Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 03-12-2015 în dosarul nr. 23171/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2015
Ședința publică de la 03.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - CARLA ALEXANDRA ANGHELESCU
GREFIER - D. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant P. M. A. și pe pârât O. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 22.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, și când, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 06.11.2015, 19.11.2015, 26.11.2015, 03.12.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul P. M. A. a chemat în judecată pârâta O. B. Romania SA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/16.06.2008, precum și nulitatea clauzei cuprinse în art. 6.1 lit. b) din același contract, să oblige pârâta să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale și legale și să oblige pârâta la calcularea dobânzii variabile exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR, după formula dobânda variabilă = marja băncii fixă + valoarea indicelui de referință LIBOR actualizat trimestrial, să restituie echivalentul a 9000 CHF reprezentând dobânzi încasate abuziv, actualizarea contractului prin încheierea unui act adițional care să cuprindă formula de calcul a dobânzii indicate, restituirea sumei de 1280 CHF reprezentând comisionul de acordare încasat, obligarea pârâtei la plata sumei de 10 000 CHF cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că între părți s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/16.06.2008 pentru suma de_ CHF, cu o dobândă variabilă ce era, la data semnării, de 6.99% pe an, iar banca și-a rezervat dreptul unilateral de a modifica dobânda, care nu avea determinate elementele pentru calculul său.
Cu privire la clauzele contractuale, s-a mai susținut că cea prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contract este abuzivă întrucât, deși s-a prevăzut că suma împrumutată este de_ CHF, în realitate a fost diminuată cu 1280 CHF reprezentând comisionul de acordare a creditului, aceasta contravenind dispozițiilor legale in materia drepturilor consumatorului.
Referitor la capătul de cerere privind daunele morale, s-a precizat că, din cauza reducerii veniturilor odată cu apariția crizei economice, a divorțat, fiind obligat să crească singur un copil mic, existând presiunea obligației de a achita rata lunară către bancă, fapt ce i-a cauzat o stare de disconfort psihic.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 190/1999 și Legii nr. 193/2000, art. 966, 993, 1092 C.civ.
Pentru dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul pârâtei și a probei cu expertiză tehnică contabilă.
La data de 01.07.2014, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a primului capăt al cererii, excepția prescripției dreptului material de a solicita restituirea sumei reprezentând comisionul de acordare a creditului, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii întrucât clauzele invocate nu sunt abuzive, limbajul folosit fiind inteligibil, iar modificarea dobânzii nu a avut loc, rămânând mereu în cuantum de 6.99% întrucât modificarea dobânzii se putea realiza numai în temeiul încheierii unui act adițional, iar reclamantul nu și-a exercitat acest drept.
In drept, apărările au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și OUG nr. 50/2010.
Prin cererea depusă la data de 21.09.2015 (f. 174 vol. II), reclamantul și-a precizat cererea în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 6684.80 CHF reprezentând dobânda încasată între data acordării creditului și 03.11.2014.
La termenul de judecată din data de 25.09.2014 (f. 67 vol. II), instanța a respins ca neîntemeiate excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului material de a solicita restituirea sumei reprezentând comisionul de acordare a creditului, unind cu fondul excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect invocate de către pârâtă.
În temeiul art. 258 rap. la art. 255 C.proc.civ., instanța a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei, precum și proba cu interogatoriul pârâtului și proba cu expertiză tehnică specialitatea financiar bancară, fiind depus raportul de expertiză întocmit de exp. Eden A. (filele 154-171 vol. II).
Având în vedere că excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes constituie excepții de fond, absolute și peremptorii, de natură a face de prisos cercetarea fondului, instanța, în temeiul art. 248 alin. (1) C.proc.civ., le va cerceta cu prioritate.
Cu privire la excepția lipsei de obiect, instanța o va respinge ca neîntemeiată întrucât cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulității absolute și resituirea sumelor încasate în temeiul unor clauze contractuale inserate în contract anterior intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000, instanța urmând astfel să se pronunțe asupra valabilității acestora în formularea de la momentul încheierii contractului.
Referitor la excepția lipsei de interes, instanța o va respinge ca neîntemeiată având în vedere că reclamanții au interesul în constararea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract încheiat înainte de . Legii nr. 193/2000 atâta timp cât pârâta a încasat anumite sume de bani chiar în temeiul acelor clauze, existând interesul desființării lor tocmai în vederea restabilirii situației anterioare prin restituirea sumelor achitate către bancă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/16.06.2008 (filele 15-27), pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 64 000 CHF garantat cu un drept de ipotecă asupra unui imobil.
Reclamantul s-a obligat să restituie acest credit pe o perioadă de 336 luni și să plătească o dobândă de 6.99%, conform art. 5.1 din contract.
Prin clauza 5.2 părțile au prevăzut: ,,Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, fără a exista consimțământul clientului’’.
Prin notificarea nr._/08.09.2010 (f. 45), pârâta a informat reclamantul asupra actualizării pe viitor a nivelului ratei dobânzii prin raportare la indicatorul de referință aferent valutei de acordare a creditului, în speță LIBOR CHF la 3 luni, însă pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, deși valoarea LIBOR a înregistrat scăderi, aspect ce rezultă din aspectele învederate prin întâmpinare, în care pârâta a recunoscut că dobânda nu a fost modificată, fiind mereu în cuantum de 6.99% pe tot parcursul derulării contractului, coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (f. 154-161).
In drept, se constată că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.
Instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.
În acest sens, trebuie remarcat că în jurisprudența CJUE s-a subliniat faptul că Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu profesionistul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă, nu doar una teoretică (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Referitor la noțiunea de „clauză abuzivă”, art.3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În dreptul intern, art.4 al.1 din Legea nr.193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 CEE, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul
2) provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului
3) nu este respectată cerința bunei - credințe.
Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art.4 al.5 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.4 al.1 din Directiva 93/13/CEE):
- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului
- toți factorii care au determinat încheierea contractului
- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Trebuie observat că, potrivit art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Această prevedere din legislația comunitară a fost transpusă în art.4 al.6 din Legeanr.193/2000, însă, întrucât forma din legislația română este mai puțin clară, urmează a fi avută în vedere traducerea în limba română a art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE.
Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze, se poate remarca că nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud, de plano, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului sau caracterul adecvat al prețului / remunerației, fiind reglementată cu titlu de excepție posibilitatea analizării acestora în situația în care acestea nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Ca atare, art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 nu pot fi interpretate ca excluzând orice intervenție a instanței în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului sau caracterul adecvat al prețului/ remunerației, fără nicio circumstanțiere.
In acest sens, se reține că prin prezenta cerere se solicită constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/16.06.2008 conform căruia ,,Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, fără a exista consimțământul clientului’’.
Pentru a stabili caracterul abuziv al acestei clauze, trebuie verificată întrunirea a 3 cerințe constând în lipsa unei negocieri directe cu consumatorul, crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, respectiv condiția relei – credințe.
In acest sens, referitor la condiția negocierii directe cu consumatorul a clauzei, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, fiind necesară o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist (cauzele C-168/051 E. M. Mostaza Claro, C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.1 și al.2 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.
Totodată, art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE) instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Aceasta este și situația în prezenta cauză, fiind vorba despre un contract de credit ale cărui clauze sunt standard preformulate. În aceste condiții, în favoarea reclamantului operează prezumția relativă de lipsă a negocierii prevăzută de art.4 al.3 din Legea nr.193/2000, prezumție ce putea fi înlăturată de pârâtă prin dovada contrară, pe care nu a făut-o în prezenta cauză, deși îi incumba sarcina probei conform art. 249 C.proc.civ. In acest sens, se reține că pârâta nu a dovedit faptul că reclamantul a avut posibilitatea să influenteze conținutul clauzelor și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.
Împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informații/de a se informa singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă atâta timp cât nu s-a făcut dovada că această contraofertă ar fi putut conduce efectiv la modificarea clauzelor în discuție, susținerile pârâtei din întâmpinare în acest sens fiind astfel neîntemeiate.
Instanța reține că este îndeplinită și cea de a doua condiție pentru a constata caracterul parțial abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit, respectiv s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
Potrivit pct.l lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000 „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractual”.
Împrejurarea că unele dispoziții legale în vigoare ar permite instituțiilor de credit să perceapă dobânzi / comisioane variabile nu poate conduce la concluzia că prevederile contractuale care stabilesc aceste dobânzi sunt excluse de la analiza caracterului abuziv în baza art.3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
În condițiile în care consumatorul este obligat a suporta o rată a dobânzii modificată în funcție de politica băncii care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual este înfrânt, iar clauza prevăzută în art.5 pct.5.2 din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
În ceea ce privește condiția relei – credințe, trebuie observat că aceasta nu se reduce doar la folosirea unor practici comerciale înșelătoare.
În Considerentul16 din preambulul Directivei 93/13/CEE, se prevede că "întrucât, la aprecierea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”.
Or, nu se poate reține că banca a acționat echitabil și că a luat în considerare interesele legitime ale consumatorului atâta timp cât poate modifica dobândă în funcție de o politică care nu este definitivă și explicată, iar consumatorul nu are niciun drept în legătură cu modificarea ratei dobânzii.
În consecință, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a constata caracterul abuziv al clauzei cuprinse în 5 pct. 5.2 din contractul de credit și, prin urmare, constatarea nulității absolute parțiale a acestei clauze.
Având în vedere că pârâta nu a modificat dobânda în funcție de variația indicelui Libor trimestrial conform obligației asumate prin notificare, se constată că reclamantul a efectuat o plată nedatorată cu privire la sumele reprezentând diferența dintre dobânda ce ar fi trebuit achitată și cât a achitat efectiv în perioada 16.06._14, anume suma de 6684.80 CHF.
Prin urmare, instanța va admite și acest capăt de cerere și va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 6684.80 CHF în lei la cursul BNR din data plății reprezentând dobânzi aferente perioadei 16.06._14.
De asemenea, se constată că prin prezenta cerere reclamantul solicită ca pârâta să fie obligată să precizeze în cuprinsul clauzelor contractului elementele componente ale dobânzii, modalitatea de modificare a dobânzii și obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii după formula: marja băncii fixă + indicele de referință LIBOR la 3 luni.
Susținerea pârâtei potrivit căreia conținutul clauzei din contractul de credit încheiat între părți, clauză care reglementează dobânda datorată de reclamant a fost modificată ca efect al intrării în vigoare a dispozițiilor OUG nr.50/201o, este neîntemeiată.
Prin adoptarea OUG nr.50/9.06.2010 legiuitorul a urmărit să pună la dispoziția consumatorului noi măsuri de protecție în relația cu băncile stabilind în sarcina acestora o . obligații.
Prin art.95 actul normativ a stabilit: „Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația, ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe (alin.1). Modificarea contractelor aflate în curs de derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la . prezentei ordonanțe de urgență (alin.2). Creditorul trebuie să facă dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale (alin.3). Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror alte prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept (alin.4).
Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită (alin.5).
Tocmai datorită faptului că prin OUG nr.50/2010 legiuitorul a stabilit în sarcina băncilor obligația de a transpune în contractul de credit acele obligații care conțin prevederi mai favorabile consumatorului decât prevederile din contractele existente, s-a prevăzut la alin.5 al art.95 – aplicabil în ipoteza în care consumatorul nu răspunde propunerii de modificare a contractului în favoarea sa – că nesemnarea actului adițional este considerată acceptare tacită. D. tăcerea valorează acceptare, astfel încât în situația în care consumatorul își exprimă refuzul de a semna actul adițional nu se poate considera că actul adițional propus de bancă își produce efectele.
Cum în speță reclamantul a comunicat refuzul său de acceptare a actului adițional nu se poate considera că actul adițional propus de pârâtă și-a produs efectele.
De altfel, Legea nr.288/28.12.2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010 a modificat art.95 stabilind că „prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență” cu anumite excepții care nu prezintă relevanță în cauză.
Totodată, art.II din Legea nr.288/2010 a stabilit: „Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile OUG nr.50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți (alin.1). Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi își produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar în termen de 60 de zile de la . prezentei legi” (alin.2).
Dacă Legea nr.288/2010 prevede, că actele adiționale considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a acesteia legea nu își produc efectele dacă consumatorul își manifestă dezacordul în termen de 60 de zile cu atât mai mult nu se poate considera că o propunere de modificare a contractului își va produce efectele deși consumatorul și-a exprimat refuzul atât anterior intrării în vigoare a Legii nr.288/2010, cât și ulterior acestui moment.
Prin urmare, se constată că prevederile clauzei 6.1 din contractul de credit încheiat între părți nu au fost modificate ca urmare a propunerilor formulate de pârâtă prin invocarea dispozițiilor OUG nr.50/2010.
Astfel, se reține că prin clauza 5.2 din contract părțile au prevăzut posibilitatea modificării dobânzii de către bancă prin ,,în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută (Euribor pentru EURO, LIBOR pentru USD, BUBOR pentru RON), modificările ratei de dobândă fiind aplicabile fără a fi necesar consimțământul Clientului”.
Părțile au convenit, deci modificarea dobânzii de către bancă, însă au stabilit, tocmai în considerarea faptului că modificarea se produce unilateral de către bancă, ca această modificare să se facă în raport de indicii de referință ai pieței monetare (LIBOR, Euribor, Bubor).
Prin notificarea nr._/08.09.2010 (f. 45) pârâta a înțeles ca prin această modificare să dea curs prevederilor OUG nr.174/19.11.2008 unde a arătat că a urmat să alinieze contractul de credit încheiat cu reclamantul la rigoarea dispozițiilor
În conformitate cu aceste dispoziții legale, pârâta avea obligația de a încheia cu reclamantul un act adițional care să prevadă modul de calcul al dobânzii, perioada și/sau condițiile în care survine modificarea dobânzii și care să precizeze că modificarea dobânzii urma a se face atât în sens crescător, cât și în sens descrescător în funcție de fluctuația indicelui de referință LIBOR CHF.
Astfel, deși în contractul de credit nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii (marja băncii + indicele de referință), instanța constată că la încheierea contractului părțile au avut în vedere, în condițiile în care dobânda a fost stabilită la 6.99%, o marjă a băncii de 4.0742%.
Aceasta deoarece la stabilirea dobânzii datorate de împrumutat se au în vedere costurile băncii și profitul obținut de aceasta, precum și, în cazul dobânzii variabile, indicii de referință în raport de care intervine variația dobânzii (de altfel, pârâta prin notificare a arătat că marja băncii cuprinde costurile băncii și profitul său).
Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 6.99% este cuprinsă și marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde și acest element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabilește profitul băncii pentru punerea la dispoziția împrumutatului a sumei de bani.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța apreciază că cererea reclamantului este întemeiată, astfel că urmează să o admită și să fie obligată pârâta să să respecte formula de calcul a dobânzii variabile = marja fixă de 4.0742% + valoarea indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic la 3 luni, precum și să precizeze și să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional cuprinzând precizarea și definirea elementelor componentei ale dobânzii și a cuantumului acestora conform formulei de de calcul a dobânzii variabile = marja fixă de 4.0742% + valoarea indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic la 3 luni și să emită un nou grafic de rambursare în acest sens.
Cu privire la comisionul de acordare, instanța reține următoarele:
Pârâta a perceput un comision de acordare, care este prevăzut la art. 6.1 lit. b) din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de acordare este de 1280 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Cu prioritate, se reține că instanța poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligația de restituire a creditului și de plată a dobânzii și/ sau penalităților prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenței.
Instanța constată că acest comision este abuziv perceput de către pârâtă Credit încălcând prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/ 2000.
Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare se reține că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, reclamanții fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauzele ce reglementează comisionul de acordare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, inferioară, în raport cu banca. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 C. proc. civ, pârâtei îi revine obligația de a dovedi ca a negociat în mod direct aceste clauze cu apelantele, ceea ce nu s-a întâmplat.
Astfel, se apreciază că reclamanții – în lipsa definirii acestor comisioane într-un limbaj inteligibil – nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput atât un comision de analiză, cât și un comision de acordare. În alte cuvinte, trebuie constatat că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul Condițiilor generale de creditare pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către intimata-pârâtă aceste sume.
De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât consumatorul nu poate înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, independent de garanțiile pe care clientul le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.
Perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, apelantele-reclamante fiind obligate să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.
Comisionul de acordare nu este un echivalent al folosinței sumei împrumutate astfel cum este dobânda percepută pentru acordarea creditului, iar perceperea comisionului de acordare înseamnă practic că pentru aceeași prestație, respectiv acordarea creditului banca percepe o dublă contraprestație: dobândă și comision de acordare. Comisionul de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.
Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat apelantelor-reclamante, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/ 1999, instanța apreciază că raportului juridic stabilit între părțile litigante îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 190/ 1999.
Art. 15 din Legea nr. 190/ 1999 prevede că în sarcina împrumutatului pot fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Prevederile acestui text legal au un caracter imperativ, astfel cum rezultă din chiar formularea sa. În cuprinsul articolului nu se face nicio distincție între cheltuielile puse în sarcina împrumutatului în funcție de momentul în care acestea devin exigibile. D. urmare, deoarece legiuitorul nu a dorit să realizeze o astfel de distincție, ea nu trebuie să apară nici în procesul de aplicare a actului normativ.
Întrucât stipularea unui comision de acordare într-un contract de credit ipotecar, cum este și cel perfectat de apelantele-reclamante, contravine art. 15 din Legea nr. 190/ 1999, instanța apreciază că are caracter abuziv clauza prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contractul dedus judecății.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menționate mai sus, plata de către reclamant a unor sume cu titlu de comision de acordare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va dispune obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu acest titlu, respectiv a sumei de 1280 CHF în lei la cursul BNR din data plății.
Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației apelantelor-reclamante, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza căreia acesta și-a executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ. din anul 1864 (aplicabil în speță potrivit art. 5 din Legea nr. 71/ 2011), ce reglementează instituția plății nedatorate, tribunalul constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de apelantele-reclamante – solvens cu privire la comisionul de acordare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective ca urmare a constatării caracterului ei abuziv, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației.
In ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale, instanța îl va respinge ca neîntemeiat. In acest sens, se reține că pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru prejudiciul produs, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 998-999 C.civ., privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv: existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijența cu care a acționat.
Conform art. 249 C.proc.civ., reclamantului îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, puterea doveditoare a probelor administrate fiind lăsată la aprecierea instanței.
Or reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, din probatoriul administrat nerezultând nici fapta ilicită și nici prejudiciul adus reclamantului, faptul că există o obligație lunară a achitare a unei rate neechivalând cu săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă atâta timp cât aceasta este o consecință firească a încheierii de către reclamant a unui contract de credit în baza căruia a primit o sumă însemnată la momentul acordării creditului, fiind previzibilă obligația de restituire a acesteia.
Pentru aceste motive, va admite în parte cererea formulată de reclamant și, în temeiul art. 453 alin. (1) C.proc.civ., va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1000 lei achitată cu titlul de onorariu expert.
Referitor la cererea expertului Eden A. de majorare a onorariului, având în vedere complexitatea cauzei, precum și munca depusă¸instanța va admite cererea acestuia prin majorarea cuantumului onorariului de la 1000 lei la 2500 lei, urmând ca obligația de achitare a diferenței de 1500 lei să revină pârâtei, căreia îi incumbă culpa procesuală.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea se acordă, conform art. 453 alin. (1) C.proc.civ., numai la cererea părții, or conform celor afirmate de către pârât, acestea nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes invocate de pârât ca neîntemeiate.
Admite în parte cererea precizată privind pe reclamant P. M. A., domiciliat în sector 3, București, .. 10, ., . pârât O. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în sector 1, București, .-68.
Constată nulitatea parțială a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_/16.06.2008, respectiv: ,,Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, fără a exista consimțământul clientului’’, precum și nulitatea clauzei cuprinse în art. 6.1 lit. b) din același contract.
Obligă pârâta să respecte formula de calcul a dobânzii variabile = marja fixă de 4.0742% + valoarea indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic la 3 luni.
Obligă pârâta să precizeze și să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional cuprinzând precizarea și definirea elementelor componentei ale dobânzii și a cuantumului acestora conform formulei de de calcul a dobânzii variabile = marja fixă de 4.0742% + valoarea indicelui de referință LIBOR, actualizat periodic la 3 luni și să emită un nou grafic de rambursare în acest sens.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 6684.80 CHF în lei la cursul BNR din data plății reprezentând dobânzi aferente perioadei 16.06._14, precum și la plata sumei de 1280 CHF în lei la cursul BNR din data plății reprezentând comisionul de acordare încasat.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale ca neîntemeiat.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Admite cererea expertului de majorare a onorariului.
Dispune majorarea onorariului de expert de la 1000 de lei la 2500 de lei și, prin urmare, obligă pârâtul la plata către expertul Eden A. a sumei de 1500 de lei reprezentând diferența onorariului de expert.
Ia act că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. A. A. D. M.
Red. C.A.A./ tehnored. C.A.A. + D.M . 06.02 .2016 / 5 ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 13/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
