schimb nu este previzibilă cu certitudine, aceasta putând să se producă într-un sens care să favorizeze oricare din părțile contractului. O astfel de posibilitate de variație a cursului este incompatibilă ab initio cu existența unui dezechilibru între obligațiile părților, consumatorul trebuind să restituie exact ceea ce a împrumutat .
De altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nu a prezentat nici măcar un argument în sprijinul existenței dezechilibrului dintre comerciant și consumator.
Împrejurarea că moneda creditului a cunoscut o evoluție ascendentă este o chestiune de fapt ulterioară încheierii contractului ce nu poate avea vreo implicație asupra caracterului abuziv sau nu al clauzelor contestate, acesta putând fi apreciat prin raportare la termenii din cuprinsul clauzelor și legislația în vigoare la data încheierii contractului.
În aceste condiții, față de împrejurarea că prevederile de la 8.1 din contract nu creează un dezechilibru între părțile contractante și nu au fost stipulate în detrimentul consumatorului, ele nu pot fi considerate abuzive.
Reține instanța că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
Astfel, instanta apreciaza că obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
În consecință, reclamantul era cel care trebuia să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-a asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat și reclamantul.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că riscul valutar este suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conștient la momentul la care și-a luat acest angajament.
Chiar dacă reclamantul (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta P. B. Romania SA, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 120 luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celor inserate la art.8.1, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (10 ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantului (_,90 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (120 luni), instanța apreciază că dispozițiile art.8.1 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art. 969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 120 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamantul pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp extrem de mare (10 ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de aproape 10 ani.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamant, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
De altfel, chiar reclamantul a susținut că efectul concret al acesteia ar viza ajustarea prestațiilor părților prin intervenția judecătorului astfel încât contractul să se aplice cu bună credință și în condiții de egalitate contractuală, or, după cum s-a reținut mai sus, soluționarea favorabilă a cererii reclamantului ar fi total nefavorabilă pentru pârâta.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul (client) și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.
A pretinde acum (după 6 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamant, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamantul nu face altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși era conștient la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de el. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantului de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, cum s-a susținut prin cererea introductivă, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamant în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea sa excesivă în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamantul este cel care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
În consecință, acțiunea va fi respinsă ca nefondată și sub acest aspect.
Pentru considerentele de mai sus, instanta va respinge ca neintemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamantul G. L. I. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA S.A.
Va lua act ca partile si-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de renuntarea reclamantului la cererea avand ca obiect obligarea paratei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobanda excedentara.
Respinge celelalte capete de cerere formulată de reclamant G. L. I. cu domiciliul ales C.AV. C. M. VICENTIU în sector 5, București, CALEA RAHOVEI, ELECTROMAGNETICA BUSINESS PARK, nr. 266-268, ., . cu pârâta P. B. ROMANIA S.A. cu sediul în sector 1, București, .. 29-31 și cu sediul ales la CABINET DE AVOCAT L. în sector 1, București, Bld. B. M., nr. 21, ., ., ca neintemeiate.
Ia act de faptul ca partile si-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare care se va depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 02.02.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Pentru grefier aflat in CO, semneaza
grefierul sef al instantei
RED.S.A./TEH. S.A./G.U.
4 EX/02.06.2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1455/2015. Judecătoria... → |
|---|
