Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 10-12-2015 în dosarul nr. 23965/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015
Ședința publică de la 10.12.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. O.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul R. M. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 19.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 C.proc.civ., instanța a amânat pronunțarea.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 14.01.2015 reclamantul R. M. a chemat-o în judecată pe pârâta P. B. România SA solicitând:
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 4 și art. III din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 424202G_ din data de 19.06.2008, referitoare la perceperea comisionului de acordare în cuantum de 5% aplicat la suma împrumutului.
- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1534,15 CHF încasată cu titlu de comision de acordare și a dobânzii legale aferente, datorată începând cu data reținerii comisionului de acordare de către pârâtă – 15.07.2008 – și până la data plății efective a debitului, calculată conf. OG nr. 9/2000 până la data de 01.09.2011 și conform OG nr. 13/2011 după data de 01.09.2011 și până la introducerea cererii de chemare în judecată;
- obligarea pârâtei la restituirea dobânzii aferente sumei de 1534,15 CHF, dobândă calculată la rata din contract, respectiv indicele de referință Libor plus marja băncii de 8,7% percepută nelegal, începând cu data de 15.07.2008 plus dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate (rate din dobândă) și până la data plății efective a debitului, conform OG nr. 9/2000 începând cu data efectuării plății nedatorate până la data de 01.09.2011 și conform OG 13/2011 după data de 01.09.2011 și până la data restituirii efective;
- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare cu recalcularea dobânzii în funcție de data restituirii comisionului de acordare;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește timbrajul cererii, reclamantul a invocat dispozițiile art. 29 lit. f) din OG 80/2013 și a apreciat că în raport de dispozițiile legale invocate, prezenta cerere este scutită de la plata taxei de timbru.
În motivare, reclamantul a arătat că, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâta P. B. România SA un contract de împrumut pentru nevoi personale, respectiv Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum cu nr. 424202G_ din data de 15.07.2008. Valoarea creditului aprobat a fost de 32.217,15 CHF iar restituirea a fost eșalonată pentru 10 ani, respectiv 120 rate lunare, conform graficului de rambursare anexat convenției de credit.
Reclamantul a precizat că nu a avut posibilitatea negocierii contractului, operatorul băncii informându-l că nu are mandat să opereze modificări ale formularului tip utilizat de bancă pentru acordarea creditelor, astfel că s-a văzut obligat să accepte pachetul standard impus și formularistica aferentă utilizată de bancă la nivelul anului 2008.
În ce privește comisionul de acordare în cuantum de 5% aplicat la suma împrumutului, reclamantul a apreciat clauza referitoare la acesta ca fiind abuzivă și nelegală întrucât pârâta nu și-a asumat obligația de prestare a unei activități în schimbul comisionului de acordare cu valoare semnificativă – 1534,15 CHF, pe care l-a încasat la acordarea împrumutului.
Reclamantul a apreciat că este evidentă reaua-credință a pârâtei care, la încheierea contractului de credit, a inserat și i-au fost impuse clauzele criticate, clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile asumate de părți, reclamantul fiind într-o situație de inferioritate.
În continuare, reclamantul a menționat că nu a putut beneficia efectiv de suma contractată – 32.217,15 CHF, ci a beneficiat doar de suma diminuată, respectiv 30.638 CHF, apreciind că a fost obligat să plătească însă dobândă la valoarea integrală a creditului. Mai mult, reclamantul a precizat că deși nu a beneficiat niciodată de suma de 1534,15 CHF a fost obligat să plătească dobândă aferentă acestei sume, la început de 11,49%, ulterior 8,71%, calculată în funcție de indicele de referință Libor plus marja băncii de 8,7%, dobândă eșalonată pe 10 ani, respectiv în 120 rate lunare.
Referitor la pretențiile reprezentând restituirea plăților accesorii, respectiv dobânda percepută pentru suma de 1534,15 CHF reclamantul a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale întrucât a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele pre-redactate.
Față de cele arătate, reclamantul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât are calitate de consumator persoană fizică, a acționat în scopuri necomerciale, iar pârâta are calitate de comerciant. De asemenea s-a menționat de către reclamant că, contractul standardizat impus de pârâtă reprezintă voința unilaterală a băncii și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul și paguba sa.
Reclamantul a învederat faptul că a solicitat băncii, pe cale extrajudiciară, restituirea sumei de 1534,15 CHF încasată cu titlu de comision de acordare și a dobânzii aferente însă fără rezultat.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, OG nr.9/2000, OG nr.13/2011.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri (f. 5-68).
Prin precizarea depusă la 28.01.2015, în procedura regularizării dosarului, reclamantul a indicat:
- valoarea în lei a capătului 2 de cerere, respectiv 8062,87 lei din care 5740,02 lei reprezentând valoarea în lei a comisionului de acordare calculată la cursul CHF de la data înregistrării cererii, iar suma de 2322,85 lei reprezentând dobândă legală calculată la valoarea în lei a comisionului începând cu data reținerii comisionului și până la data înregistrării cererii de chemare în judecată – 14.01.2015;
- valoarea în lei a capătului 3 de cerere, respectiv 3089,945 lei din care 2654,495 lei reprezentând dobânda încasată de pârâtă aferentă sumei de 1534 CHF, respectiv 5% din suma de_,9) cumulul aritmetic al tuturor sumelor achitate de reclamant cu titlu de dobândă până în septembrie 2014) și 435,45 lei, reprezentând dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate (rate din dobândă) și până la 11.01.2015.
În susținere reclamantul a depus înscrisuri (f.75-152).
Prin întâmpinarea depusă la 11.03.2015 pârâta a invocat excepția netimbrării cererii, excepția inadmisibilității/prematurității cererii pentru nerespectarea procedurii speciale instituite de legea 193/2000, excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita: a) înlăturarea clauzelor pretins abuzive din contractul de credit și b) restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea excepției netimbrării cererii, pârâta a apreciat că pentru ca reclamantul să poată fi scutit de plata taxei de timbru ar fi trebuit să prezinte la momentul introducerii acțiunii dovada constatării de către o instanță de judecată sau de către o instituție autorizată (ANPC) a prejudiciilor produse de către bancă și nicidecum ca aceste pretinse prejudicii să fie constatate ulterior, prin soluționarea cauzei pendinte. Mai mult, pârâta a apreciat că prin admiterea a priori de către instanță a tezei reclamantului privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale și implicit nulitatea acestora, ar însemna în fapt o răsturnare a prezumției de legalitate a clauzelor contractului de credit și implicit o antepronunțare a instanței asupra cererii reclamantului în sensul admiterii acesteia.
În susținerea excepției prematurității formulării cererii pârâta a menționat că numai în situația în care instanța de judecată ar fi constatat existența unor clauze abuzive la sesizarea ANPC reclamantul ar fi fost îndreptățit să formuleze prezenta acțiune, subliniind că pe rolul instanțelor de judecată nu există nicio acțiune introdusă de către ANPC împotriva băncii pentru constatarea clauzelor abuzive. Mai mult, pârâta a învederat că reclamantul nu a anexat cererii de chemare în judecată documentele prevăzute la art. 109 C.proc.civ. Conchizând, pârâta a arătat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
În susținerea excepției prescripției, pârâta a arătat că, potrivit doctrinei, sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă. Perioada în care poate fi inițiată acțiunea prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale, pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului de credit, este de maxim 3 ani, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958.
În secundar, în ipoteza în care instanța ar trece peste argumentele invocate anterior, pârâta a solicitat instanței să constate că dreptul la acțiune privind restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi și comisioane până la 14.01.2015 este prescris, întrucât acțiunea a fost formulată la 14.01.2015, după curgerea unui termen de 3 ani. În acest sens, pârâta a învederat că dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza încasării acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
S-a arătat în continuare de către pârâtă că, potrivit doctrinei, acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată, astfel că prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
Pe fondul cauzei, pârâta a apreciat că, clauza contractuală reclamată nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive și nu poate fi considerată abuzivă nici prin raportare la prevederile art. 4 din Legea 193/2000.
În susținerea poziției sale, pârâta a arătat că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 și implicit al Directivei nr. 93/13/CEE dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată. Or, în conformitate cu art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 costul total al creditului este format din „toate costurile inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit”. Pârâta a arătat că în raport de aceste prevederi comisionul de acordare reprezintă un element care formează costul total al creditului, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.
Clauza privitoare la comisionul de acordare este clară și fără echivoc, exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, a fost însușită de reclamant prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C.iciv. și a constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, a arătat în continuare pârâta. De asemenea, a învederat faptul că reclamantul a cunoscut, anterior semnării contractului de credit, atât faptul că are obligația de a achita un comision de acordare cât și întinderea acestei obligații, dovada în acest sens fiind faptul că reclamantul a negociat cu banca, anterior semnării contractului, ca acest comision să fie reținut din împrumut la data acordării creditului.
Pârâta a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiția clauzei contrare bunei-credințe și nici condiția dezechilibrului semnificativ. S-a arătat că, potrivit contractului de împrumut, comisionul de acordare a fost reținut din împrumut la data acordării creditului, subliniind că reclamantul nu a achitat din surse proprii valoarea comisionului de acordare, acesta fiind inclusă în limita creditului.
În ce privește dobânda legală aferentă comisionului de acordare solicitată de reclamant, pârâta a apreciat că nu se poate vorbi de un preț al folosinței banilor reclamantului de către bancă, având în vedere că banca a finanțat valoarea comisionului, iar reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu în condițiile în care, în perioada de referință, moneda CHF nu s-a depreciat în raport cu moneda națională, ci din contră s-a apreciat.
Cât privește legea aplicabilă contractului de credit, pârâta a arătat că acesta a fost semnat de părți în anul 2008, astfel că legea aplicabilă este Codul civil din 1864.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205, art. 451 și art. 453 C.proc.civ., art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și alin. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, art. 969 C.civ. 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.
În probațiune pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.
În temeiul art. 201 pct. 2 C.proc.civ. reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare pe care l-a depus la dosarul cauzei, prin intermediul serviciului Registratură, la data de 31.03.2015. Prin răspunsul la întâmpinare reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă. De asemenea, a solicitat respingerea probei cu interogatoriul, ca inadmisibilă.
Reclamantul a solicitat, totodată, respingerea argumentelor și apărărilor pârâtei, subliniind că prin cererea adresată băncii a solicitat acordarea unui credit de numai 30.080 CHF, însă pârâta i-a impus obligația de plată a comisionului de acordare de 1534,15 CHF pe care l-a adăugat la suma solicitată, tocmai pentru a-și asigura resursa retragerii instantanee din cont a comisionului odată cu acordarea creditului. Reclamantul a apreciat că situația arătată dovedește abuzul evident săvârșit de banca pârâtă care i-a condiționat acordarea creditului de plata unui comision ce nu avea nicio justificare obiectivă în derularea contractului de credit, a încasat instantaneu suma reprezentând comisionul de acordare de 1534,15 CHF și i-a impus plata dobânzii bancare la această sumă de care nu a beneficiat.
Prin încheierea de ședință de la 17.09.2015 instanța a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității cererii pentru nerespectarea procedurii speciale instituite de Legea nr. 193/2000 și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru considerentele expuse pe larg în încheierea respectivă.
În cauză a fost încuviințată și administrată pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă și proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 15.07.2008, pârâta P. B. România S.A., în calitate de împrumutător, și reclamantul R. M., în calitate de împrumutat, au încheiat Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. 424202G_ (f. 5-12), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de_,15 CHF, pentru o durată de 120 luni. Termenele de restituire a sumei împrumutate au fost stabilite prin planul de rambursare a creditului (f. 13-14).
Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial – în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum art. 6 alin. (2) din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamantul având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. (1) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin.(2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției – 15.07.2008).
Instanța reține că, la momentul la care contractul de împrumut a fost încheiat, art.4 din Legea nr.193/2000 conținea și alin.(6) (evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), acest alineat fiind introdus la data de 31.12.2007, prin Legea nr.363/2007.
Aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să îndeplinească trei cerințe cumulative: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei a expirat, iar statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect; 2) prevederea invocată este clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. Însă, în cauză, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că nu se pot prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art.4 alin.(2) din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:
Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ”o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelorbunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Astfel cum art. 4 alin. (3) din Lege stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin. (1) din Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE transpus în art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Convenția de credit nr. 424202G_ încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că acesta din urmă a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, nici în privința contractelor similare încheiate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.
Instanța apreciază că prevederile contractuale criticate de reclamant nu au fost negociate între părți. Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de credit nr. 424202G_ încheiat între părți, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamant.
Clauzele contractuale criticate de reclamant:
- Art. 4 din contractul de credit prevede că: „Împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului (denumit „comision de acordare”). Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată (min 60 EUR sau echivalent în RON), așa cum este aceasta menționată în cererea de credit și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului”.
Art. III din contractul de credit prevede un cuantum de 5,00% al comisionului de acordare.
Instanța reține că prin art. III (intitulat „Termenii împrumutului”) din contractul de credit a fost stabilit un comision de acordare de 5.00% din suma creditului, perceput o singură dată, la acordarea creditului.
Raportat la obiectul cererii cu soluționarea căreia a fost învestită, instanța reține, în prealabil, dispozițiile relevante din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1), orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. 3, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit art. 4 alin. 2, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale situației de fapt din speță, instanța constată, pe de o parte, că respectiva clauză contractuală privind comisionul de acordare nu a fost negociată direct cu reclamantul, ci este preformulată. Mai mult, reține instanța că pârâta nu a făcut dovada negocierii directe a contractului cu reclamantul, în acord cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 193/2000.
Pe de altă parte însă, instanța apreciază că respectiva clauză contractuală nu creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând, comisionul de acordare a fost determinat în mod transparent, clar și precis la momentul încheierii contractului, iar formula lui de calcul este prezentată în mod clar și fără posibilitate de interpretare, banca neavând posibilitatea, în mod unilateral, de a modifica cuantumul acestui comision în funcție de criterii neverificabile. Clauzele referitoare la comisionul de acordare au fost redactate în termeni clari și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru determinarea respectivului comision.
În al doilea rând, comisionul fiind o componentă a costului creditului, pe lângă dobândă, instanța apreciază că orice client prudent și diligent ar fi trebuit să îl ia în considerare în alegerea produsului de creditare. În speță însă, alegând acest produs doar pentru că „la momentul respectiv era cel mai avantajos” (răspunsul la întrebarea 1 din interogatoriul luat reclamantului), că „în acea perioadă avea un apartament la care trebuia să finalizeze niște lucrări și avea nevoie urgentă de bani” (răspunsul la întrebarea 61 din interogatoriul luat reclamantului) și că „era presat de timp, iar P. a acordat împrumutul foarte repede” (răspunsul la întrebarea 8 din interogatoriul luat reclamantului), nu se poate reține că reclamantul a manifestat prudență și diligență. În plus, încercarea reclamantului de înlăturare a acestui comision din conținutul contractului de credit la aproximativ 7 ani de la încheierea contractului și după plata fără rezerve a acestuia în această perioadă vine, în opinia instanței, în contradicție cu principiile fundamentale ale dreptului civil reglementate de art. 969 și art. 970 C.civ. 1864 potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege și convențiile trebuie executate cu bună-credință.
În al treilea rând, stabilirea și perceperea unui comision de acordare nu era interzisă la momentul încheierii contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestora până în prezent.
În al patrulea rând, comisionul de acordare a fost definit în contract ca fiind un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului (art. 4). Reclamantul nu a dovedit că a solicitat explicații pârâtei la momentul încheierii contractului cu privire la activitățile acoperite de acest tip de comision.
Analizând conținutul art. 4 și art. III prin prisma întregului contract, instanța constată că reclamantul a putut afla de la data încheierii convenției de obligația de a plăti acest comision, precum și cuantumul exact al acestuia, neexistând posibilitatea băncii de modificare unilaterală a acestuia.
Obligația împrumutatului de a plăti comisionul de acordare a fost în mod clar exprimată, neechivocă, astfel încât clientul a avut posibilitatea de a-și prefigura de la început în ce constă obligația de plată a acestui comision. Având în vedere că nu a fost utilizată o formulare generală, instanța consideră că prevederile art. 4 și art. III din contractul de credit sunt clare, fără echivoc și nu permit pârâtei să modifice discreționar cuantumul comisionului pentru motive necunoscute de reclamant, care să scape aprecierii acesteia și eventualului control al instanței, astfel încât nu sunt contrare principiului bunei-credințe și nu creează un vădit dezechilibru contractual.
Din moment ce clauza privind comisionul de acodare a fost clar exprimată, nefiind lipsită de previzibilitate, reclamantul putea face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care a putut-o înțelege.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ dintre părți, trebuie reținut că acesta nu este incident în speță, comisionul de acordare reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de Bancă în vederea întocmirii dosarului, procesării cererii de finanțare, a prețului serviciilor analiștilor de credite, a procesării datelor, evaluării bonității clientului, accesării bazelor de date ale Centralei Incidentelor de Plăți (pentru a verifica dacă pe numele solicitantului există înregistrate incidente de plată cu cecuri, cambii sau bilete la ordin) și ale Biroului de Credite (pentru a verifica dacă clientul a fost raportat de către un creditor anterior ca fiind rău-platnic) și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului.
În al cincilea rând, cuantumul total al comisionului de acordare nu demonstrează caracterul abuziv al clauzei care îl reglementează. Instanța constată că părțile au reglementat în mod expres și clar prin art. 4 și art. III din contract obligația împrumutatului de a plăti comisionul de acordare, cuantumul acestuia și momentul plății, cerințele prevăzute necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Comisionul a fost prevăzut în contract ca o consecință a estimărilor efectuate de bancă prin raportare la serviciile prestate în vederea acordării creditului și nu constituie o clauză abuzivă.
Întrucât reclamantul nu a achitat acest comision la momentul încheierii contractului și și-a exprimat acordul de a fi finanțat de către bancă și cu suma reprezentând contravaloarea acestui comision, în mod firesc aceasta a fost inclusă în cuantumul sumei împrumutate.
În ceea ce privește stabilirea comisionului de acordare în cotă procentuală, instanța reține că, la momentul semnării convenției, banca nu avea obligația de a stabili un comision de acordare în formă fixă. Simpla împrejurare că în contractul de credit încheiat în anul 2008 comisionul de acordare a fost calculat în procent din suma creditului nu poate conduce la concluzia că este o clauză abuzivă întrucât era la latitudinea băncii stabilirea comisionului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă, la data încheierii contractului de credit nefiind interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului.
Astfel cum s-a reținut anterior, cuantumul acestui comision ar fi trebuit luat în considerare anterior semnării contractului de credit, ca și componentă a costului creditului. Simplul fapt că reclamantul consideră în prezent acest comision prea mare nu poate conduce la înlăturarea acestuia din contract.
Prin urmare, apreciind că perceperea comisionului de acordare nu prezintă un caracter abuziv, instanța urmează a respinge cererea, comisionul perceput nefiind supus restituirii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de R. M. cu domiciliul în sector 5, București, ., .. 2, . în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA cu sediul în sector 1, București, .. 29-31, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. OpreaElena S.
Red.ICO/Tehnored.ICO, ES/09.02.2016
Printat – 2 exemplare
Comunicări - 2
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
