Acţiune în constatare. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 09/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-11-2015 în dosarul nr. 20752/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. _
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 09.11.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE ROBERT CRISTIAN BURLACU
GREFIER C. I. Ț.-F.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții P. LĂMÂIȚA, P. C., și pe pârâta P. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 26.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când instanța având nevoie de a delibera a amânat pronunțarea la data de 02.11.2015 și la data de 09.11.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constata urmatoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 01.07.2015, reclamanții P. Lămîița, P. C. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care s-a consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, respectiv art. 3.2 din Contractul de credit nr._64271/02.09.2008, al clauzei referitoare la comisionul de acordare prevăzut la art. 4 și menționarea cuantumului acestui comision din Capitolul III al contractului și clauza referitoare la dreptul băncii de a percepe dobânzi penalizatoare de 8% anual peste dobânda curentă, atât la împrumutul restant cât și la dobânda restantă, prevăzută la art. 8.6 din contractul menționat, urmând ca instanța să constate nulitatea acestor clauze și în consecință să se constate nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii prin modificarea marjei dobânzii, a graficelor de rambursare aferente actelor unilaterale la contract.
Reclamanții au mai solicitat, ca efect al admiterii capetelor 1.1 și 1.2 ale cererii, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat de către aceștia de la data încheierii contractului și până la declararea scadenței anticipate a acestuia iar ca efect al admiterii capătului 1.3 al cererii, obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii penalizatoare datorată de reclamanți la un nivel care să nu depășească dobânda legală penalizatoare și emiterea unui extras de cont care să evidențieze sumele datorate cu acest titlu și achitarea cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamanții au prezentat, cu titlul de precizări prealabile, referiri la principiul solidarismului contractual și la protecția consumatorilor în contractele de credit.
În acest sens, s-a arătat că prin prisma solidarismului contractual, contractul devine un parteneriat, ceea ce implică pentru fiecare dintre părțile contractante dreptul la păstrarea stării de parteneriat, bi-echitate și echilibru contractual ceea ce se reflectă în suportarea egalitară a impactului situațiilor imprevizibile ce afectează echilibrului inițial al contractului. Acest drept, ca orice alt drept subiectiv intră sub protecția forței coercitive a statului iar echilibrul este restabilit prin intervenția judecătorului în temeiul dispozițiilor art. 970 alin. 2 din codul civil din 1864, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual.
Tot cu titlu prealabil reclamanții s-au referit și la protecția consumatorilor în contractele de credit, arătând că prezenta acțiune se fundamentează pe prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, ale OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori precum și pe dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice. Reclamanții au arătat că aplicarea legislației menționate presupune stabilirea calității acestora de consumatori și a celei de profesionist a pârâtei, ceea ce atrage în sarcina acesteia obligația de a se abține de a insera în contractele încheiate cu consumatorii, clauze abuzive.
Caracterul abuziv al clauzelor contractuale este a fost analizat de reclamanți prin raportare la anexa la Legea nr. 193/2000, ce transpune în legislația națională Directiva 93/12/CEE care prezumă a fi abuzive clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. În speță, reclamanții au arătat că cele două contracte de credit încheiate cu pârâta prevăd dreptul acesteia de a modifica rata dobânzii prin modificarea marjei fără a preciza motivele care justifică exercitarea acestui drept astfel încât să facă posibilă identificarea de către împrumutat, a situațiilor în care poate interveni modificarea ratei dobânzii, respectiv să permită instanței să verifice dacă modificarea a fost cauzată de intervenirea unor asemenea situații și a fost proporțională cu acestea.
Reclamanții au mai învederat că sunt prezumate a fi abuzive clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, susținând că, în speță, contractele de credit nu stabilesc motivele care justifică exercitarea dreptului de modificare unilaterală a contractului, astfel încât acesta poate fi exercitat oricând și fără limite.
Au susșinut reclamanții că sunt prezumate a fi abuzive și clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale, în condițiile în care contractele de credit nu definesc noțiunile esențiale în funcție de care se poate modifica rata dobânzii, lăsând exclusiv profesionistului dreptul de a le interpreta.
Cu privire la clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii prin modificarea marjei băncii, astfel cum sunt formulate în contractele de credit în litigiu, sunt abuzive și intră sub incidența art. 1 lit. a, b și g din anexa la Legea nr. 193/2000 cât și a definiției generale a clauzelor abuzive menționate la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În raport cu dispozițiile art. 1 lit. a, b și g din anexa la Legea nr. 193/2000, reclamanții au relevat că prevederile contractuale dau dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, în funcție de evoluția pieței financiar bancare, fără a avea un motiv întemeiat, specificat în contract, întrucât piața financiar bancară poate fi caracterizată printr-un număr nedefinit de indicatori.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor alin. 1 lit. b din anexa la Legea nr. 193/2000, reclamanții au menționat că este abuzivă prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii deoarece consumatorul este supus unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Întrucât contractele de credit nu stabilesc nici un criteriu pentru exercitarea dreptului băncii de a modifica marja și implicit rata dobânzii ci se limitează la a consacra un drept discreționar al băncii de a opera o asemenea modificare, clauza pune consumatorul în imposibilitatea de a cunoaște, în mod real, la încheierea contractelor de credit, conținutul clauzei privitoare la modificarea ratei dobânzii, prin modificarea marjei băncii.
Caracterul abuziv al clauzei este analizat de reclamanți prin referire la dispozițiile alin. 1 lit. g din Anexa la Legea nr. 193/2000, sens în care se subliniază că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii este astfel formulată încât sfera sa de incidență poate fi stabilită exclusiv de către profesionist, care poate alege în funcție de interesul de moment, indicatorii aflați în creștere pentru a justifica o majorare a ratei dobânzii, indicatori care nu pot fi aleși de reclamanți întrucât aceștia nici măcar nu cunosc care ar fi asemenea indicatori, banca neavând obligația de a-i dezvălui.
Cu privire la incidența art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, reclamanții au susținut că aceasta este atrasă de faptul că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii este inclusă într-un contract tip, nenegociat și formulată astfel încât creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe.
Cu privire la clauza privind comisionul de acordare, prevăzută la art. 4 și menționarea cuantumului acestui comision din Capitolul III al contractului, reclamanții au apreciat că reprezintă o clauză abuzivă, în primul rând, deoarece din modul în care sunt formulate, conferă doar pârâtei dreptul de a le interpreta întrucât contractul nu conferă nici un indiciu în legătură cu operațiunile de acordare a creditului iar în al doilea rând pentru că nu a fost negociată cu consumatorul și creează reclamanților, contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza referitoare la dreptul băncii de a percepe dobânzi penalizatoare de 8% anual peste dobânda curentă, reclamanții au precizat că această clauză este abuzivă întrucât face referire la clauza referitoare la modalitatea de determinare a dobânzii curente și chiar dacă ar fi analizată independent se poate remarca că obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
Sub aspectul caracterului nenegociat reclamanții au arătat instanței că contractul încheiat cu pârâta este un contract de adeziune, dezechilibrul semnificativ rezultă din faptul că se prevede i dobândă legală cu 2/3 mai mare decât dobânda curentă, nerespectarea cerințelor bunei-credințe decurge din nivelul mult prea ridicat în raport cu rolul care trebuie să îl aibă indicând în acest sens și jurisprudența CJUE în cauza C-415/11 și arătând că rata dobânzii penalizatoare stabilită de pârâtă a fost în permanență de două-trei ori mai mare decât rata dobânzii legale ceea ce arată neîndoielnic atât dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților cât și disproporția dintre suma pretinsă împrumutatului în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale și prejudiciul suferit de bancă.
Reclamanții au mai arătat că prevederile contractuale ce fac obiectul primului capăt de cerere sunt lovite de nulitate absolută întrucât încalcă norme legale imperative ce ocrotesc interesul general de a proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale.
Cu privire la actele unilaterale de modificare a ratei dobânzii și graficelor de rambursare, reclamanții au considerat că acestea sunt lovite de nulitate absolută ca urmare a nulității absolute a clauzelor contractuale în baza cărora au fost emise, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
În consecință reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți la restituirea dobânzilor plătite nedatorat precum și comisionul de acordare achitat.
În final, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Cererea a fost motivată în drept conform prevederilor legale menționate în cuprinsul său și în mod generic pe orice altă dispoziție legală pertinentă în materia protecției consumatorilor.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art.29 lit.f din OUG 80/2013.
La data de 02.09.2015, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii introductive ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat pârâta că prevederile contractuale invocate de reclamanți nu au caracter abuziv. Pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă trebuie să facă parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa comerciantului, să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților) și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.
A menționat pârâta că a creat toate condițiile ca prevederile contractelor de credit să fie negociate prin transmiterea către reclamanți, cu o perioadă rezonabilă de timp înainte de data semnării, a formei contractelor, fapt confirmat chiar de către aceștia în cuprinsul clauzei de la art. 11.2 alin. 2 din contract iar reclamanții nu au înțeles să formuleze o contraofertă din lipsa de interes sau alte motive și nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract.
De asemenea, clauzele invocate sunt clare și fără echivoc, au fost însușite prin semnarea contractelor și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Pârâta a învederat că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate fi abuzivă, fiind necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectivă emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului.
A mai susținut pârâta că reclamanții au avut posibilitatea să opteze între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar-bancară, întrucât piața bancară este concurențială iar reclamanții puteau să solicite în scris negocierea unei clauze, printr-o cerere scrisă iar la momentul încheierii contractului aceasta avea cea mai bună ofertă de pe piață.
A mai precizat pârâta că reclamanții puteau alege, în cadrul aceluiași produs, între o dobândă fixă și una variabilă si trebuie privit produsul bancar în ansamblul său iar reclamanții nu au solicitat, în scris, negocierea contractului.
Pârâta a precizat că banca a acționat cu bună-credință, care este prezumată de art.970 C.civ.1864 iar în aprecierea caracterului abuziv trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv intenția acestuia de a-și crea un avantaj existent la momentul încheierii contractului altfel, evoluțiile ulterioare încheierii contractului privesc impreviziunea.
Pârâta a apreciat că prevederile contractuale reclamate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda, în condițiile în care banca și-a asumat și ulterior a executat obligația de a vira suma împrumutată în contul reclamanților.
În ceea ce privește pretenția reclamanților ca instanța să constate caracterul pretins abuziv al dreptului pârâtei de a modifica ratele de dobandă, în funcție de evoluția pieței financiar-bancare, aceasta a solicitat respingerea ca neîntemeiată, având în vedere că, se prevede, cu titlu de excepție, că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îsi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative:să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare; furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Până în anul 2010, când Contractul de Credit a fost aliniat prevederilor OUG nr. 50/2010, marja Băncii putea fi modificată, însă ulterior alinierii Contractului de Credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință EURIBOR la 3 luni la care se adaugă marja fixa a Băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.
A mai arătat pârâta că anterior anului 2010 (când variația marjei era posibilă, potrivit Contractului de Credit), modificarea marjei a fost generată în mod direct de creșterea costurilor de finanțare ale Băncii, creștere impusă de o . factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influență, indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care Romania le putea obține era reprezentat de CDS (Credit Default Swap). CDS se reflectă în mod direct în costul de finanțare al unei banci care activează în Romania, întrucât cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât costurile de finanțare ale băncii locale cresc.
A subliniat pârâta faptul că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este abuzivă clauza prin care „un furnizor de servicii financiare îsi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivație întemeiata, în condițiile in care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
În consecința, Banca a comunicat în scris reclamanților intenția sa de a modifica marja și posibilitatea/libertatea împrumutatului de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
De asemenea, a precizat pârâta faptul că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) sa fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe, ori asa cum a precizat anterior, Banca a avut o motivație întemeiată de a modifica marja și, implicit, rata dobânzii, astfel că nu a modificat discreționar marja, ci forțată de conjunctura economico-fînanciară din domeniul bancar și în acord cu prevederile din contractul de credit.
Cu privire la clauza contractuală care stabilește plata comisionului de acordare, pârâta arată că acestea nu pot fi cenzurate de instanță întrucât reprezintă o parte din prețul contractului și sunt exprimate într-un limbaj clar și accesibil.
Referitor la susținerile reclamanților, potrivit cărora comisionul nu este prevăzut în dispozițiile OUG nr.50/2010, astfel încât banca nu are dreptul la perceperea acestuia, a învederat pârâta faptul că, la data incheierii Contractui de credit (2007) nu exista nici o interdicție legală (nici în legislația națională și nici în cea comunitară) ca banca să perceapă comisionul de acordare credit, norma legala invocată intrând în vigoare la mai bine de doi ani de la data încheierii contractelor de credit.
Oricum, acest act normativ a oferit un indiciu semnificativ cu privire la intenția legiuitorului de a proteja anumite drepturi ale consumatorului și de a sancționa anumite conduite reglementate expres ca fiind abuzive, prin urmare, având în vedere alinierea Contractului de credit la prevederilor OUG 50/2010, rezultă că modificările operate prin actul adițional sunt în vigoare, respectă prevederile OUG nr. 50/2010, iar clauzele inserate în acestea nu pot fi considerate abuzive.
A mai precizat pârâta că comisionul de acordare credit reprezintă o parte din prețul (costul) creditului acordat, în acest context, aceasta a subliniat că aceste comisioane reprezintă contravaloarea costurilor angrenate de Bancă în vederea punerii la dispoziție a creditului și a menținerii structurii acestuia, angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat și monitorizarea creditului pe toată durata sa până la rambursarea sa integrală iar aceste comisioane sunt incluse în limita creditului, plata acestora fiind practic finanțată de Bancă odată cu creditul acordat.
În ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 8.6 pârâta a arătat că Clauzele privitoare la dobanda penalizatoare sunt clare și fara echivoc, au fost însușite de reclamant prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C.Civ.
La momentul semnării contractului reclamanții au avut reprezentarea atât a existentei cât și a întinderii acestor obligații, dovadă în acest sens fiind prevederile art. 9.3 din contractul de credit iar în ceea ce privește dobanda penalizatoare a menționat pârâta faptul că, potrivit doctrinei de specialitate, „cumulul dobânda moratorie - dobânda fruct civil, este permis fără nici o restricție, ,ai mult, „în cazul dobânzilor-fructe civile, [..] sunt scoase de sub incidența ordonanței (O.G. nr. 9/2000- n.n) dobânzile plătite sau percepute de către băncile comerciale sau alte instituții de credit”.
În atare condiții, instanța urmează să constate că acesta clauză referitoare la dobânda moratorie este în acord cu prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010, drept pentru care nu poate avea caracter abuziv.
În subsidiar față de susținerile menționate, pârâta a solicitat instanței să constate că, față de caracterul succesiv al prestațiilor, anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive întrucât, în ipoteza absurdă în care acțiunea ar fi admisă, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Contractul de credit reprezintă un contract cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutatorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuala ori conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explica prin imposibilitatea uneia dintre părți de a retuma folosința asigurată de cealaltă parte.
În situatia în care numai subscrisa ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, caracterizată juridic de îmbogatirea fără justă cauză a reclamanților.
A mai precizat pârâta că, în consecință, instanța învestita cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabileasca limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea Contractelor de credit și, implicit, restituirea sumelor acordate în baza acestora.
În ceea ce privește imposibilitatea modificării contractului de către instanță, pârâta a arătat că contractul de credit supus litigiului a fost semnat în anul 2008, astfel ca legea aplicabilă acestora este C.Civ. 1864. Or, potrivit art. 969 C.Civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare in dreptul roman.
Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de partea contractantă. În virtutea acestui principiu nu este permisa intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încalcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.
Pârâta a arătat instanței că prin Hotararea CJUE în cauza C-26/13 (Kasler) nu conduce la o concluzie diferita. Astfel, CJUE (par. 86 si răspunsul la întrebarea 3 a Kuria) a precizat că „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv”.
Așadar, pârâta a precizat că, CJUE reține că dacă dreptul național permite instanței învestită cu analizarea caracterului abuziv al unor clauze să înlocuiască acea clauză cu o alta pentru a permite executarea în continuare a contractului, în forma modificată, atunci legislația comunitară permite la rândul său o astfel de masură. Condiția esențială pentru aplicarea acestei ipoteze este însa ca dreptul național să acorde o asemenea prerogativă instanței, ori în speța de fata aceasta condiție nu este îndeplinită, judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C.Civ. 1864, căci ar fi incalcat art. 969 din acest act normativ.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 23.10.2015, reclamanții au menționat că pârâta nu a făcut dovada negocierii clauzelor întrucât nu le-a fost permis să influențeze clauza referitoare la dobândă ci doar să opteze pentru mai multe clauze preformulate de pârâtă și în continuare, în esență, a reiterat argumentele dezvoltate prin cerere.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt:
Părțile au încheiat la data de 02.09.2008 contractul pentru refinanțarea unui credit de consum nr._64271 (filele 18-26) având ca obiect refinanțarea unui credit pentru suma de 7960 euro.
Potrivit art. 3.2 din contract, rata dobânzii este variabilă în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel în două perioade conform Cap.III.
Pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menționate în Cap.III. Noile procente de dobândă se aplică asupra soldului existent al Împrumutului la data modificării acestora. Noile rate ale dobânzii vor fi comunicate Împrumutatului/Împrumutatului Solidar prin notificare scrisă și afișare la sediile unităților. Împrumutatul, în urma notificării se va prezenta la Banca în vederea ridicării noului Grafic de Rambursare. Noua dobândă se va aplica indiferent dacă Împrumutatul se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării Graficului de Rambursare, Banca fiind exonerată de orice obligație.
Conform art.4 din contract reclamanții s-au obligat să plătească un comision de acordare pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea Împrumutului calculat ca procent la Suma solicitată.
Conform art.8.6 din contract banca își rezerva dreptul de a percepe penalități de 8% anual, peste dobânda curentă pentru Împrumutul restant sau alte sume restante și 8% anual peste Dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic.
Potrivit Cap.III comisionul de acordare este de 5%, valoarea împrumutului este de_,83 euro iar perioada este 120 luni.
Rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului este de 12,90% iar pentru ultimele 40 luni din perioada creditului este de 10,32%.
Prin notificarea din data de 26.11.2008 (fila 99), pârâta a informat reclamanții că noua rată a dobânzii este de 13,9% pentru primele 2/3 luni și de 11,12% pentru ultima treime din perioada totală a creditului.
Pârâta a depus la dosarul cauzei actul adițional de aliniere la OUG 50/2010 (filele 130-134) prin care rata dobânzii a fost stabilită conform indicelui EURIBOR la 3 luni plus marja băncii de 13,1 % pentru primele două treimi din perioada creditului și 10,3% pentru ultima treime din perioada creditului.
Actul adițional nu este semnat de reclamanți iar la dosarul cauzei nu este depusă nicio dovadă privitoare la încercarea de comunicare a acestuia către reclamanți.
Potrivit notificării (fila 42) pârâta a notificat reclamanții cu privire la rezilierea de plin drept a contractului din data de 19.12.2011.
În drept:
În raport de data încheierii contractului, respectiv 02.09.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864.
Instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 749/2013 a ÎCCJ, prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată, numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului, exprimarea manifestării de voință a reclamantei cu privire la încheierea contractului nu poate conduce instanța că acest contract a fost negociat, caracterul de adeziune rezultă și din structura contractului cuprinzând o parte de condiții generale în care sunt menționate clauzele contractului și separat la termenii împrumutului sunt prevăzute cuantumul contractului, cuantumul comisionului de acordare, cuantumul dobânzii și cuantumul celorlalalte comisioane.
Instanța va respinge apărările pârâtei referitoare la faptul că reclamanții au acceptat ca atare contractul preformulat propus de bancă și ca simpla acceptare a acestora nu poate face dovada caracterului abuziv, întrucât, în acestă situație pârâta ar fi putut proba disponibilitatea generală a băncii de negocia clauzele contractuale și în raport de alte contracte încheiate cu alți consumatorii ori cât timp apărările acesteia se rezumă la aspecte ipotetice referitoare la conduita pe care reclamanții ar fi trebuit să o aibă, instanța va constata că pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului, în conformitate cu art. 4 alin.3 din Legea 193/2000.
Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial și Solvat Editores și Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial).
În raport de cele menționate anterior, instanța va constata că contractul pentru refinanțarea unui credit de consum nr._64271 este un contract standard, preformulat în care clauzele nu au fost negociate cu consumatorii.
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Analizând clauza prevăzută la art.4 din contract privitor la comisionul de acordare, în cuantum de 5% astfel cum rezultă din Cap.III din contract instanța reține următoarele:
În ceea ce privește noțiunea de obiect principal al contractului instanța reține că, conform art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 49 și 50, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Interpretarea dată acestui text de lege de către pârâtă este una restrictivă ce face inaplicabil, de plano, întreg actul normativ, întrucât toate costurile contractului sunt apreciate ca fiind preț al contractului, aspect ce relevă atât concepția pârâtei cu privire la caracterul contractului ca fiind de adeziune cât și indisponibilitatea negocierii clauzelor contractuale. Mai mult instanța apreciază că comisionul de acordare nu reprezintă obiectul principal al contractului care este dat de împrumutarea unei sume de bani contra unui preț constituit de dobândă ori comsionul de acordare constituie un preț al încheierii contractului, deci o clauză cu caracter accesoiru, iar nu obiectul principal al acestuia.
Deși instanța a arătat mai devreme că nu sunt aplicabile dispozițiile OUG 50/2010, din prevederile acestui act normativ, invocate de altfel de pârâtă în sensul că comisionul de acordare constituie în fapt un comision de analiză dosar, instanța reține că a fost necesară limitarea prin lege a costurilor disproporționate invocate de bănci cu ocazia acordării creditelor astfel a limitat posibilitatea impunerii de comisioane și, deși adevărat că OUG 50/2010 permit perceperea comisionului de analiză dosar cuantumul acestuia de 681 euro apare în flagrantă disproporție față de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit, în opinia instanței nu poate fi justificat de costul imprimării unor înscrisuri și de operarea unui program informatic prin introducerea unor date în scopul verificării bonității clienților. Mai mult instanța apreciază că impunerea nejustificată a unui cost în cuantum de 681 euro constituie un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât, pe de-o parte este impus unilateral de către pârâtă și prin cuantumul efectiv constituie un dezechilibru și din punct de vedere patrimonial (economic).
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Instanța constată că impunerea unui comision de acordare care se calculează procentual la valoarea creditului are un vadit caracter abuziv, prin impunerea, prin poziția dominantă a băncii, a unui cost care nu are nicio explicație și căreia instanța nu îi găsește nicio justificare. Mai mult, dezechilibrul apare ca evident față de cuantumul ridicat al acestui procent de 5% în condițiile în care profitul băncii este deja exprimat prin dobânda pe care o percepe.
Prin urmare, în acest caz, neputând fi stabilită contraprestația băncii, respectiv serviciile prestate împrumutatului, acesta nu poate verifica dacă banca a realizat operațiunile pentru care a fost plătit comisionul, excluzând practic, dreptul împrumutatului de a verifica îndeplinirea de către bancă a serviciilor pentru care a suportat acest cost.
Mai mult, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Din moment ce funcția și destinația comisionului nu au fost evidențiate în contractele de credit, împrumutatul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei.
Prin urmare, instanta va constata că art.4 din contractul nr._64271 privitor la comisionul de acordare, în cuantum de 5% astfel cum rezultă din Cap.III referitor la comisionul de acordare a creditului constituie o clauză abuzivă.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. În ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia 686/21.02.2013 a Secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Unul din efectele nulității este dat de principiul restitutio in integrum astfel că acțiunea în restituirea prestațiilor va fi admisă constatând că suma cu titlu de comsion de acordare a fost reținută chiar din valoarea sumei împrumutate astfel cum rezultă chiar din cuprinsul clauzei.
Pentru aceste considerente instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma achitată cu titlu de comision de acordare, în lei la cursul BNR din data plății.
În ceea ce privește clauza referitoare la dobândă instanța reține următoarele:
Sub un prim aspect instanța va respinge apărările pârâtei referitoare la alinierea contractului la dispozițiile OUG 50/2010 întrucât prin acest act adițional a fost exprimată dobânda majorată anterior prin scăderea indicelui EURIBOR din acest cuantum și adăugarea în formula de calcul a indicelui menționat fără însă ca banca să respecte dispozițiile art. 95 alin.3 din OUG 50/2010 privitoare la încercarea de comunicare a actului adițional, încălcând totodată chiar prevederile art.3.2 din contract prin neîndeplinirea obligației de comunicare scrisă a modificării cuantumului dobânzii.
În primul rând, instanța constată că niciuna dintre clauzele contractuale nu a fost negociată direct cu reclamanții, opțiunea dintre mai multe clauze preformulate nu poate constitui o negociere.
În al doilea rând, pentru a analiza existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților implicate în raportul juridic, instanța va avea în vedere că, potrivit Anexei la lege care cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive- art. 1 lit. a), „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractului.” Rezultă așadar că, de regulă, o clauză contractuală nu va fi abuzivă, dacă există un motiv întemeiat precizat în contract pentru modificarea unui element al contractului, dacă clientul este informat cât mai curând posibil despre aceasta și dacă acesta are libertatea de a rezilia imediat contractul.
Clauzele redate mai sus oferă pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, intrucat permite bancii sa opereze o schimbare a dobanzii fără consimțământul debitorului și fără indicarea vreunui criteriu pentru intervenirea modificării (conform deciziei bancii).
Or, potrivit Legii 193/2000, motivul trebuie să reprezinte o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a ști de la început că, dacă se va produce, consecința va fi aceea a majorării dobânzii. Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, determinat, astfel încât în situații litigioase să se poată verifica dacă respectiva condiție s-a îndeplinit.
De asemenea, modificarea dobanzii trebuie să aibă loc în funcție de anumite criterii obiective (deci să fie independentă de voința bancii), prin raportare la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii.
Numai in aceasta maniera se mentine un echilibru just intre drepturile si obligatiile părților si exista previzibilitate pentru partea aflata in pozitie de inferioritate (debitor) pe parcursul derularii contractului.
În acest sens, este relevantă Hotărârea CJUE din data de 26.04.2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria), potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare. Or, conform art 2 pct 24 din OG nr 21/1992, prin costuri se intelege inclusiv dobanda.
Instanța constată că menționarea cu caracter general a evoluției pieței financiare ori costurile finanțării creditului sunt noțiuni vagi care nu fac trimitere la niciun criteriu de apreciere astfel încât consumatorii să fie în măsură să aprecieze asupra evoluției relației contractuale. Instanța va respinge apărările pârâtei referitoare la indicatorul CDS (Credit Default Swap) întrucât acesta nu este prevăzut în contract iar banca poate face referire la orice indicator de pe piața bancară asfel încât să justifice în orice moment o creștere a dobânzii aspect ce constituie o clauză abuzivă în sensul art.1 lit.g din Anexa Legii 193/2000 conform căreia dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
Mai mult instanța constată că prin comunicarea efectuată (fila 99) pârâta nu a precizat care este motivul modificării contractului astfel cum impun dispozițiile art.1 lit.a din Anexa la Legea 193/2000 astfel încât reclamanții să aprecieze asupra posibilității rezilierii.
Pentru toate considerentele anterior expuse instanța va constata clauza referitoare la dobânda variabilă cuprinsă în art.3.2 din contractul contractul nr._64271.
În ceea ce privește imposibilitatea instanței de a modifica contractul, pornind de la considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3661/2014, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, într-un limbaj ușor inteligibil, instanța va reține că instanța prin constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale implicit va produce si modificarea contractului. Temeiul acestei finalități este dat de legislația specială adoptată în domeniul protecției consumatorilor, respectiv Legea 193/2000.
Conform art.6 din Legea 193/2000 Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Pe de-o parte instanța constată că contractul a încetat prin reziliere deci ipoteza derulării în continuare a contractului este exclusă, pe de altă parte petitul reclamanților vizează înlăturarea clauzei referitoare la dobândă astfel încât să nu mai datoreze sume de bani cu titlu de dobândă ori un asemenea efect ar tinde la schimbarea naturii juridice a contractului, atât prin intervenția instanței cât și prin voința ulterioară, unilaterală a reclamanților.
Instanța apreciază că o asemenea finalitate ar duce într-adevăr la încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor pacta sunt servanda prevăzut de art.969 C.civ. 1864, instanța neputând elimina clauzele contractuale care definesc chiar natura juridică a acestuia, transformând astfel contractul ca fiind unul fără dobândă întrucât o asemenea măsură ar avea impact asupra elementelor esențiale ale contractului, respectiv, consimțământ, obiect și cauză (capacitatea fiind irelevantă speței).
Instanța apreciază echitabil să dea efect voinței părților de a încheia un contract de împrumut pentru dobânda convenită de acestea, respectiv pentru primele 80 luni din perioada creditului este de 12,90% iar pentru ultimele 40 luni din perioada creditului este de 10,32% și va transpune această dobândă prin raportare la indicele de referință EURIBOR la 3 luni pentru a respecta dispozițiile OUG 50/2010 care au devenit incidente în cursul derulării contractului. În aceast sens instanța va scădea din cuantumul stabilit de părți contravaloarea indicelui EURIBOR la data semnării contractului, astfel va obliga pârâta să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului_64271/02.09.2008, după următoarea formulă: marja fixă de 7,939% + valoarea indicelui EURIBOR la trei luni, începând cu data de 02.09.2008 pentru primele 80 de luni și de 5,359% + valoarea indicelui EURIBOR la trei luni pentru următoarele 40 de luni.
Pentru a proceda astfel instanța apreciază că aceastea sunt singurele elemente asupra cărora a existat un consimțămând din partea părților.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și al declarării nulității absolute al clauzelor menționate, urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, în temeiul dispozițiilor art.992 și 1092 și urm. C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate.
Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambelor părți să aibă această trăsătură.
În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani de către reclamanți – a fost executată dintr-o dată. În consecință, contractul de credit nr._64271/02.09.2008 nu este un contract cu executare succesivă, ci dintr-o dată (uno ictu).
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă restituirea prestațiilor din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui sumele nedatorate de reclamanți, astfel că rațiunea pentru care a fost instituită excepția de la principiul repunerii părților în situația anterioară pentru contractele cu executare succesivă, nu își are justificare în acest sens.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1092 C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți – solvens cu privire la dobânda majorată a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute și că, în ipoteza restituirii plății efectuate, în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Prin urmare instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților diferența dintre dobânda efectiv achitată de reclamanți și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei mai sus menționate, de la data încheierii contractului și până la data declarării scadenței anticipate a acestuia.
În ceea ce privește clauza cuprinsă la articolul 8.6 din contract instanța reține următoarele:
Sub un prim aspect instanța constată că clauza referitoare la rata dobânzii penalizatoare nu are un caracter subsidiar clauzei privind dobânda astfel că aceasta nu se va găsi sub efectul unei nulități derivate din nulitatea constatată a clauzei anterior menționate.
Prin prevederea dobânzii penalizatoare se prevede anticipat prejudiciu suferit de pârâtă ca urmare a achitării cu întârziere a ratelor de capital și dobândă. Față argumentele menționate în precedent, instanța constată că această clauză nu a fost negociată cu reclamanții astfel instanța va analiza dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând această clauză nu își produce efectele decât în cazurile de întârziere prevăzute în cuprinsul acesteia, pe parcursul derulării unui contract putând să nu fie incidentă. Pe de altă parte rolul dobânzii penalizatoare nu este cel al dobânzii remuneratorii, astfel că scopul acesteia este nu doar de a dezdăuna pârâta de suma pierdută ca urmare a neachitării ratelor de către reclamanți ci și acela de a constitui un avertisment pentru aceștia în scopul îndeplinirii întocmai a obligațiilor asumate, ori sub acest aspect instanța constată că, cuantumul prevăzut în această clauză, respectiv de 8% peste rata dobânzii nu crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât clauza este una eventuală și nu se aplică decât în situațiile de neplată.
Pentru considerentele anterior menționate instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În baza art.453 C.civ. instanța, față de soluția de admitere în parte a cererii va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 701 lei reprezentând 558 lei onorariu de avocat (conform chitanței . nr.798) și 143 lei cheltuieli de transport conform biletelor CFR depuse la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanții P. LĂMÂIȚA și P. C., ambii cu domiciliul în Bacău, ., nr. 15, ., și cu domiciliul ales în București, Splaiul Unirii, nr. 223, ., în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, sector 1, .. 29-31, J_, CUI_, cu sediul ales în București, sector 3, .. 3, ..
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de credit nr._64271/02.09.2008:
-art. 3.2 în ceea ce privește caracterul variabil al ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și/sau costului finanțării gestionării creditului și posibilitatea modificarea de către bancă a ratei dobânzii.
-art. 4 în ceea ce privește comisionul de acordare.
Dispune înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contractul de credit nr._64271/02.09.2008.
Obligă pârâta să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului_64271/02.09.2008, după următoarea formulă: marja fixă de 7,939% + valoarea indicelui EURIBOR la trei luni, începând cu data de 02.09.2008 pentru primele 80 de luni și de 5,359% + valoarea indicelui EURIBOR la trei luni pentru următoarele 40 de luni.
Obligă pârâta să restituie reclamanților diferen?a dintre dobânda efectiv achitată de reclamanți și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei mai sus menționate, de la data încheierii contractului și până la data declarării scadenței anticipate a acestuia.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma achitată cu titlu de comision de acordare, în lei la cursul BNR din data plății.
Respinge în rest pretențiile ca neîntemeiate.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 701 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.11.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
R. C. B. C. I. Ț.-F.
Red. RB/ Teh.
5 ex / 3 .
Prezenta hotărâre s-a comunicat reclamanților P. LĂMÂIȚA și P. C., ambii cu domiciliul în Bacău, ., nr. 15, ., jud. Bacău, și cu domiciliul ales în București, Splaiul Unirii, nr. 223, ., și pârâtei P. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, sector 1, .. 29-31, J_, CUI_, cu sediul ales în București, sector 3, .. 3, .
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI → |
|---|
