Anulare act. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 17731/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015
Ședința publica din data de 05.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ELENA ANDREEA NEŢOIU
Grefier: L. C. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta A. A. și pe pârâta S.C. C. I. S.A., având ca obiect actiune in constatare clauze abuzive, pretentii, anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pârâta prin avocat, lipsind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul pârâtei depune împuternicire avocațială la dosar.
Instanța ia act că azi, prin Serviciul Registratură, reclamanta a depus cerere prin care a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui apărător, pe care o pune in discutie.
Aparatorul paratei arata ca lasa la aprecierea instantei.
Instanța respinge cererea de amânare ca neîntemeiată, fiind vorba de un dosar declinat iar reclamanta a avut timp suficient să-și angajeze apărător până la acest moment.
Instanța invocă din oficiu excepția necompetentei teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, pe care o pune în discuție.
Pârâta solicită respingerea excepției în baza Legii nr.193/2000 și a clauzei de la art.8.3 din contractul de credit, prin care părțile au convenit care să fie instanța competentă in caz de litigii.
Instanța reține cauza spre soluționare asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, invocată de instanță din oficiu.
Dupa deliberare,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 19.09.2014 sub nr._, astfel cum a fost precizata ulterior, reclamanta A. A., domiciliata in ., . A, județul Prahova, CNP-_, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. I. S.A., cu sediul in sector 1, București, .–80, având număr de înregiostrare la Registrul Comerțului J40/_/2002, CUI RO_ și sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.P.A. "D. & ASOCIAȚII", cu sediul în sector 1, București, . nr.55, vila 6, a solicitat:
- să se constate ca fiind abuzive clauzele cuprinse la art.2 pct.2.2-referitoare la comisionul de administrare in suma de 71,5 lei care se achita lunar, fiind inclus in anuitate, art.2 pct.2.6-referitoare la prima de asigurare lunara in suma de 25,35 lei si la art.4-Costuri si plati referitoare la dobanda din Contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008;
- restituirea sumelor incasate cu titlu de comision de administrare si prima de asigurare de la data incasarii acestor sume si pana la data introducerii cererii;
- ’’anularea’’ Contractului de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008, intrucat reclamanta considera ca suma contractata a fost achitata in intregime.
In motivare, reclamanta a invocat dispozitiile Legii nr.193/2000 si a aratat ca din punctul sau de vedere clauzele referitoare la comisionul de administrare si prima de asigurare reprezinta clauze abuzive si ca valoarea acestora pentru toata perioada de creditare este aproape egala cu suma imprumutata, ceea ce este excesiv.
De asemenea, reclamanta a mai aratat ca nu a semnat nicio asigurare.
In drept au fost invocate dispozitiile Legii nr.193/2000.
Pârâta S.C. C. I. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale si teritoriale a Tribunalului Prahova.
Cu privire la excepția necompetenței materiale si teritoriale a Tribunalului Prahova parata a aratat ca din interpretarea dispozitiilor art.12 si 14 din Legea nr.193/2000, coroborate cu cele ale art.94 pct.1 lit.j si art.107 NCPC, rezulta ca legiuitorul a avut in vedere instanta de la sediul profesionistului iar nu pe cea de la sediul consumatorului.
De asemenea, parata a mai aratat ca, prin art.8.3 din Anexa 1 b-Conditiile generale de creditare, parte din Contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008, partile au stabilit o clauza atributiva de competenta in favoarea instantei de la sediul paratei.
Prin sentinta civila nr.1426/18.06.2015, Tribunalul Prahova a admis exceptia necompetentei materiale si teritoriale a acestei instante si a dispus declinarea competentei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut ca in speta sunt incidente dispozitiile art.12 si 14 din Legea nr.193/2000, coroborate cu cele ale art.94 pct.1 lit.j si art.107 NCPC.
Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 26.06.2015 sub nr._ .
La termenul de judecata din data de 05.10.2015 instanta a invocat din oficiu exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucurestiîn baza art.126 alin.2, coroborat cu art.113 alin.1 pct.8 NCPC, raportat la art.8.3 din Anexa 1 b-Conditiile generale de creditare, parte din Contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma exceptiei invocate, instanța reține urmatoarele:
Intre parti a fost incheiat Contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008.
Asa cum s-a retinut mai sus, prin cererea formulata, reclamanta a solicitat instantei sa constate ca fiind abuzive si pe cale de consecinta nule absolut mai multe clauze din contractul de credit, restituirea unor sume de bani ca urmare a constatarii caracterului abuziv al clauzelor in baza carora au fost percepute aceste sume si ’’anularea’’ contractului de credit.
Asa cum a precizat ulterior reclamanta, cererea sa este intemeiata pe dispozitiile in materia protectiei drepturilor consumatorului si ale Legii nr.193/2000.
In ceea ce priveste competenta materiala, instanta retine ca aceasta apartine in prima instanta judecatoriei, intrucat in speta toate clauzele pentru care se solicita constatarea caracterului abuziv prin capatul 1 de cerere sunt evaluabile in bani, iar valoarea este sub pragul de 200.000 lei prevazut de art.94 pct.1 lit.k NCPC, iar restul capetelor de cerere sunt de asemenea evaluabile in bani, valoarea lor fiind de asemenea sub pragul de 200.000 lei prevazut de art.94 pct.1 lit.k NCPC.
In ceea ce priveste dispozitiile art.12 din Legea nr.193/2000, invocate atat de catre parata cat si de catre Tribunalul Prahova, instanta retine ca dispozitiile art.12 alin.1 si 3 care prevad o competenta a tribunalului de la sediul profesionistului, nu se refera la actiunile formulate de catre persoanele fizice, consumatori in baza alin.4 al aceluiasi articol, cum este cazul in speta dedusa judecatii, ci se refera la actiunile formulate in temeiul competentelor ce le revin de catre organele de control prevăzute la art.8 din Legea nr.193/2000 si la cele formulate de catre asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile prevăzute la art.30 și 32 din Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecția consumatorilor.
Dimpotriva, in ceea ce priveste consumatorii care se pretind prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor legii nr.193/2000, acestia, conform art.14 din Legea nr.193/2000, au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Or, daca legea nu distinge, rezulta ca dispozitiile codului de procedura civila se aplica atat in ceea ce priveste competenta materiala cat si cea teritoriala.
In ceea ce priveste competenta teritoriala, instanta retine ca, potrivit art.126 NCPC: » (1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă. »
Instanta retine ca, dispozițiile art.126 alin.2 NCPC referitoare la faptul că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire (orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă) reprezintă o normă de drept procedural, din moment ce este inscrisa in codul de procedura civila si ea se aplica tuturor proceselor si cererilor introduse dupa . noului cod de procedura civila, indiferent de data incheierii contractului dintre parti.
Prin urmare, in considerarea dispozitiilor art.126 alin.2 NCPC, instanta nu va avea in vedere clauza atributiva de competenta prevazuta la art.8.3 din Anexa 1 b-Conditiile generale de creditare, parte din Contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008.
Prin urmare, instanta retine ca, in speta, competenta este alternativa, respectiv instanta de la sediul paratei, conform art.107 NCPC si instanta de la domiciliul consumatorului, conform art.113 alin.1 pct.8 NCPC, potrivit caruia:’’Competența teritorială alternativă:”(1) În afară de instanțele prevăzute la art.107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;’’
Se mai retine ca, potrivit art.116 NCPC :’’Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.’’
Or, in prezenta cauza se observa ca reclamanta a ales ca instanta competenta din punct de vedere teritorial sa fie cea de la domiciliul sau, intelegand sa se adreseze astfel Tribunalului Prahova in a carui circumscriptie domiciliaza, apreciind ca aceasta instanta este si competenta material, ceea nu este insa corect, dupa cum s-a aratat mai sus.
Ca reclamanta a dorit ca aceasta cauza sa fie solutionata de catre o instanta in circumscriptia careia isi are domiciliul o arata si toate sustinerile acesteia din dosarul Tribunalului Prahova conform carora aceasta s-a opus vehement declinarii competentei de solutionare a cauzei in favoarea unei alte instante din afara circumscriptiei in raza careia isi are domiciliul.
In alta ordine de idei, si in situatia in care s-ar aprecia ca clauza prevazuta la art.8.3 din contractul de credit isi produce efectele, instanța va avea în vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C‑137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. S., precum și Directiva nr. 93/13/CEE.
Principii desprinse din hotărârea Curții:
În cauza menționată, prin intermediul întrebării adresate Curții, instanța de trimitere urmărește să determine responsabilitățile care îi revin, în temeiul dispozițiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă. Instanța națională întreabă în special dacă, într‑o astfel de situație, are obligația de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare pentru aprecierea existenței unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul național nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părți.
Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.
Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.
Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.
În ceea ce privește prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanța națională, rezultă din dispozițiile coroborate ale articolelor 1 și 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabilește competența jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator și nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.
Pentru a garanta eficacitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator.
În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanței naționale în acțiunea principală, la fel ca și o clauză care are ca obiect conferirea competenței, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanței în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, așadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă.
În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenței jurisdicționale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță și o face mai puțin oneroasă.
Concluzia curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.
Aplicarea principiilor în cauza dedusă judecății:
Analizând contractul de credit de consum ’’Direct’’ nr._ din data de 22.08.2008 strict prin prisma competenței teritoriale, instanța observă că în art 8.3 din convenție a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu contractul care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești de la sediul imprumutatorului, adica de la sedul paratei. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul paratei.
Instanța va analiza în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul paratei poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Astfel, instanța va avea în vedere faptul că domiciliul reclamantei se află în comuna Bucov, .>la o distanță semnificativa de instanța stabilită ca fiind competentă. De altfel, asa cum a recunoscut si parata prin intampinare, contractul de credit supus analizei instanței nici nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul paratei, respectiv București ci s-a incheiat la distanta, potrivit procedurii descrise de parata in cuprinsul intampinarii (f.16-17 dos. T Prahova).
Prin urmare, la data încheierii contractului, operațiune avantajoasă din punct de vedere economic pentru ambele părți, parata a înțeles să ofere clientului său posibilitatea de a contracta chiar în localitatea sa de domiciliu, la distanta, în schimb, pentru situația unui litigiu, ce ar presupune costuri pentru ambele părți, a fost aleasă competența unor instanțe din București.
Dată fiind distanța dintre localitatea de domiciliu a reclamantei și instanța competentă teritorial se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.
Totodată, instanța apreciază că nu s-a antepronunțat prin simplul fapt al invocării din oficiu a exceției necompetenței teritoriale, acesta fiind singurul instrument procedural disponibil pentru a putea analiza eventualul caracter abuziv al clauzei privind alegea competenței în favoarea instanțelor de la sediul paratei. Mai mult decât atât, simpla invocare a unei excepții nu obligă instanța la soluționarea acesteia într-un anumit sens. Orice altă interpretare ar conduce la concluzia că în dreptul procesual român nu ar fi niciodată posibilă analizarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale privind alegerea competenței instanței în dezavantajul consumatorului, fiind astfel imposibilă aplicarea jurisprudenței Curții cu privire la această problemă.
In final, instanta retine ca, in sensul celor retinute mai sus s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie in mai multe spete similare, privind solutionarea unor conflicte negative de competenta, dintre care se pot aminiti dosarul nr._/299/2012 si dosarul nr._/299/2013.
Pentru toate aceste considerente, instanța va admite exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, invocata de instanta din oficiu, va declina competenta solutionarii cauzei in favoarea Judecatoriei Ploiesti in a carei circumscriptie se afla domiciliul reclamantei si va inainta cauza catre acesta instanta, spre competenta solutionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, invocata de instanta din oficiu.
Declina competenta solutionarii cauzei privind pe reclamanta A. A., domiciliata in ., . A, județul Prahova, CNP-_, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. I. S.A., cu sediul in sector 1, București, .–80, având număr de înregiostrare la Registrul Comerțului J40/_/2002, CUI RO_ și sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.P.A. "D. & ASOCIAȚII", cu sediul în sector 1, București, . nr.55, vila 6, in favoarea Judecatoriei Ploiesti si inainteaza cauza catre acesta instanta, spre competenta solutionare.
F. cale de atac.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 05.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER, E. A. N. L. C. B.
RED/DACT/E.A.N./19.10.2015/02 EX
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
