Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 17832/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._/2015
Ședința publică din data de 6 octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. S.
GREFIER: M. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul C. G. L. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pârâta, reprezentată prin avocat G. N., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În temeiul art. 219 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanța verifică din oficiu procedura de citare cu partea lipsă și constată că aceasta a fost legal îndeplinită.
În conformitate cu prevederile art. 131 Cod procedură civilă, instanța își verifică, din oficiu, competența și stabilește că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă din punct de vedere material și teritorial să soluționeze cererea, conform art. 94 pct. 1 lit. k și art. 130 alin. 3 Cod procedură civilă.
Instanța pune în discuție excepția netimbrării, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
Apărătorul pârâtei arată că a invocat excepția netimbrării față de dispozițiile art. 197 Cod de procedură civilă raportat la mențiunile din întâmpinare, având în vedere că reclamantul nu a înțeles să timbreze cererea de chemare în judecată. Solicită să se aprecieze în sensul admiterii excepției netimbrării cererii de chemare în judecată.
Instanța respinge ca neîntemeiată excepția netimbrării, având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca obiect protecția drepturilor reclamantului, în calitate de consumator, invocându-se prejudicierea acestora de către operatorul economic prin includerea în contractul de credit a unor clauze abuzive, astfel încât este incident cazul de scutire de la plata taxei judiciare de timbru prevăzut de art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum s-a stabilit prin Rezoluția din 20.05.2015.
Instanța pune în discuție excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 de cerere, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
Apărătorul pârâtei arată că reclamantul solicită convertirea creditului în moneda națională și plata în funcție de cursul valutar de la data încheierii contractului. Potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, dispozițiile art. 1271 alin. 2 din Noul cod civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după . noului Cod civil. Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, astfel că instanța urmează că constate că dispozițiile art. 1271 Cod civil invocate în subsidiar de reclamant în susținerea cererii introductive nu sunt aplicabile în cauză.
Instanța stabilește că, într-adevăr, contractul de credit este supus dispozițiilor Codului civil din 1864, dar respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 de cerere, invocată de pârâtă, întrucât indicarea greșită a temeiului de drept nu atrage respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nefiind o condiție prealabilă formulării cererii de chemare în judecată, urmând ca aceste capete de cerere să fie soluționate prin aplicarea temeiului de drept aplicabil.
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
Apărătorul pârâtei arată că a avut în vedere restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, pentru care reclamantul putea să formuleze o acțiune separată. Perioada în care poate fi inițiată o astfel de acțiune, prin care tinde la anularea clauzelor contractuale, pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului de credit, este de maximum 3 ani.
Instanța respinge excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, având în vedere că reclamantul solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit în temeiul Legii nr. 193/2000, prin care a fost realizată transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din data de 27.07.2000 pronunțată în cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero, Hotărârea din data de 26.10.2006 pronunțată în cauza E. M. Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea din data de 4 iunie 2009 pronunțată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikné G.), normele care reglementează clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ocrotesc un interes public, astfel încât cererea de constatare a caracterului abuziv beneficiază de un regim juridic similar cu cel al nulității absolute, dreptul consumatorului fiind imprescriptibil. În ceea ce privește solicitarea de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție nu a început să curgă, întrucât dreptul la acțiune se naște la momentul constatării caracterului abuziv.
Instanța pune în discuție excepția lipsei de obiect sau de interes, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
Apărătorul pârâtei arată că lasă la aprecierea instanței.
Instanța respinge excepția lipsei de obiect, având în vedere că cererea are ca obiect constatare clauze abuzive deduse judecății, acestea aflându-se în ființă și producând efecte juridice cel puțin până la încheierea actului adițional de punere în acord a contractului de credit cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, iar interesul rezultând din efectele patrimoniale ce ar consta în restituirea sumelor pretins achitate în temeiul clauzelor abuzive.
În conformitate cu art. 237 alin. 2 pct. 7 Cod procedură civilă, constatând că nu s-au formulat cereri prealabile și că au fost soluționate excepțiile invocate, instanța acordă cuvântul părților cu privire la probele solicitate.
Apărătorul pârâtei solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu interogatoriul reclamantului cu privire la modalitatea încheierii contractului de credit și condițiile generale.
În temeiul art. 255 alin. 1 și art. 258 Cod procedură civilă, instanța încuviințează, pentru ambele părți, proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind proba legală, admisibilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea cauzei. Respinge proba cu interogatoriul reclamantului, solicitat de pârâtă, ca nefiind concludentă pentru soluționarea cauzei, teza probatorie invocată de pârâtă putând fi dovedită cu înscrisurile depuse la dosar.
Constatând probatoriul complet administrat, în temeiul art. 244 Cod procedură civilă, instanța declară cercetarea procesului încheiată și, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei și acordă cuvântul părților pentru susținerea cererilor și apărărilor formulate.
Apărătorul pârâtei depune înscrisuri și solicită respingerea cererii pentru motivele arătate pe larg în întâmpinare. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în cazul în care sunt depuse la dosar. Revine și arată că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
În temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare, nefiind necesară amânarea pronunțării pentru a se depune note scrise, având în vedere că nu au fost administrate probe suplimentare, în afară de înscrisurile depuse de părți.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei cauze civile, în conformitate cu dispozițiile art. 395 alin. 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 14.05.2015, sub nr._, reclamantul C. G. L., reprezentat convențional de C.A. Colțuc M. V., a chemat în judecată pârâta P. B. ROMÂNIA S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: 1. constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul: art. 3.2 referitor la dobândă, art. 4 referitor la comisionul de acordare de 5%; 2. restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare, la care se va adăuga dobânda legală; 3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; 4. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 5. denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului de regulament valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în calitate de împrumutat, în data de 29.09.2008 a încheiat contractul de credit nr. 360002J_ cu pârâta, în calitate de împrumutător, pentru suma de 26.985 CHF. A învederat referitor la clauzele abuzive că acestea pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii drepturi, în detrimentul consumatorului, respectiv așa cum un act normativ trebuie caracterizat de previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Referitor la dobândă, reclamantul a invocat prevederile art. 93 lit. g din O.G. nr. 21/1992 și pe cele ale pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. A precizat că în momentul încheierii contractului a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul fiind unul de adeziune, iar clauzele prestabilite de împrumutător, fără a da posibilitatea reclamantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea, întregul act juridic fiindu-i impus, iar clauzele sunt abuzive întrucât impun sume, plăți, dobânzi, în mod nejustificat și transferă responsabilitatea împrumutatului, generând un dezechilibru semnificativ consumatorului în raport cu drepturile și obligațiile dintre părți, în dezavantajul consumatorului.
Referitor la comisionul de acordare, reclamantul a susținut că perceperea acestuia nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision. A apreciat că acesta este abuziv, întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.
Cu privire la clauza de risc valutar, reclamantul a susținut că are caracter abuziv, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator. A apreciat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă și era la un minim istoric, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național. A arătat că, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe când clauza de risc valutar cade în sarcina exclusivă a consumatorului, fapt ce denaturează raportul juridic obligațional și conferă băncii un avantaj economic vădit disproporționat, contrar principiului echității și bunei-credințe. A afirmat că hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și în consecință asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. A considerat că, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și pe cale de consecință efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . Noului Cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică. În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, reclamantul a arătat că părțile s-au obligat în condiții economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice. A precizat că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă și că nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, astfel încât revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților. Aceleași argumente au fost aduse de reclamant pentru stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, acesta solicitând aplicarea teoriei impreviziunii și revizuirea contractului.
Referitor la denominarea în moneda națională a plăților conform regulamentului valutar, reclamantul a invocat art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 și a susținut că achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională. A apreciat că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 21/1992, ale O.U.G. nr. 99/2006, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 288/2010, ale Legii nr. 363/2007, ale art. 15 din Constituția României, ale art. 194 și următoarele Cod procedură civilă, ale art. 480 și art. 992 Cod civil din 1864, ale Directivei nr. 93/13/CEE și ale art. 276 din TFUE.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 12.06.2015, în conformitate cu art. 200 alin. 2 Cod procedură civilă, reclamantul a precizat că valoarea comisionului de acordare prevăzut la art. 4 este în cuantum de 1.349,25 CHF (5.776,79 lei), iar diferența de curs valutar suportată de acesta a fost de 52.620,75 lei, ca diferență dintre valoarea creditului în funcție de cursul de schimb valutar de la data promovării cererii și valoarea creditului de la momentul contractării.
La data de 26.08.2015, în conformitate cu art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâta P. B. ROMÂNIA S.A., reprezentată de S.C.P. Efthymios G. Navridis și Asociații, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității capetelor nr. 4 și nr. 5 de cerere, excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată cu privire la toate capetele de cerere, întrucât clauzele reclamate din Contractul de credit nu au caracter abuziv, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, iar unele dintre acestea se referă la prețul contractului. A menționat că banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, reclamantul neformulând o contraofertă și nesolicitând lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract. A susținut că reclamantul a avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar-bancară, fiindu-i respectat dreptul privind negocierea directă și dreptul la opțiune. A arătat că banca a acționat cu bună-credință, reclamantul nefăcând dovada unor practici comerciale înșelătoare, astfel cum sunt definite de art. 6 din Legea nr. 363/2007 și nu au răsturnat prezumția instituită de art. 1899 alin. 2 Cod civil. A afirmat că aceste clauze contractuale nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la clauza cuprinsă la art. 3.2 din Contractul de credit, pârâta a susținut că cererea este lipsită de interes și rămasă fără obiect, întrucât prin actul adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, marja băncii a fost înghețată la un cuantum fix, pentru viitor, fiind respectată obligația instituită de art. 37 pentru contractele cu dobândă variabilă. A considerat că acest capăt de cerere este netemeinic, întrucât dobânda bancară reprezintă prețul contractului de credit, motiv pentru care formula de calcul a dobânzii nu poate fi supusă cenzurii judecătorului.
Referitor la comisionul de acordare, pârâta a susținut că reprezintă, alături de dobânda bancară, un element component al prețului suportat de către împrumutat pentru creditul bancar contractat, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, prin care au fost preluate dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE. A precizat că valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar și inteligibil, precum și că la încheierea contractului nu era interzisă perceperea acestuia. A menționat că acest comision reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului și a menținerii structurii acestuia, angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat și monitorizarea creditului pe toată durata sa până la rambursarea integrală.
Referitor la capetele de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și stabilizarea cursului de schimb, pârâta a invocat netemeinicia acestora, întrucât riscul valutar este o componentă firească a oricărui contract de credit în monedă străină. A subliniat că acordarea creditului și punerea sumei la dispoziția clientului s-a realizat în CHF, astfel că s-a stipulat restituirea acestuia tot în CHF, în conformitate cu art. 1578, art. 1584 și art. 1585 Cod civil din 1864. A considerat că obligația de informare în mod complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor nu include obligația de consiliere asupra piețelor valutare. A arătat că banca nu putea prevedea variațiile de curs de schimb CHF-RON, că stabilizarea cursului de schimb la un anumit prag nu este posibilă, întrucât banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitățile sale, precum și că o astfel de măsură ar diminua valoarea în CHF a creditului de rambursat, ceea ce ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 și art. 1584 Cod civil. A susținut că referirea la teoria impreviziunii se face împotriva art. 107 din Legea nr. 71/2011, fiind lipsită de suport legal. Referitor la conversia plăților în moneda națională, pârâta a susținut că acest capăt de cerere tinde la modificarea contractului prin introducerea unei clauze noi, fiind inadmisibil în limitele date de legea specială privind sancționarea clauzelor abuzive. A învederat că acordarea de credite și operațiunea corelativă de rambursare nu intră în enumerarea din art. 3 alin. 1 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, ci se supune alin. 2, aceste operațiuni putând fi efectuate în mod liber în valuta în care creditul a fost acordat. A arătat că actul normativ invocat de reclamant nu vizează raporturi de tipul celor analizate în speță, precum și că art. 40 alin. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 stabilește obligația creditorului de a încasa ratele de credit în moneda în care a fost acordat creditul.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea sa la plata dobânzii legale, pârâta a solicitat respingerea sa, ca urmare a respingerii capetelor de cerere principale, în subsidiar, susținând că dobânda legală ar putea fi acordată doar de la momentul pronunțării hotărârii. Pârâta a mai susținut că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 107 alin. 1, art. 205, art. 451 și art. 453 Cod procedură civilă, ale art. 4 alin. 1 și alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și alin. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, ale art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ale art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 117 alin. 2 din O.U.G. nr. 99/2006, ale art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 969, art. 1082 și art. 1084 Cod civil din 1864.
În dovedirea întâmpinării, pârâta a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantului.
Reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut de art. 201 alin. 2 Cod procedură civilă.
În ședința publică din 6 octombrie 2015, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, pentru considerentele care se regăsesc în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Instanța a încuviințat și a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea ambelor părți, fiind respinsă proba cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâtă.
Analizând probele administrate, instanța reține următoarele:
Între pârâta P. B. Romania S.A. și reclamantul C. G. L., s-a încheiat Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 26.985 CHF, cu dobândă variabilă de 11,25%, pentru primele 80 de luni, respectiv de 8,95% pentru ultimele de 8,95% din perioada creditului care a fost de 120 de luni.
Conform clauzei cuprinse la art. 3.2 din Contract, dobânda este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, conform Cap. III Termenii împrumutului.
Prin clauza prevăzută la art. 4 din Contract, s-a stabilit că împrumutatul este acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului, denumit „comision de acordare”, acesta fiind calculat ca procent aplicat la suma solicitată (minim 60 euro sau echivalent în lei), așa cum este aceasta menționat în cererea de credit, și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului.
Conform clauzei cuprinse la art. 8.1 din Contract, împrumutatul va rambursa împrumutul și dobânda aferentă în rate lunare egale, conform graficului de rambursare, parte integrală a contractului de împrumut, în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate.
Prin Actul adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la Contractul de credit nr. 360002J_ din 29.09.2008 emis de pârâtă la data de 17.09.2010 (filele 245-249), s-au modificat prevederile contractuale cu referire la rata dobânzii, menționându-se că aceasta este stabilită în funcție de indicele de referință Libor CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii de 11,8 %, pentru perioada reprezentând primele două treimi din durata totală a creditului, respectiv de 9,4 %, pentru perioada reprezentând ultima treime din perioada creditului, aceasta putând fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru. Acest act adițional este însușit de pârâtă prin semnătura directorului adjunct, nefiind semnat de către împrumutat.
La solicitarea reclamantului au fost încheiate Actele adiționale nr. 1/07.10.2010, nr. 2/17.05.2011, nr. 3/19.12.2011, nr. 4/28.06.2012, nr. 5/1.02.2013 și nr. 6/22.04.2013 (filele 149-244), prin care a fost suspendată parțial obligația de plată a ratelor de credit. Reclamantul și-a însușit prin semnătură obligația de plată a ratelor de credit astfel cum au fost stabilite prin scadențarele anexate actelor adiționale, nivelul dobânzii fiind de 11,9%, de 11,85%, de 11,89%, de 11,82% și de 11,81%, acestea fiind calculate conform formulei de calcul care include marja de dobândă de 11,8% și valoarea indicelui Libor CHF la 3 luni, stabilită prin Actul adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la Contractul de credit nr. 360002J_ din 29.09.2008 emis de pârâtă la data de 17.09.2010.
În drept, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 alin. 1 din această Lege stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
De asemenea, în ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Din ambele reglementări rezultă aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
În speță, instanța reține că reclamantul se circumscrie noțiunii de consumator în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât este o persoană fizică și a încheiat contractul de credit pentru refinanțarea altui contract de credit de nevoi personale.
Referitor la caracterul nenegociat, instanța stabilește că acesta se regăsește cu privire la clauzele cuprinse la art. 3.2 și art. 4 din Condițiile împrumutului, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar mențiunile privind faptul că banca poate modifica în mod unilateral dobânda curentă și cele privind obligația împrumutatului de plată a comisionului au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienților.
Având în vedere structura și conținutul Contractului de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, instanța constată că partea care putea fi negociată de împrumutat este cea cuprinsă la Cap. III, reprezentând termenii împrumutului, pe când clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv se regăsesc la Cap. II reprezentând condițiile împrumutului, acestea fiind preformulate de către bancă.
Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
Instanța reține că serviciile de creditare contractate de reclamant vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâtă nu deține o poziție de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese.
Însă, aducerea la cunoștința consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piața bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări. De asemenea, faptul că reclamantul ar fi putut negocia valoarea dobânzii nu prezintă relevanță, având în vedere că se solicită constatarea caracterului abuziv cu privire la posibilitatea băncii de modificarea unilaterală a acestui element esențial al contractului de credit.
De altfel, pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenței unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondența specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alți clienți, în aceeași perioadă, și care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamant.
Pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3.2, art. 4 și art. 8 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008 era necesar ca reclamantul să justifice și să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
I. Analizând clauza cuprinsă la art. 3.2 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, instanța constată că aceasta nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, având în vedere că pârâta nu a aplicat nicio modificare unilaterală a dobânzii curente.
În acest sens, instanța reține că modificările aduse acestui element al contractului de credit nu au fost unilaterale, fiind acceptate de către consumator, prin semnarea graficelor de rambursare anexate Actelor adiționale nr. 1/07.10.2010, nr. 2/17.05.2011, nr. 3/19.12.2011, nr. 4/28.06.2012, nr. 5/1.02.2013 și nr. 6/22.04.2013, în care este menționat în mod expres procentul dobânzii curente aplicabile.
Noul procent de dobândă a fost stabilit conform regulilor prevăzute de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum aceste prevederi au fost aplicate de către bancă prin Actul adițional emis de pârâtă la data de 17.09.2010. Având în vedere că, prin semnarea graficelor de rambursare anexate actelor adiționale nr. 1-nr. 6, împrumutatul și-a dat acordul pentru modificările aduse dobânzii curente de către pârâtă, acceptând în mod implicit marja de 11,8 % stabilită prin Actul adițional de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, instanța constată că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.
Chiar dacă actul adițional emis de pârâtă la data de 17.09.2010 nu a fost semnat de către împrumutat, modificarea de către bancă a contractului de credit în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 produce efecte juridice împotriva pârâtei, aceasta fiind obligată să îl respecte ca urmare a însușirii sale de către reprezentantul legal. Astfel, începând cu luna septembrie 2010, pe toată durata de derulare a contractului de credit, se aplică formula de calcul prevăzută de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, variația dobânzii fiind stabilită numai în funcție de evoluția indicelui de referință verificabil menționat în contract (Libor CHF la 3 luni).
În consecință, solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii este neîntemeiată, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situație în care profesionistul ar fi modificat, în mod unilateral, rata dobânzii anuale, în condițiile în care modificările produse au fost acceptate de către consumator prin semnarea graficelor de rambursare anexate actelor adiționale, iar, începând cu luna septembrie 2010, au fost aplicate prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, prin care a fost reglementată modalitatea de variere a dobânzii în contractele de credit.
II. Analizând clauza cuprinsă la art. 4 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, prin care s-a stabilit dreptul băncii de a percepe comisionul de acordare, calculat ca procent aplicat la suma împrumutului, instanța stabilește că nu are caracter abuziv, întrucât nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, instanța reține că obligația de plată de către reclamant a comisionului de acordare, precum și modalitatea de calcul al acestuia au fost stabilite în mod clar și inteligibil prin clauza menționată și prin Cap. III din Contractul de credit, cu respectarea art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Susținerile reclamantului în sensul că banca nu a indicat serviciile oferite în schimbul acestui comision sunt neîntemeiate, având în vedere că, în clauza cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv, s-a menționat în mod expres că perceperea comisionului de acordare se face pentru pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului. În consecință, nu există niciun dubiu că respectivul comision a fost perceput de către bancă în vederea analizării și avizării dosarului de credit și efectuării operațiunilor pentru virarea sumei de bani în contul consumatorului, acest aspect putând fi cunoscut de către un consumator atent și diligent.
În mod evident, perceperea comisionului nu este condiționată de explicarea în contract a procedurilor interne pe care le presupune acordarea creditului, denumirea acestuia fiind sugestivă și suficientă pentru a se înțelege de către consumator că se achită în legătură cu operațiunile necesare acordării creditului.
În realitate, reclamantul este nemulțumit de cuantumul comisionului achitat, respectiv de faptul că acesta nu este stabilit în sumă fixă pentru toți consumatorii aceluiași tip de credit. Însă, aceste considerente exced solicitării de constatare a caracterului abuziv, fiind contrare art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât privesc valoarea prețului perceput de către profesionist pentru serviciul prestat, iar clauzele prin care a fost stabilită obligația de plată a comisionului de acordare sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Susținerile reclamantului în sensul că suma achitată cu titlu de comision de procesare ar reprezenta o dobândă sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că aceasta a fost percepută de către bancă pentru prestarea unui serviciu anterior punerii la dispoziția împrumutatului a creditului acordat, acest aspect rezultând în mod explicit din clauza cuprinsă la art. 4 din Contract, în care se menționează că plata comisionului de acordare se realizează prin reținerea la data acordării împrumutului.
Susținerile reclamantului în sensul că a fost indus în eroare cu privire la costul real al creditului, dobânda mai mică percepută de către banca pârâtă fiind contrabalansată de perceperea comisionului de acordare, sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că, deși contractul de credit a fost încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, la termenii împrumutului s-a menționat în mod expres dobânda anuală efectivă de 13,24 %, care include toate costurile pe care le presupune obținerea creditului de către împrumutat. Astfel, dacă ar fi acordat o minimă atenție contractului semnat, reclamantul putea cunoaște costul total al împrumutului, modalitatea în care acesta a fost împărțit de către pârâtă nefiind de natură să îi producă vreun prejudiciu și nefiind contrară cerințelor bunei-credințe.
Faptul că acest comision a fost reținut, în mod automat, de către pârâtă din creditul acordat, privește modalitatea de plată și reprezintă o aplicare a compensației legale, având în vedere că, la data tragerii creditului, între părți existau două creanțe certe, lichide și exigibile, până la concurența valorii comisionului de acordare. Oricum, modalitatea de plată a comisionului nu a generat niciun dezechilibru între drepturile și obligații părților, în detrimentul consumatorului, efectul fiind același și în situația în care reclamantul ar fi ridicat întreaga sumă pentru care s-a încheiat contractul de împrumut și, în aceeași zi, ar fi plătit comisionul de acordare.
Valabilitatea clauzei analizate nu este afectată de prevederile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a reglementat obligația unităților bancare de a stabili comisionul de analiză dosar în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit, întrucât această dispoziție legală a intrat în vigoare după încheierea contractului de credit și după perceperea de către pârâtă a comisionului de acordare, neputând fi aplicată retroactiv.
În consecință, având în vedere că reclamantul a cunoscut obligația de a achita comisionul de acordare încă de la data semnării contractului de credit, că această obligație a fost exprimată în mod clar și inteligibil, nelăsând loc niciunui dubiu, că valoarea și modalitatea de stabilire a comisionului sunt menționate expres în contract, precum și că justificarea caracterului abuziv nu poate fi dată de nemulțumirea consumatorului cu privire la prețul pe care a fost de acord să îl achite pentru un serviciu de care a beneficiat, solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilită obligația de plată a comisionului de acordare este vădit neîntemeiată.
III. Având în vedere caracterul netemeinic al primului capăt de cerere, instanța consideră neîntemeiat și capătul de cerere nr. 2, întrucât reținerea de către pârâtă a comisionului de acordare și perceperea dobânzii curente s-au realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară.
IV. În ceea ce privește clauza de risc valutar cuprinsă la art. 8 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, instanța constată că aceasta nu are caracter abuziv, întrucât clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind restituirea sumelor de bani împrumutate.
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, consumatorul fiind obligat la a depune un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamant anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elvețieni a unui credit pentru refinanțarea unui alt împrumut, împrumutatul asumându-și aceste riscuri ale produsului de creditare.
Instanța are în vedere că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (națională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor. Astfel, în speța de față, instanța stabilește, în afara oricărui dubiu, că acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea reclamantului, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.
Această opțiune a fost făcută conștient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alți furnizori de produse bancare: cost mai redus și acces la o sumă mai mare de bani.
Prin urmare, instanța nu va reține lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului și riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opțiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elvețieni.
Întrucât cele trei condiții pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată, în concret, de către judecător ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite cumulativ, neputându-se reține lipsa de negociere în speța de față, instanța va concluziona că obligația reclamantului de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
În ce privește aprecierea cursului francului elvețian, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoana fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară.
Astfel, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.
Raportat la speța dedusă judecății, instanța constată că reclamantul și-a însușit contractul de credit în cuprinsul căruia este inserată clauza privind suportarea riscului valutar, aceasta fiind o clauză ușor de parcurs, fiind necesar doar un minim de interes și de atenție.
Clauza privind riscul valutar, clauză cu conținut clar și inteligibil, îmbracă forma unei clauze de impreviziune, admisă unanim de doctrina și practica judiciară, clauză perfect admisibilă și în speță, având în vedere durata îndelungată a contractului încheiat între părți (120 de luni), în decursul căreia sunt posibile modificări însemnate și imprevizibile ale condițiilor sociale și economice, față de cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.
În ceea ce privește posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantului suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. La data scadentă a ratei lunare, acesta este obligat să depună suma datorată în franci elvețieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. De altfel, caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Or, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elvețieni, nu sunt nelegale sau abuzive, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma BNR nr. 10/2005, Norma BNR nr. 20/2006, Regulamentul BNR nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Cu privire la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului de credit, respectiv de denominare a plăților în moneda națională, instanța va reține că aceasta este contrară clauzei cuprinse la art. 8 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, clauză care este valabilă, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere acordarea creditului în franci elvețieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda CHF, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății.
Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat în CHF, astfel încât și rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare, neexisând nicio clauză contractuală care să impună cumpărarea valutei la cursul de schimb practicat de banca pârâtă.
În speță, nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat” în CHF, cum se încearcă să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. „Denominat” înseamnă că suma creditului a fost înregistrată și calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului și restituirea acestuia prin plata ratelor s-ar face în moneda națională, pe când reclamantul achită ratele de credit în franci elvețieni.
Aceasta este de altfel diferența esențială dintre situația dedusă judecății în prezentul dosar și situația din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva băncii. În timp ce în Ungaria împrumutații au primit împrumutul în moneda națională (forinți), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referință, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operațiuni, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 și alin. 11 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută, iar plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu). Însă, conform art. 3 alin. 2 din Regulament, toate celelalte operațiuni între rezidenți care nu fac obiectul alin. 1 și alin. 11 pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda națională (leu), fie în valută.
Pe de altă parte, situația diferită rezultă din chiar cuprinsul hotărârii C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunțată în cauza 26/13 (invocată de reclamanți), în care bancă maghiară a acordat un contract de împrumut ipotecar în valoare de 14.400.000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 46.469 EUR), al cărui echivalent în franci elvețieni (CHF) a fost stabilit la 94.240,84 CHF, iar potrivit contractului împrumutații au luat act că, în afară de cuantumul împrumutului, dobânzile aferente, cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de întârziere și celelalte cheltuieli se stabilesc în CHF. Totodată, acel contract prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat de bancă în ziua deblocării fondurilor, iar reclamanții au contestat în fața instanțelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF, prevalându-se de natura abuzivă a acestei clauze, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat la punerea la dispoziție a împrumutului. Prin urmare trebuie evitată o confuzie între situația din speța dedusă judecății în prezentul dosar și cea cu totul diferită din speța Kásler adusă în fața C.J.U.E.
De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a statuat cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise și nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat contractual, ci doar a explicitat unele noțiuni generale din Directiva nr. 1993/13/CEE, în sensul că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13.
De asemenea, Curtea a stabilit că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Cu privire la articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 s-a arătat că trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
În speță, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamant, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elvețieni) nu sunt nelegale, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, situației din prezenta cauză nefiindu-i aplicabilă interpretarea dată art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin Hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunțată în cauza 26/13, întrucât banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorului, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Instanța concluzionează că dezechilibrul contractual invocat de reclamant nu rezultă din clauza de risc valutar, cuprinsă la art. 8 din Contractul de credit pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 360002J_ din 29.09.2008, ci din evoluția defavorabilă a cursului de schimb.
Solicitarea de aplicare a cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit pentru restituirea ratelor de credit până la finalizarea contractului apare ca fiind nelegală și inechitabilă, reclamantul urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină, cu dobândă variabilă specifică, într-un credit în lei.
Or, conform art. 969 Cod civil din 1864, contractul valabil încheiat între părți are putere de lege, acesta neputând fi modificat de către instanță, în funcție de voința uneia dintre părți.
Modificarea solicitată de către reclamant apare ca fiind inechitabilă, având în vedere că rata dobânzii a fost stabilită pentru un credit acordat în CHF, valoarea redusă a dobânzii fiind și unul dintre motivele pentru care consumatorul a ales produsul de creditare în valută străină. Totodată, variația ratei dobânzii este raportată la un indice de referință variabil specific monedei în care a fost acordat creditul (LIBOR la 3 luni), care are o valoare negativă, diferită de valoarea indicelui de referință obiectiv aplicabil pentru creditele acordate în lei.
Invocarea teoriei impreviziunii este lipsită de temei juridic, soluțiile jurisprudențiale izolate nefiind de natură să contureze o practică suficient de bine caracterizată pentru a se stabili că o asemenea excepție de la principiul forței obligatorii a contractului civil era acceptată înainte de . Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile art. 1271 din Codul civil din 2009 nefiind aplicabile contractului de credit încheiat în anul 2008, conform art. 107 din Legea nr. 71/2011.
Faptul că, prin art. 107 din Legea nr. 71/2011, s-a stabilit în mod expres că dispozițiile art. 1271 din Codul civil din 2009 privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după . Codului civil, conduce la concluzia că dispozițiile care reglementează impreviziunea nu reprezintă o consacrare a unei jurisprudențe anterioare, ci o soluție legislativă nouă, aplicabilă pentru viitor.
Totodată, instanța constată că situația din prezenta cauză nici nu justifică aplicarea teoriei impreviziunii pentru exonerarea reclamantului de la respectarea clauzei de risc valutar, având în vedere că riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutat, precum și că modificarea situației avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator, obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat fiind justă și conformă dispozițiilor legale aflate în vigoare atât la data încheierii contractului, cât și la data soluționării prezentei cauze.
Este adevărat că, în urma creșterii cursului de schimb al francului elvețian, sunt afectate interesele financiare ale persoanelor care au beneficiat de credite în această monedă, însă această situație nu poate fi remediată în temeiul Legii nr. 193/2000, ci doar prin acordul de voință al părților sau prin intervenția legiuitorului.
În concluzie, având în vedere că prin demersul judiciar inițiat de reclamant se urmărește modificarea contractului de credit, deși clauza care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu este abuzivă, solicitarea acestuia fiind contrară art. 969, art. 1073 și art. 1578 Cod civil din 1864, instanța stabilește că sunt neîntemeiate și capetele de cerere nr. 3, nr. 4 și nr. 5.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, observând că reclamantul nu a motivat în concret și nu a dovedit existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, în conformitate cu art. 4 alin. 1 și alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, în integralitate.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, culpa procesuală pentru pornirea prezentului litigiu aparține reclamantului, urmând a fi respinsă solicitarea acestuia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere declarația apărătorului pârâtei formulată la ultimul termen de judecată, în conformitate cu art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va constata că pârâta a declarat că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată, în integralitate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. G. L., având CNP_, cu domiciliul în comuna Piatra, ., și cu domiciliul ales la C.A. C. M. V., în București, Calea Rahovei, nr. 266-268, corp 60, ., Electromagnetica Business Park, sector 5, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA S.A., având C.U.I._, înmatriculată la O.N.R.C. sub nr. J_, cu sediul în București, .. 29-31, sector 1, și cu sediul ales la la S.C.P. Efthymios G. Navridis și Asociații, în București, .. 3, ., sector 3.
Constată că pârâta a declarat că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6.10.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
M. STANCUMARIANA B.
Se comunică către:
- reclamantul C. G. L., la domiciliul ales la C.A. C. M. V., în București, Calea Rahovei, nr. 266-268, corp 60, ., Electromagnetica Business Park, sector 5;
- pârâta P. B. ROMANIA S.A., la sediul ales la S.C.P. Efthymios G. Navridis și Asociații, în București, .. 3, ., sector 3.
Operator de date cu caracter personal nr. 4904 Red. M.S./Dact. M.B., M.S./4 ex./04.01.2016
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
