Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 10-12-2015 în dosarul nr. 24020/2015
Acesta este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentinta civila nr._/2015
Ședința publică de la 10.12.2015
Instanta constituită din:
PREȘEDINTE L. G.
GREFIER L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant D. L. M., reclamant D. V., și pe pârât P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 03.12.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru astazi, data de 10.12.2015, cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și modificată la data de 10.02.2015, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții D. L. M. și D. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.2., 3.3, 3.4., 4, 5, 6, 8.2., 8.5., 12.2, 13.11, 13.15 din contractul de credit_641162/15.08.2008, constatarea ca abuzivă a obligației reclamanților la plata contravalorii ratelor și comisioane lunare la o valoare mai mare decât rata de schimb a valutei de la momentul acordării creditului, obligarea pârâtei la modificarea contractului astfel încât contravaloarea ratelor lunare să fie raportată la rata de schimb utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziția împrumutatului, eliminarea tuturor clauzelor abuzive, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare urmare a denominării, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat, la plata dobânzii legale de la data introducerii cererii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au învederat în esență faptul că în 2010 i s-a diminuat cu 40% veniturile din muncă, că pârâta nu a fost de acord cu diminuarea ratelor lunare, că cel puțin două riscuri semnificative au apărut de la data încheierii contractului, riscul valutar și forța majoră, care sunt suportate de debitorul obligației, nu de creditorul obligației imposibil de executat.
Au arătat că pârâta nu s-a conformat obligației de aliniere a contractului la dispozițiile OUG nr. 50/2010, deși reclamanții au solicitat verbal schimbarea condițiilor de creditare, că în cauză sunt incidente disp lit. h, j, i din Legea nr. 193/2000 atâta timp cât reclamanții nu au dreptul de a denunța unilateral contractul, că nu a existat o negociere directă a contractului, acesta având un caracterul prestabilit unilateral de bancă, că sunt incidente disp. art. 39 și 41 din OUG nr. 50/2010 raportat la art. 3.2, 3.3 și 3.4. din contract în sensul că în situația modificării nivelului dobânzii și a marjei băncii, banca nu are decțt obligația d a informa împrumutatul, acesta neavând nici un drept în a fi sau nu de acord cu această modificare. Au arătat că raportat la art. 41 alin 1 din OUG nr. 50/2010 neprimirea unui răspuns din partea consumatorului nu echivalează cu o acceptare tacită, că e în sarcina băncii de a face propuneri împrumutatului de reeșalonare sau de refinanțare a creditului în raport cu veniturile actuale ale împrumutatului,că sunt incidente disp. art. 66 și 67 alin 1 și 2 din OUG nr. 50/2010 în cazul art. 5 si Cap III din contract, comisionul de rambursare în avans fiind de 2,50% și încălcând dispozițiile legale imperative, iar rambursarea anticipată nu poate fi condiționată de plata unui anumit număr de rate sau plata numai în anumite zile.
Au mai arătat reclamanții că prin art. 13.15 banca le impune societatea de asigurare agreată, valoarea poliței fiind dublă față de tarifele practicate pe piața asigurărilor, că aplicarea unei rate de schimb diferite de cea utilizată în momentul în care împrumutul a fost pus la dispoziție contravine considerentelor CJUE în cauza Kasper.
În drept, au invocat art. 4, 8, 9 din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin 1 lit h, i, j din HG 700/2012, OUG nr. 50/200.
În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanții au depus înscrisuri (f. 7-16, 53-64).
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că s-a realizat alinierea contractului la prevederile OUG nr. 50/2010 prin actul adițional din 17.09.2010, că la solicitarea reclamanților au fost încheiate două acte adiționale prin care aceștia au beneficiat de mai multe perioade de grație în care aveau obligația de a plăti o sumă modică băncii, iar pe de altă parte prelungirea perioadei de rambursare a sumei împrumutate, că reclamanții au avut posibilitatea de a lua la cunoștință de existența întregului contract și eventual să renegocieze clauzele, că nu se poate susține în mod real că ar exista un dezechilibru semnificativ al prestațiilor. A arătat că toate clauzele din contract vizează obiectul principal al contractului sau prețul datorat pentru prestarea serviciului, exceptate de la analiza naturii de clauză abuzivă, clauzele invocate d reclamanți având o exprimare inteligibilă, clară, neechivocă. A arătat că atât comisioanele, cât și dobânzile, constituie elemente care intră în componența prețului contractului, fiind exceptate de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.
A arătat că reclamanților li s-a oferit posibilitatea de negociere, li s-a oferit un termen rezonabil în vederea luării la cunoștință de cuprinsul contractului, că au fost încheiate două acte adiționale de modificare a clauzelor contractului, că nu s-a dovedit în concret în ce constă echilibrul dintre părți. A arătat că reclamanții au optat pentru un credit cu dobânda variabilă și că nu pot solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor care consfințesc tocmai opțiunea expresă consemnată în cadrul contractului, că prin art. I.1. din actul adițional dobânda este compusă din indicele de referință Libor la 3 luni plus marja fixă a băncii, că a exprimat și formula de calcul a variației ratei de dobândă.
În ce privește comisionul de acordare a invocat caracterul de preț al contractului, criticile legate de comisionul d rambursare anticipată sunt lipsite de obiect urmare a alinierii contractului la OUG 50/2010. În ce privește stabilizarea cursului L.-CHF, pârâta a opus principiul, față de criticile referitoare la 12.2. din contract, pârâta a arătat că este o transpunere a unei prevederi legale, iar în ce privește art. 13.1. și 13.1.5 din contract este conformarea la rigorile Legii 190/1999 și OUG 21/1992, că nu a existat posibilitatea pentru pârâtă de a modifica unilateral contractul.
În drept, a invocat art. 205 C.pr.civ., Legea 193/2000 Legea 190/1999, OG 21/1992.
În susținerea întâmpinării, a depus înscrisuri (f. 86-113).
Prin sentința civilă nr. 6595/11.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Pe rolul acestei instanțe s-a constituit dosarul nr._ .
Analizând înscrisurile administrate în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 15.08.2008, reclamanții în calitate de împrumutat și împrumutat solidar au încheiat cu pârâta contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._41162, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 20.097,81CHF, cu o dobândă anuală efectivă de 13,69%, o rată a dobânzii de 11,45 din care indicele de referință CHF la 3 luni și marja băncii de 8,7% (f. 88-95). Contractul de credit a fost însoțit de grafiul de rambursare semnat de împrumutați (f. 96-97).
Potrivit art. 3.2. din contractul de credit, dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și /sau a marjei, aceasta din urmă variind conform deciziei băncii.
Potrivit art. 3.3. din contract referitor la variația dobânzii în funcție d e indicele de referință, informație publică, împrumutatul s-a obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare aferente considerat acceptat automat de împrumutat fără a fi necesară semnătura lor. Același articol prevede că în cazul modificării marjei băncii, conform deciziei sale și în afara modificărilor survenite în urma reviziilor efectuate la fiecare 3 luni, noua rată a dobânzii va fi comunicară împrumutatului cu scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de împrumutat/împrumutatul solidar.
Potrivit art. 3.4 din contact s-a stipulat în cazul majorării marjei băncii, împrumutatul/împrumutatul solidar au dreptul de a declara că nu acceptă noul nivel al marjei în 30 de zile de la comunicare, obligându-se să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății, fără comision de rambursare anticipată.
Potrivit art. 4 și Cap III s-a stipulat un comision de acordare de 5%, la art. 5 și Cap III s-a stipula tun comision de rambursare în avans de 2,50%, iar la art. 6 și Cap III s-a prevăzut dobânda anuală efectivă de 13,69% și definiția noțiunii.
Prin art. 8.5. sa prevăzut că valoarea anuități se poate modifica urmare a modificării ratei dobânzii și a rambursărilor parțiale în avans efectuate conform 8.5.
La art. 8.5. s-au stabilit condițiile rambursării parțiale/integrale în avans, art. 12.2. stipulează un pact comisoriu, art. 13.11 stipulează că modificarea contractului se poate realiza numai prin acordul părților, cu excepția modificărilor privind valoarea dobânzii, anuităților și penalităților, care operează în condițiile contractului, prin art. 13.15. se mandatează banca să încheie un contract de asigurare pentru acoperirea riscurilor de invaliditate permanentă totală și deces din accidente.
La data de 17.09.2010, pârâta a emis actul adițional de aliniere a contractului la disp. OUG nr. 50/2010 (f. 98-102), nesemnat de reclamanți, fără a face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale, așa cum prevedea art. 95 alin 3 în forma în vigoare la data de 21.06.2010 a OUG 50/2010, cu consecința inaplicabilității în cauză a disp. art. 95 alin 5 din OUG nr. 50/2010 în forma în vigoare la data emiterii actului adițional.
La data de 02.08.2010, reclamanta a formulat cerere de restructurare a creditului (f. 104).
La data de s-a încheiat actul adițional nr. 1 (f. 106-107) prin care s-a acordat în perioada 21.11._11 o perioadă de grație în care împrumutatul a fost obligat la palat lunară a sumei de 80 CHF ce acoperea parțial dobânda datorată, diferențele de principal și dobândă neachitate fiind redistribuite în valoarea anuităților ulterioare, s-a instituit în sarcina împrumutatului obligația de a achita un comision de 1% la soldul creditului pentru serviciul de restructurare/reeșalonare.
La data de 25.05.2011, împrumutatul i împrumutatul solidar au formulat a doua cerere de restructurare a creditului (f. 109-109) prin care au solicitat adăugarea restanței la plată la soldul creditului, o rată fixă de 150 CHF pentru 6 uni, comisionul de 50 euro echivalent in CHF se va adăuga la soldul creditului.
La data de 22.06.2011 s-a încheiat al doilea act adițional (f. 110-111) prin care s-a acordat în perioada 21.11._11 o perioadă de grație în care împrumutatul a fost obligat la palat lunară a sumei de 150 CHF ce acoperea parțial dobânda datorată, diferențele de principal și dobândă neachitate fiind redistribuite în valoarea anuităților ulterioare, s-a instituit în sarcina împrumutatului obligația de a achita un comision de 50 euro pentru serviciul de restructurare/reeșalonare inclus în limita creditului acordat.
În drept, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
instanța reține că în ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Din ambele reglementări rezultă aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
În speță, instanța reține că reclamanții se circumscriu noțiunii de consumator în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt persoane fizice și au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.
Referitor la caracterul nenegociat, instanța stabilește că acesta se regăsește cu privire la toate clauzele ce se solicită a fi constatate ca fiind abuzive, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienților.
Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
Instanța reține că serviciile de creditare contractate de reclamanți vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâtă nu deține o poziție de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese.
Însă, aducerea la cunoștința consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piața bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.
Pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenței unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondența specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alți clienți, în aceeași perioadă, și care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamanți.
În ce privește cea de-a doua și cea de-a treia condiție ce atrag caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, aprecierea îndeplinirii lor se va face în concret, cu privire la fiecare clauză pretins abuzivă.
1. În ceea ce privește clauza inserată în art. 3.2. din contract, referitoare la dobânda variabilă, instanța reține că stipulările referitoare la modificarea indicelui de referință LIBOR nu suscită întemeiat discuții sub aspectul de natură de clauză abuzivă, atâta timp cât variația acestui indice constituie un criteriu obiectiv, independent de voința băncii în raport de care variază rata de dobândă.
În ceea ce privește variația marjei băncii conform deciziei băncii, instanța reține că o asemenea clauză contractuală permite împrumutătorului să modifice unilateral o componentă esențială a contractului de împrumut, pe baza unor criterii care nu au fost cunoscute și însușite de către consumator, astfel încât contravine flagrant prevederilor art. 1 alin. 3 raportat la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin crearea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la această clauză nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât consumatorii nu consideră ca fiind abuziv prețul serviciilor stabilit prin contract, ci clauzele contractuale prin care se acordă prestatorului de servicii posibilitatea de a modifica unilateral rata dobânzii anuale, conținutul acestei clauze nefiind exprimat în mod clar și inteligibil.
Având în vedere situația de fapt reținută, instanța constată că, la momentul încheierii contractului de credit, marja bncii era de 8,7%, părțile convenind că aceasta este variabilă „în funcție de deciziile bîncii”, fără a se preciza indicii de referință verificabili care determină modificarea ratei dobânzii, fără a fi menționată o formulă de calcul aplicabilă în această situație sau periodicitatea variației.
Chiar dacă marja băncii a rămas nemodificată până în prezent, acest aspect prezintă relevanță pe capătul de cerere accesoriu privind restituirea plăților nedatorate, nu pe condițiile de analizat pentru a se reține caracterul abuziv, caracter care este analizat prin raportare la condiția existenței unei motivații întemeiate, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul, or sintagma conform deciziei băncii nu cuprinde criteriile în funcție de care se realizează această variație și dacă această constituie o împrejurarea întemeiată.
Pârâta nu a reușit să justifice existența unei motivații temeinice în accepțiunea lit. a din Anexa la Legea nr. 193/200, care să genereze modificarea unilaterală a ratei dobânzii lunare și care să poată fi verificată în mod obiectiv.
La momentul încheierii contractului de credit clauza cuprinsă la art. 3.2 era calificată în mod expres ca fiind abuzivă de prevederile lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, conform cărora erau considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dădeau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Mențiunea „conform deciziei bancii” nu reprezintă un motiv specificat în contract, în sensul dispozițiilor legale enunțate, întrucât motivul indicat de bancă are un caracter general și nu este verificabil, neoferind niciun minim indiciu consumatorului cu privire la modalitatea în care urmează să varieze prețul contractului de credit. O asemenea formulare reprezintă o condiție pur potestativă, variația ratei dobânzii fiind lăsată în integralitate la aprecierea prestatorului de servicii, deși acest fapt era interzis în mod neechivoc de normele legale aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit.
Totodată, clauza analizată nu beneficiază de o redactare clară și precisă, nefiind stabilite cu exactitate condițiile în care poate varia marja bîncii, fiind contrară și prevederilor art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992, astfel cum se afla în vigoare la data încheierii contractului, respectiv prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Modificările ratei dobânzii impuse în mod unilateral de către unitatea bancară nu sunt conforme nici prevederilor cuprinse la lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 363/2007, conform cărora prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Acest dezechilibru contractual a fost produs de bancă, contrar cerințelor bunei-credințe, aceasta cunoscând prevederile cuprinse la lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, care interziceau în mod expres posibilitatea modificării unilaterale de către prestatorul de servicii a clauzelor contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Având în vedere că, prin clauza cuprinsă la art. 3.2 din Contractul de credit, unitatea bancară și-a rezervat dreptul de modificare unilaterală a marjei băncii, în funcție de un element care nu este verificabil, mențiunea „conform deciziei băncii” fiind similară cu posibilitatea modificării dobânzii în funcție de dorința pârâtei, reaua-credință este evidentă.
În consecință, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei 3.2. în partea referitoare la posibilitatea de modificare unilaterală a marjei băncii „conform deciziei băncii”.
Față de înscrisul de la fila 20, reținând că nu s-a aplicat alt procent al marjei băncii decât cel contractat la data de 15.08.2008, va respinge capătul accesoriu având ca obiect restituirea plăților nedatorate cu titlu de diferență între marja băncii efectiv aplicată și marja băncii de 8,7%, motivat de faptul că pe parcursul derulării contractului până la data sesizării instanței nu s-au calculat alte marje ale băncii decât procentul de 8,7% și capătul accesoriu având ca obiect dobânda legală aferentă sumelor rezultate prin diferență între marja efectiv aplicată și marja de 8,7%.
2. În ceea ce privește art. 3.3. din contract, instanța reține că referirile la indicele de referință nu suscită probleme din punct de vedere al naturii de clauză abuzivă, raportat la Anexa pct 1 lit a din Legea nr. 193/2000, variația indicelui de referință constituind un motiv întemeiat, obiectiv, străin de voința băncii, astfel că modificarea dobânzii lunare prin actualizarea indicelui de referință LIBOR la 3 luni respectând exigențele normei precitate și ale art. 4 lin 4 interpretat per a contrario din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește referirea din art. 3.3. la modificarea marjei băncii, instanța reține că acest articol trebuie interpretat sistematic, împreună cu art. 3.4. din contract, fiind prevăzut că în cazul modificării marjei băncii, pârâta are obligația de a comunica modificarea prin scrisoare împreună cu nou grafic de rambursare, iar reclamanții au dreptul de a denunța unilateral contractul în 30 de zile de la comunicarea noii rate, cu obligația de restituire a creditului datorat și a dobânzilor datorate până la data plății. Ca urmare, în mod nesusținut de interpretarea sistematică a clauzelor contractului reclamanții învederează și reclamă lipsa dreptului acestora de denunțare unilaterală a contractului pentru situația modificării unilaterale a clauzelor, această posibilitatea fiind prevăzută în mod expres de art. 3.4. din contract, transpunând în contract norma juridică prev. la pct 1 lit a din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind astfel exclusă de la analiza naturii de clauză abuzivă și prin dispoziția expresă din Directiva 93/13 art. 4 alin 2, potrivit căreia Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege, or, art. 3.4. in interpretarea sistematică cu art. 3.2. transpun în contract tocmai prevederile pct 1 lit a din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Instanța reține că reclamanții invocă neîntemeiat nerespectarea lit h, j și s din Legea nr. 193/2000, prin art. 3.4. împrumutații având posibilitatea denunțării unilaterale a contractului în termen de 30 de zile de la comunicare modificării marjei băncii.
Pentru aceste considerente va respinge cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al art. 3.3 și 3.4. din contract.
3. În ceea ce privește art. 4 din contractul de credit privind comisionul de acordare a creditului, instanța stabilește că nu au caracter abuziv, întrucât nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, instanța reține că obligația de plată de către reclamanți a comisionului de procesare, precum și modalitatea de calcul al acestuia au fost stabilite în mod clar și inteligibil prin cele două clauze contractuale, cu respectarea art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Nu există niciun dubiu că respectivul comision a fost perceput de către bancă în vederea analizării și avizării dosarului de credit și efectuării operațiunilor pentru virarea sumei de bani în contul consumatorilor, acest aspect putând fi cunoscut de către un consumator mediu. Perceperea comisionului nu este condiționată de explicarea în contract a procedurilor interne pe care le presupune acordarea creditului, denumirea acestuia fiind sugestivă și suficientă pentru a se înțelege de către consumator că se achită în legătură cu operațiunile necesare acordării creditului.
Denumirea dată comisionului ce se solicită a fi înlăturat nu a fost de natură să inducă în eroare consumatorul, neutilizarea denumirii de „comision de acordare” fiind justificată de faptul că, la momentul încheierii contractului dintre părți, nu exista o consacrare legală a acestui tip de comision, unitatea bancară având posibilitatea de a-l percepe, în baza principiului libertății contractuale.
În realitate, reclamanții sunt nemulțumiți de cuantumul comisionului achitat, respectiv de faptul că acesta nu este stabilit în sumă fixă pentru toți consumatorii aceluiași tip de credit. Însă, aceste considerente exced solicitării de constatare a caracterului abuziv, fiind contrare art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât privesc valoarea prețului perceput de către profesionist pentru serviciul prestat constând în analizarea cererii de credit, iar echivalența preț-serviciu prestat excede obiectului de analiză al instanței pe temeiul clauzelor abuzive. Mai reține instanța și caracterul previzibil al clauzei, clar și inteligibil, de natură a exclude calificarea de natură abuzivă a clauzei art. 4 din contract.
Nu se poate reține nici natura de dobândă mascată a acestui comision, având în vedere că aceasta a fost percepută de către bancă pentru prestarea unui serviciu anterior punerii la dispoziția împrumutaților a creditului acordat, acest aspect rezultând în mod explicit din clauza cuprinsă la art. 4 din contract, în care se menționează că plata comisionului de procesare se realizează integral la data tragerii creditului.
Faptul că acest comision a fost reținut, în mod automat, de către pârâtă din creditul acordat, privește modalitatea de plată și reprezintă o aplicare a compensației legale, având în vedere că, la data tragerii creditului, între părți existau două creanțe certe, lichide și exigibile, până la concurența sumei de 1004,89 CHF. Oricum, modalitatea de plată a comisionului nu a generat niciun dezechilibru între drepturile și obligații părților, în detrimentul consumatorului, efectul fiind același și în situația în care reclamanții ar fi ridicat întreaga sumă pentru care s-a încheiat contractul de împrumut și, în aceeași zi, ar fi plătit comisionul de procesare.
Valabilitatea clauzei cuprinse la art. 4 din contractul de credit nu este afectată de prevederile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a reglementat obligația unităților bancare de a stabili comisionul de analiză dosar în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit, întrucât această dispoziție legală a intrat în vigoare după încheierea contractului de credit și după perceperea de către pârâtă a comisionului de procesare, neputând fi aplicată retroactiv.
În consecință, având în vedere că reclamanții au cunoscut obligația de a achita comisionul de procesare încă de la data semnării contractului de credit, că această obligație a fost exprimată în mod clar și inteligibil, nelăsând loc niciunui dubiu, că valoarea și modalitatea de stabilire a comisionului sunt menționate expres în contract, precum și că justificarea caracterului abuziv nu poate fi dată de nemulțumirea consumatorului cu privire la prețul pe care a fost de acord să îl achite pentru un serviciu de care a beneficiat, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor 4 din contractul de credit și restituirea comisionului de acordare.
4. În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată prev. de art.5 din contract, instanța nu poate reține ca dovedită susținerea pârâtei privind înlăturarea din contract a acestui comision prin actul adițional de aliniere a contractului la prevederile OUG nr. 50/2010, motivat de nerespectarea disp. art. 95 alin 4 din OUG nr. 50/2010 în forma în vigoare la data de 17.9.2010 data emiterii actului adițional, în sensul că pârâta nu a făcut dovada diligențelor depuse pentru a aduce la cunoștința reclamanților obligația de a se prezenta pentru a semna actul adițional și consecințele acestei pasivități, motiv pentru care nu se poate analiza corelarea art. 5 din contract cu dispoziția din OUG 50/2010. Raportat la Legea nr. 193/2000, instanța reține că aceasta transpune dispozițiile Directivei 93/13, în interpretarea căreia CJUE a stabilit că pentru stabilirea naturii de clauză abuzivă se iau în considerare o . criterii, între care motivele care justifică plata comisionului, dacă în schimbul acestui comision banca furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, (pct. 71 cauza M.), or, nu e poate identifica și nici pârâta nu a învederat serviciul presat reclamanților pentru impunerea comisionului de rambursare anticipată.
Instanța reține că art. 66 și 67 alin 1 și 2 din OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile cauzei, față de disp. art. 95 alin 4 din OUG nr. 50/2010 în forma în vigoare la data de 17.09.2010.
Astfel, instanța va reține caracterul abuziv al art. 5. Din contractul de credit raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000.
5. În ceea ce privește art. 6 din contractul de credit, instanța reține că reclamanții nu au invocat nicio critică obiectivă raportat la condițiile instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în partea referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturi și obligații, invocarea în mod general a caracterului preformulat și al lipsei unei negocieri directe nefiind singurele condițiile ce se impun a fi analizate. În condițiile în care reclamanții nu supun analizei instanței argumente legate de susținerea ca abuzivă a art. 6 din contract, instanța reține ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
6. Aceleași considerente sunt reținute de instanță și raportat la contestarea art. 8.2. și 8.5., 13.11 din contractul de credit, lipsind orice critici de legalitate ale acestei clauze contractuale, urmând a respinge ca neîntemeiate aceste capete de cerere.
7. În ceea ce privește art. 12.2. din contract în care sunt menționate condițiile de reziliere a contractului în condițiile unui pact comisoriu de ultim grad, condiții în raport de care art. 12.1. liniuța 2 se supune analizei condițiilor în care poate opera rezilierea de drept, Îî sensul că nu poate produce efecte decât în condițiile și cu respectarea condițiilor reglementate de art. 1020 ș.u. C.civ. din 1864 referitoare la condițiile în care operează rezoluțiunea, respectiv rezilierea în cazul contractelor cu executare succesivă, atâta timp cât norma instituită de art. 1020 C.civ. sub aspectul condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi aplicabilă sancțiunea neexecutării culpabile sunt imperative, de la care părțile nu pot deroga. Teoria generală a obligațiilor prevede în mod expres ca printre condițiile în care poate opera rezilierea contractelor cu executare succesivă este și condiția ca neîndeplinirea culpabilă a unei obligații din partea uneia din părțile contractante să fie suficient de serioasă astfel încât să justifice sancțiunea, respectiv să vizeze neexecutarea unei obligații principale, care să constituie astfel cauza suficientă pentru aplicarea sancțiunii rezilierii. În aceste condiții, art. 12.2. din contract urmează a-și produce efectele în condițiile regimului juridic general al sancțiuni rezilierii, orice aplicare contrară legi putând fi sancționată pe calea acțiunii personale întemeiată pe contract, fără ca prin aceasta sa se poată reține caracterul abuziv al contractului. Problema executării contractului, în care se circumscrie și situația declarării scadenței anticipate pentru nerespectarea unei obligații contractuale, și care se analizează în funcție de circumstanțele concrete de la momentul executării și respectiv al declarării scadenței anticipate este distinctă de problema valabilității contractului, ce se analizează la momentul încheierii contractului. Or, la momentul încheierii contractului, art. 12.2. lit. b din contract se analizează sub aspectul valabilității din perspectiva art. 1020 C.civ. de la 1864, care instituia condiția unei neexecutări a unei obligații principale, iar potrivit teoriei generale a dreptului de câte ori părțile nu au prevăzut expres se aplică regulile generale din materia obligațiilor, iar de câte ori au derogat de la o normă juridică care nu permitea convenția contrară a părților, clauza contractuală este nulă în temeiul art. 5 C.civ.
Cu alte cuvinte, efectele juridice ale clauzei stipulate în articolul precitat urmează fi analizate în cadrul unei acțiuni personale întemeiată pe contract, iar în situația în care se reține că banca a declarat scadența anticipată a contractului cu nesocotirea condițiilor generale în care poate opera rezilierea să nu se dea eficiență juridică rezilierii operate cu eventuale daune-interese pentru abuzul de drept substanțial.
În condițiile în care clauzele contractuale se completează cu normele legale aplicabile contractului, iar aceste norme prevăd expres condiția ca neexecutarea să vizeze o obligație principală, analiza sub aspectul existenței clauzelor abuzive este artificială. Dar chiar și așa, reținând aceste considerente, nu se poate reține prin raportare la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 că se creează un dezechilibru semnificativ părților, atâta timp cât rezilierea poate opera numai pentru o neexecutare a unei obligații principale, așa cum rezultă din considerentele de mai sus.
Pentru aceste considerente, având în vedere regimul juridic al rezilierii ca efect specific al contractelor sinalagmatice, faptul că îndeplinirea condițiilor generale în care poate opera rezilierea nu permite derogări ale părților și orice convenție contrară nu poate să își producă efectele legal, instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 sub aspectul dezechilibrului semnificativ și al practicii contrare bunei-credințe.
În ceea ce privește art. 12.2. raportat la art. 12.1. liniuța a 3-a instanța reține că nu se constituie într-un fapt culpabil decesul sau pierderea capacității de exercitiu a împrumutatului, motiv pentru care nu poate fi contractată printre cazurile de reziliere ale contractului.
8. În ceea ce privește clauzele de risc valutar din contractul de credit, instanța reține aplicarea principiului nominalismului monetar.
În ceea ce privește obligația de a suporta eventualele diferențe rezultate din convertirea sumei destinate refinanțării în suma necesară rambursării anticipate a creditului refinanțat decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de cauza situația de fapt din cauza Kásler și Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauza de art. 2 teza finală din convenția de credit, nu reprezintă o remunerație pentru o prestație efectuată de Bancă în cadrul contractului de împrumut, ci o prestație caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 8.1., 8.4. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligația de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziționarea monedei străine în care trebuie rambursat creditul anticipat și pentru a căreia rambursare anticipată s-a încheiat contractul de refinanțare.
De altfel, clauzele nu sunt aplicabile decât în subsidiar, în situația în care schimbul valutar se efectuează la pârâtă urmare a acordării sumei pentru refinanțare, nimic nu îl împiedică pe împrumutat de a obține moneda în care trebuie rambursat creditul în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii pentru refinanțare.
În absența altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 2 teza finală din condițiile speciale ale contractului de credit, instanța nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză.
Partea din clauza de la art. 8.1. din convenția de credit care instituie, împreună cu prevederile corespunzătoare din condițiile generale, obligația reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligația principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această parte din clauza de la art. 8. 1 din convenția de credit nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanța nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Restul prevederilor clauzei de la art. 8.4. din convenția de credit reglementează atât obligația împrumutatului de a avea în cont la scadența fiecărei rate suma necesară pentru efectuarea plății parțiale scadente, cât și un mandat dat Băncii de toți cei care și-au asumat obligația de restituire a debitului de a debita orice cont în vederea efectuării plății parțiale scadente, precum și posibilitatea Băncii de a utiliza disponibilitățile bănești ale debitorilor deținute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de Bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligație caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanție personală.
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanța poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanța a statuat că părțile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Invocarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanțele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reținerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4. din convenția de credit.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluție nu echivalează cu reținerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condițiile în care doar instanța națională învestită cu soluționarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunțată în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (paragraful nr. 74) și în condițiile unui element de diferență esențial sub aspectul circumstanțelor cauzei între cauza Kásler și Káslerné Rábai și prezenta speță dedusă judecății. Elementul de diferență îl constituie lipsa în litigiul național a clauzei privind obligația împrumutatului de a efectua conversiunea sumelor de plată din lei în valuta creditului numai la împrumutător la cursul împrumutătorului, spre deosebire de situația de fapt premisă din cauza Kasler, în care obligația de restituire era în moneda națională, nu se practica în fact un serviciu de curs valutar, iar clauza invocata ca fiind abuzivă prevedea obligația împrumutatului de a plăti raportat la cursul de schimb valutar la vânzare al monedei [străine] aplicat de banca împrumutătoare în ziua anterioară scadenței. Lipsa unui serviciu valutar prestat de împrumutător în cauza Kasler spre deosebire de prezenta cauză, în care e prestează efectiv un serviciu valutar, pentru care pârâta este autorizată în acest sens determină consecința inaplicabilității cauzei a considerentele Curții din Cauza Kasler legate de efectivitatea serviciului prestat.
În cauza dedusă judecății, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 8.4, obligația de achiziționare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadență (CHF), prin folosirea de către Bancă, în temeiul autorizării primite de la titularii conturilor în temeiul art. 8.4, a sumelor aflate în conturile curente ale împrumutatului/co-plătitorului/garantului, după caz, la cursul de schimb al Băncii pârâte, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de cauza situația de fapt din cauza Kásler și Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele de art 8.4 din convenția de credit, care instituie obligația împrumutatului (și a debitorilor accesorii) de a restitui creditul în CHF și totodată, implicit, și obligația de a suporta și diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remunerație pentru o prestație efectuată de Bancă, ci o prestație caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 8.4, în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de Bancă în numele și pe seama clientului, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 8.4. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligația de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziționarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadență.
De altfel, clauzele de la art. 8.4 din convenția de credit nu sunt aplicabile decât în subsidiar, în situația în care nu sunt incidente prevederile art. 8. 1, respectiv atunci când împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenței ratei în contul curent suma necesară efectuării plății parțiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obțină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii și să alimenteze la scadență contul curent în această monedă, în vederea efectuării plății.
Premisa clauzei art. 8.4 este a neplății la scadență a unei rate exprimată în CHF, care dă dreptul băncii de a debita alt cont curent sau depozit, cont care să fie deschis, constituit în moneda națională, dar astfel nu se schimbă obiectul obligației de a se plăti rata lunară în valuta contractului, respectiv nu se schimbă obligația de a achita o sumă în CHF în obligația de a plăti în lei suma scadentă. Ca urmare, nu se pot aplica considerentele de la punctele 59 prima liniuță, respectiva clauză stabilind o prestație echivalentă serviciului de schimb valutar efectiv prestat.
In ceea ce priveste clauzele referitoare la debitarea automata a conturilor imprumutatilor, avand in vedere ca prin aceste clauze se pun in aplicare principiile compensarii legale a datoriilor reciproce si ca acestea vizeaza executarea obligatiilor principale asumate de imprumutati, respectiv plata ratelor de credit si a primelor de asigurare, instanta va respinge acest capat de cerere ca neintemeiat.
În absența altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 8.4 din contractul de credit, instanța nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamantei referitoare la această clauză.
Cererea reclamantei de obligare a Băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, prin luarea în considerare a cursului CHF – RON de la data încheierii contractului de credit nu este întemeiată. Această cerere are caracter accesoriu față de cea având ca obiect constatarea nulității absolute a art. 8.4. din contractul de credit, cerere pe care instanța a apreciat-o ca fiind nefondată.
Instanța reține că în virtutea principiului nominalismului monetar împrumutatul este obligat să restituie creditul în moneda în care l-a primit. Desigur că norma care îl instituie are un caracter supletiv, fapt ce permite părților să deroge de la regula restituirii creditului în moneda în care a fost acordat de către bancă, însă din moment ce părțile au încheiat o convenție de împrumut prin care nu au derogat de la principiul nominalismului monetar, acestea sunt obligate, conform art. 969 C.civ. și principiului forței obligatorii a contractelor, să respecte acest principiu, revenindu-i consumatorului obligația de a restitui creditul în moneda în care i-a fost pus la dispoziție.
În speță suntem în situația unui împrumut în franci elvețieni, împrumutații primind o sumă în această valută și fiind obligați să o restituie în aceeași valută. Contractele de credit conțin așadar un element de risc valutar, însă această nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art.1578) cât și noul cod civil (art.2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut, instituit prin lege, nu prin voința unilaterală a băncii. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curții Europene de Justiție din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C280/1, Barclays B. contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: ,,Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.
În al doilea rând, protecția consumatorilor poate să se realizeze și în contractul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr.193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislația română a recentei Directive 17/2014 constituie o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art.23 ,,împrumuturile în monedă străină” și impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită ,,limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăși Directiva nr.17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.
Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea unor acțiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării nominalismului consacrat de lege.
Mai mult, instanța nu reține susținerile reclamanților în sensul că respectiva clauză constituie o clauză abuzivă întrucât apelanta, în calitate de consumator, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
Instanța apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ține exclusiv de dorința împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străina atât împrumutatul cât și banca pot suporta o . consecințe negative rezultate din riscul valutar.
În cauza de față moneda în care reclamanții au contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna dintre părțile contractante.
Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligație. Banca este un comerciant care urmărește să își „vândă” produsele neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoștința co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.
De asemenea, referitor la prevederile Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, invocat de reclamanți instanța constată că, într-adevăr art.3 alin.1 consacră principiul plăților în monedă națională între rezidenți, însă alin.3 al aceluiași articol permite realizarea de „Operațiuni (...) și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților”. Astfel odată încheiata convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași monedă, reclamanții nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar și de la care a înțeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.
Conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi întinderea prestațiilor se apreciază in moneda creditului la momentul rambursării efective, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plătii nu determina modificarea întinderilor prestațiilor cu atât mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul băncii creditoare.
Referirea la principiul bunei-credințe prevăzut de art. 970 Cod civil vechi se face forțând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( convențiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa”.
In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut in aceeași moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părți.
Chiar daca in prezent restituirea împrumutului in CHF este împovărătoare pentru reclamanți ea nu reprezintă un câștig pentru banca, in schimb înghețarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.
Denominarea plaților in moneda naționala solicitata de reclamant nu-si găsește temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința părților ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.
Modificarea monedei creditului nu poate fi realizata de instanța întrucât reprezintă o novație prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al părților contractante.
Principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut, astfel că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.
9. În ceea ce privește art. 13.15 din contract, privind mandatarea băncii de a încheiat o asigurare, reclamantza nu a invocat și dovedit niciun motiv pentru care această clauză ar fi abuzivă, ea fiind menționată o singură dată în petitul cererii, însă în motivarea acțiunii nu se regăsesc motivele pentru care clauza menționată ar fi abuzivă, în aprecierea reclamantului.
Din cuprinsul acțiunii, în afara motivării caracterului abuziv al clauzelor deja analizate, instanța poate extrage un singur motiv pe care reclamantul l-a invocat cu privire la toate clauzele, respectiv a susținut doar caracterul nenegociat al contractului, în mod global (reținut anterior de instanță), însă nu a invocat și dovedit îndeplinirea și a celorlalte două cerințe - crearea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, și clauzele a căror anulare se cere să nu se refere la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate – deși sarcina probei îi revenea, potrivit art.249 din C.proc.civ.
În raport de considerentele expuse în cadrul analizei clauzei cuprinse în art. 4.4 din contract, nici această clauză contractuală nu creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pentru aceleași motive.
9. În temeiul art. 406 C.pr.civ. va lua act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere având ca obiect daune morale.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, motivat că taxa judiciară de timbru pe capătul de cerere având ca obiect daune morale se impune a fi menținută în sarcina reclamanților care au pierdut această pretenție, iar pentru celelalte capete de cerere nu s-a făcut dovada unor cheltuieli efectuate de reclamanți.
În cea ce privește cererea pârâtei, față de soluția de admitere în parte va obliga reclamanții să plătească pârâtei suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocat, pentru diferență reținând că s-a pronunțat o soluție de admitere în parte, față de care onorariul de avocat al pârâtei nu este datorat în tot.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În temeiul art. 406 C.pr.civ. ia act de renunțarea reclamanților la capătul de cererea având ca obiect daune morale.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulata de reclamant D. L. M., reclamant D. V., ambii cu domiciliul procesual ales in sector 4, București, ., .. 1, ., in contradictoriu cu pârât P. B. ROMANIA S.A., cu sediul ales la ″M. & Asociații SPARL″ in sector 1, București, ..
Constată caracterul abuziv al art. 3.2. în partea referitoare la posibilitatea modificării marjei băncii „conform politicii băncii”, art. 5, art. 12.2. raportat la art. 12.1. liniuța a 3-a din contractul de credit nr._41162/15.08.2008.
Respinge în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2015.
P. GREFIER
RED. L.G/TEH. L.G., L.B
4EX/04.01.2016
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Hotărâre din 10-12-2015,... → |
|---|
