Acţiune în constatare. Sentința nr. 5917/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5917/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 5917/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5917/2015
Ședința publică de la 02.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. H.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții P. I. și P. N. în contradictoriu cu pârât P. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare caracter abuziv.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns părțile, prin reprezentanți convenționali.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța invocă din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și acordă cuvântul asupra excepției.
Reprezentantul convențional al pârâtei solicită admiterea excepției și apreciază că în raport de dispozițiile art. 94 lit. h) privind acțiunile neevaluabile în bani, coroborat cu dispozițiile art. 95 C.proc.civ. se impune declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.
Reprezentantul convențional al reclamanților solicită respingerea excepției, apreciind că Judecătoria Sectorului 1 este competentă să soluționeze cererea.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale, invocate din oficiu.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la 21.11.2014 sub numărul de dosar_ reclamanții P. I. și P. N. au chemat în judecată pe pârâta P. B. România solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, obligarea pârâtei la modificarea și negocierea acestor clauze contractuale respectiv: art. 3.1.-3.2 din contract și Cap.III (dobânda variabilă) și art.I din actul adițional de aliniere la OUG nr.50/2010 și art. 6 din contract (dobânda D. de 13,25%) și dobânda penalizatoare prevăzută de art. 8.6 din contract (denumită penalitate) în sensul micșorării lor, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamanții au arătat că între părți a fost încheiat contractul de credit nr. 424802G_/29.09.2008 pentru suma de_,05 franci elvețieni cu o rată lunară variabilă. Față de majorarea ratei, pe care reclamanții au apreciat-o ca fiind nejustificată și neexplicată, s-a arătat că s-a procedat la notificarea băncii pârâtei în vederea negocierii clauzelor abuzive ale contractului de credit arătat și a actului adițional nr.1/06.07.2011. În continuare s-a arătat că față de împrejurarea că răspunsul formulat de bancă și primit la 30.09.2014 a fost incomplet s-a procedat la o nouă notificare, fără însă ca banca să formuleze un răspuns până la data introducerii acțiunii.
Reclamanții au menționat că la momentul încheierii contractului de credit, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit, însă pe parcursul derulării contractului cursul s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității lor de îndeplinire a obligațiilor contractuale, determinând o imposibilitate fortuită de executare.
Reclamanții au invocat poziția dominantă a băncii în raport cu consumatorul și au apreciat că banca are obligația informării în mod complet, corect și precis a consumatorului cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, indicând în susținerea aprecierilor dispozițiile art. 18 din OG 21/1992 și OG 50/2010.
Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, reclamanții au apreciat clauza ca fiind abuzivă întrucât prin caracterul său prestabilit și impus consumatorului se determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. S-a apreciat că omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari, constituie o încălcare a obligației de consiliere care este sancționată în dreptul european și național. Reclamanții au invocat prevederile Legii 193/2000 în ce privește condițiile unei clauze pentru a fi apreciat ca abuzivă, apreciind clauza de risc valutar, prin prisma reglementărilor legale invocate, că este o clauză abuzivă întrucât nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul clauzei, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia așa cum a fost prestabilit. Mai mult, în ce privește dezechilibrul contractual, reclamanții au arătat că acea clauză de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.
În ce privește capătul de cerere referitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării contractului, reclamanții au făcut referire la comutativitatea contractului dintre părți apreciind, față de caracteristicile unui contract comutativ, că este exclusă expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. S-a apreciat că stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale, întrucât în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra reclamanților a riscului generat de hipervalorizarea CHF, care constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert.
Reclamanții au invocat norma BNR nr. 17/2003 care prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării acestuia prin organizarea adecvată a activității de creditare, învederând faptul că norma invocată prevede excluderea asumării riscului operațiunii de creditare de către consumator. S-a apreciat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, în susținerea căreia reclamanții au arătat că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională, iar ca urmare a schimbării condițiilor este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.
Referitor la denominarea în monedă națională a plăților, reclamanții au invocat dispozițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar care prevăd că „plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”. Mai mult, s-a apreciat că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioane de schimb valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, contrar principiului echității și bunei-credințe care guvernează executarea contractului.
Cu privire la rata dobânzii și marja fixă a băncii reclamanții au solicitat să fie negociată în sensul micșorării acesteia, invocând necunoașterea implicațiilor acesteia în rata lunară pe care urma să o achite, la momentul semnării contractului.
Reclamanții au apreciat ca abuzivă clauza din contractul de credit conform căreia „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii” dar și clauza cuprinsă în art. 13.1 care arată că „împrumutații își asumă riscul politic, riscul de forță majoră sau a oricăror alte dispute și banca nu va accepta în nici un caz, exonerarea acestora de la obligațiile de plată”. Față de cele arătate reclamanții au arătat că banca a modificat unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat măsura modificării.
În continuare, reclamanții au menționat că la încheierea contractului au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul fiind unul de adeziune, clauzele fiind prestabilite fără posibilitatea de modificare sau înlăturare, apreciind că în conformitate cu art. 4 ultimul alineat din Legea nr. 193/2000 băncii îi revine obligația de a dovedi negocierea clauzei.
În susținerea cererii reclamanții au invocat jurisprudență CEDO.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 193/2000, art. 994, art. 998 C.civ., art. 120 alin., 1 și alin. 7 C.proc.fiscală, art. 3, art. 56 C. . OG 21/1992, Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, Legea nr. 296/2004 și Norma BNR nr. 17/2003.
În dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei.
Prin cererea completatoare depusă la 12.12.2014 (f.123) reclamanții au arătat că în ce privește capetele 2, 3 și 4 cererea are ca obiect obligația de a face. În ce privește capătul 1 și 4, reclamanții au apreciat că vizează un drept de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit, respectiv art. 2, art. 6, art. I.1 din actul adițional, art. 8.6 din contract, art. I.4 din actul adițional și art. 13.1 din contract.
Referitor la capătul 5 de cerere, s-a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei la negociere în sensul micșorării dobânzii, marjei fixe și a penalității prevăzute de art. 8.6 din contract, art. 4 din actul adițional, art. 6 din contract, fiind un drept în realizare.
În drept, capătul 1 de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile art. 18, art. 57 din OG nr.21/1992, art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea 193/2000, capătul 2 de cerere pe dispozițiile art. 75, art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, norma BNR nr.17/2003, capătul 3 de cerere pe dispozițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar capătul 4 și 5 de cerere pe dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, art. 120 alin. 1 și alin.7 C.proc.fisc., art. 998 C.civ.
Prin întâmpinarea depusă la 28.01.2015 pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, și în temeiul prev. art. 453 C.proc.civ. obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea netemeiniciei cererii, pârâta a invocat regulile de drept comun privind restituirea împrumutului în bani, dispozițiile din Norma BNR 17/2003 referitoare la riscul de credit, dar și dispozițiile Deciziei nr. 1122/21.02.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut.
Pârâta a menționat că banca nu putea prevedea variațiile de curs de schimb CHF/RON, expunând factori exteriori voinței băncii și imprevizibili care au contribuit la aprecierea CHF ulterior acordării creditelor.
Referitor la clauzele contestate s-a apreciat că acestea nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, invocând prevederile Legii 193/2000 care stabilesc condițiile în care o clauză are sau nu caracter abuziv. În continuare s-a apreciat că, în cauză, clauzele contestate, referitoare la acordarea creditului în CHF și perceperea ratelor în moneda în care a fost acordat creditul, nu au caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În esență, banca pârâtă a apreciat că acele clauze contestate nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii 193/2000, detaliind și analizând pe larg condițiile prevăzute de actul normativ invocat. S-a menționat că este îndeplinită condiția negocierii, clauzele contractuale fiind negociate, respectă cerința bunei credinței și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Banca pârâtă a apreciat asupra imposibilității de modificare a contractului de către instanță, cu mențiunea că dispozițiile Codului civil de la 1864, aplicabil contractului de credit, nu prevăd expres o dispoziție care să permită o astfel de intervenție, modificarea contractului putând fi efectuată decât prin consimțământul părților. În acest sens a fost invocată Hotărârea CJUE în cauza C’25/13 (Kasler), apreciind că pentru a se permite instanței naționale să remedieze nulitatea unei clauze prin înlocuirea acesteia, condiția esențială este ca dreptul național să acorde o asemenea prerogativă instanței.
Pârâta a subliniat faptul că banca a creat toate condițiile ca clauzele contractului de credit să fie negociate, reclamanții având posibilitatea să opteze între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar-bancară. De asemenea, s-a subliniat că clauzele contractuale reclamante nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar dobânda bancară reprezintă elementul principal din prețul contractului de credit, clauzele contractuale cuprinse la art. 3 din contract exprimate clar și inteligibil, referindu-se la prețul datorat de către împrumutat.
Referitor la netemeinicia criticilor reclamanților cu privire la prevederile art. 3.1 și art. 3.2 din contractul de credit și cu privire la cele din actul adițional de implementare a prevederilor OUG 50/2010, pârâta a arătat că art. 3.1. cuprinde obligația esențială a împrumutaților, respectiv de a plăti dobânda cu rata lunară de capital, la datele și la scadențele lunare, astfel cum sunt prevăzute în Graficul de rambursare, motiv pentru care a solicitat respingerea pretenției reclamanților ca neîntemeiată. S-a făcut referire la dispozițiile OUG 50/2010, menționându-se că banca s-a conformat dispozițiilor legale prevăzute de ordonanță, în sensul că prin actul adițional de implementare a disp. OUG 50/2010 a fost prevăzută marja băncii de 11,8% pentru prima perioadă și 9,4% pentru a doua perioadă. Conchizând pârâta a apreciat că cererea reclamanților privind constatarea caracterului pretins abuziv al clauzei art. 3.2 care permitea variația dobânzii este lipsită de interes și rămasă fără obiect.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 lit.d), art. 196, art. 205, art. 451 și art. 453 C.proc.civ., prevederile art. 4 alin. 1, alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și alin.1 lit.a) din Anexa la Legea 193/2000, art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG nr.21/1992, art. 117 alin. 2 din OUG nr. 99/2006, prev. art. 37 și art. 95 din OUG nr.50/2010, art. 969, art. 1092-1121, art. 1578, art. 1584, art. 1587-1590 C.civ. 1864, art. 107 din Legea 71/2011 și art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005.
În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
La termenul de judecată de la 02.04.2015 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1.
Analizând cererile părților și înscrisurile aflate la dosar în vederea soluționării excepției necompetenței materiale, instanța reține următoarele:
Potrivit criteriului impus de art. 248 Cod procedură civilă, precum și în funcție de caracterul și efectele pe care le produc diferitele excepții în cadrul procesului civil, instanța urmează a se pronunța cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere caracterul acesteia de excepție de procedură, dilatorie și absolută.
Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești în timp ce competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.
Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.
Potrivit art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, necompetența materială trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În conformitate cu art. 132 alin. 1 Cod procedură civilă, când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă. În speță, excepția necompetenței materiale a judecătoriei a fost invocată de instanță, la primul termen de judecată, cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță.
Așadar ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.
În speță, reclamanții au sesizat instanța de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidența art.99 C.proc.civ., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența.
În conformitate cu dispozițiile alineatului 2 al aceluiași articol „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.”
În acest sens, capetele de cerere formulate nu au ca obiect restituirea unor sume de bani, ci privesc constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu, denominarea în monedă națională a plăților, obligarea pârâtei la modificarea și negocierea unor clauze contractuale.
Aceste capete de cerere au caracter neevaluabil, de esența lor fiind prevederea modului in care poate acționa banca în raport cu clientul.
Astfel, instanța apreciază că clauza de risc valutar nu are nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândește un conținut economic pentru simplul motiv că a fost inserata într-un contract de împrumut, contract ce în sine are, desigur, natură patrimonială.
Mai mult, se reține că această clauză nu este evaluabila prin ea însăși, având în vedere că aceasta nu cuprinde o valoare pecuniară în sine, ci doar permite pârâtei să acționeze în anumite moduri, fără însă a putea fi evaluata în bani, cel puțin anterior aplicării sale.
În speță, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la modificarea și negocierea unor clauze contractuale, capăt de cerere neevaluabil în bani.
Conform art. 95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a-j. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art. 94 pct. 1 lit. a-j și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.
Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamanți se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 99 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.
Prin art. 94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.
Mai mult decât atât, se reține în cauză că sediul materiei privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori se regăsește în cuprinsul dispozițiilor din Legea nr.193/2000, aceste dispoziții fiind invocate și de reclamant în cererea formulată.
Dispozițiile art.12 din Legea nr.193/2000 prevăd că, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art.8 vor sesizatribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive..
(3) Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 30 și 32 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum și modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispozițiile art. 13 alin. (1) și (4) sunt aplicabile.
Din dispozițiile Legii nr.193/2000 nu transpare intenția legiuitorului de a acorda competență distinctă în favoarea a două categorii de instanțe cu grad diferit – judecătorii și tribunale – în funcție de modul de sesizare, respectiv de organele de control prevăzute la art.8 din lege și asociațiile pentru protecția consumatorului sau consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi, motiv pentru care instanța apreciază că intenția legiuitorului este ca acest tip de cauze având ca obiect constatarea clauzelor abuzive să fie de competența tribunalului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., cu referire la art. 99 alin.2, art. 129 alin. 2 pct. 2 și art. 130 alin.2, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și făcând aplicarea dispozițiilor art.132 alin.1 și 3 C.proc.civ., instanța va declina competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de instanță din oficiu.
Declină competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții P. I. și P. N., ambii cu domiciliul ales la C.. Av. S. G. situat în București, .-102, ., sector 4, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA S.A. cu sediul procesual ales în București, ..21, ., ., în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în sedință publică, azi, 02.04.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. HlihorElena S.
Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/07.09.2015
Printat – 2 exemplare
Comunicări – 3
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
București, .. 2 - 4, sector 4
Tel. :_, Fax :_
E-mail:_
Operator de date cu caracter personal nr. 4909
Dosar nr._
Emisă la data de: .
CĂTRE
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
Potrivit Sentinței civile nr. 5917/2015 pronunțată la data de 02.04.2015 în dosarul civil nr._ vă înaintăm acest dosar spre competentă soluționare.
Dosarul numerotat și cusut conține 1 volum și .file.
Cauza privește pe reclamanții P. I. și P. N. în contradictoriu cu pârât P. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare caracter abuziv.
Vă mulțumim pentru colaborare,
PREȘEDINTE, GREFIER,
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria... → |
|---|
